Lucian Avramescu: Despre nelimitele cruzimii. Cum a omorât de șapte ori o pisică

 

Cruzimea face parte, mai mult decât ne închipuim, din firea omului. Cândva am participat la un fel de masă rotundă pe teme ale limitei umanului. În romanul de tinerețe al lui Dumitru Radu Popescu este o scenă care pe mine m-a zguduit și n-am uitat-o tocmai pentru că părea incredibilă. Face omul așa ceva, oricâtă dușmănie naționalistă ar exista în el?

Eram student și mi se părea uneori că am comis un sacrilegiu citind răbdător acel pasaj din cartea ”Cei doi din dreptul Țebei”. Hortiștii, într-un sat cu nume tragic al Ardealului, pe lângă alte atrocități, răstignesc preotul român ortodox pe care, suit pe cruce și bătut în piroane, îl ucid umflându-l, până și-a dat suflarea, cu pompa de bicicletă pe care i-o vâră în fund. E scena cea mai cumplită, alături de altele. Cei doi din romanul lui DRP sunt românul și ungurul între care stă o dușmănie fără limite. Este mesajul cărții pe care n-o mai am și care se încheie cu un șchiop care vindecă sprijinit de niște alifii și buruieni adormitoare, muierile satului de sterilitate. Bărbații, de toate națiile fiind la război, muierile erau vindecate de șchip și în final se constată că toți copiii satului, români sau unguri semănau izbitor cu vraciul.

Distribuie prietenilor

Eram copil, preșcolar.  Revăd scena, mi-e toată în minte, cu toate că am uitat multe din vremea aceea, când  aveam patru-cinci ani. Un copil, cam ca noi ăilalți de pe uliță, dar mai îndesat și bătăuș, fiindcă toți îi știam de frică, Marcel, a vrut să ucidă un pisoi pe care îl capturase de undeva. Noi stam pe vine, pe malul dinspre Pălășești al Izvorului, așa se chema și se cheamă acel pârâiaș care ieșea din pământ în trei locuri, cu o apă limpede și bună, fiindcă și bunica o utiliza la fiert fasole, iar Marcel, care stătea tot pe vine pe malul dinspre Dedulești, ținea să ne arate că o pisică are nouă vieți, iar el o va omorî mai repede. N-am să înțeleg niciodată cruzimea, mai ales pe cea cunoscută și recunoscută a copiilor.

Bietul pisoi a fost băgat în apă și ținut cu piciorul în mâl până când asasinul lui, n-a mai simțit vietatea de dimensiunea unei pere, că mișcă sub talpa desculță. Ochii îi jucau în cap de o mare fericire. A scos pisoiul mort și l-a aruncat pe mal. Vedeți mă, prăpădiților – prăpădiții eram noi, adică unul Costel, ajuns inginer de armată, Nicu Brădeanu și eu – că n-are nouă vieți?! Fericirea acelei demonstrații care mie mi-a lăsat un frison de gheață pe șira spinării arăta o dată în plus superioritatea lui Marcel care putea lua vieți. Numai că, plin de noroi, pisoiul a mișcat și a scos un mieunat subțire. Furios, copilul, care era tot un mucos, l-a îndesat iar în apă. L-am rugat să-l lase că-l iau eu acasă. Vezi, a fost răspunsul scurt și amenințător, că te umplu de borș. Și a reluat înecarea bietului pisoi, ținându-l o veșnicie sub apă. Am plecat sus pe uliță, unde unul Pache făcea var. Varnița lui era aproape. Nea Pache, l-am rugat eu cu lacrimi în ochi, Marcel îneacă un pisoi. Vino matale să-l scapi.

Pache, un bărbat care trăia cu una Chiberița, mai mare la trup de vreo trei ori decât el, era în bună înțelegere cu țuica. Și zici că omoară pisoiul?! Da, îl îneacă în izvor, colo jos, nu e departe.

Ia să văz eu! Și pentru că focul din varniță ardea, iar el nu avea altceva de făcut decât să mai tragă o gură dintr-o sticlă de țuică, a consimțit să vină cu mine. Marcel isprăvise cea de a șaptea încercare de a ucide pisoiul care, în mod miraculos, respira din nou.

Așteptam de la nea Pache gestul salvator.

Măi găoază, i s-a adresat el ferm și superior lui Marcel, căruia mă așteptam să-i dea două perechi de palme, nu așa se omoară mă un pisoi! Și a luat biata vietate care mai respira după al șaptelea înec, și dintr-o mișcare, cu mâinile lui de pietrar, i-a răsucit capul. Gâtul rupt a scos un sunet mic. L-a aruncat mort pe mal și, cu o privire superioară, m-a atenționat să nu mă mai piș pe mine de milă.

L-am urât de atunci pe Pache și m-am bucurat, la liceu fiind, în Vălenii de Munte, când am auzit că a murit, găsit într-o casă pustie strâns de gât. Nu a aflam nimeni, niciodată, cine a făcut-o.

Dar dezbaterile scriitoricești despre cruzime, inițiate cred de profesorul Piru, s-au întrerupt, scriitorii găsind subiecte mai apăsătoare de dezbătut pentru breaslă. Eu, devenind mut astăzi, nu mai am șansa de a participa la clăcile astea care se chemau atunci mese rotunde.

Fragment din cartea Confesiunile unui mut care a vorbit cândva