Lucian Avramescu: Trăiește, lăsând lacrimile pe partea ailaltă a drumului

 

Cine mai are timp să numere verile? Nici toamnele nu mai sunt de numărat, ele care află primele cum își pregătește iarna combinezoanele.

Azi am scris despre Eminescu de cu zori. Acum pe seară mă gândesc la tata care s-a născut azi, pe 15 iunie, în aceeași odaie a casei de Devale unde m-am născut și eu, el cu 26 de ani mai devreme. Acum sunt mai mare decât tatăl meu care a înțepenit, cu voia lui, la 49 de ani.

Distribuie prietenilor

Îmi aduc aminte o ceartă cu unchiul Jan, fratele cel mare al tatei. El fusese director economic al spitalului Viting, dădea mereu sfaturi care mie, student fiind, îmi păreau anapoda. Din pricina asta, i-am spus că nu-l ascult și nu fac ce-mi cere. Trebuie să mă respecți, mi-a strigat, fiindcă sunt mai mare ca tine! Pe tata, i-am răspuns, l-aș respecta și dacă ar fi mai mic decât mine. A rămas o clipă descumpănit și am mers paralel, în tăcere, amândoi. Pe tata îl respect fiindcă nu-mi dă sfaturi de parcă m-ar împunge cu degetul în bărbie, cum faci tu. Mergeam unul pe o margine a drumului, celălalt dincolo, temători parcă să nu ne electrocutăm cu îndârjire. Ne-am despărțit ca de atâtea ori supărați, pentru ca a doua zi să ne împăcăm.

Azi, iată, tata e mai mic decât mine. Socotesc verile lui și verile mele. Pe regula satului, tata mi-ar putea spune nene, iar eu l-aș iubi ca pe copilul meu.

E greu să înnumeri verile și anii, mai ales când încep să fie aspre verile și de neținut minte anii. Eu învăț să trăiesc, așa cum îmi spune iubita mea prietenă Hanna din Olanda, ținându-mă departe de lacrimi. Cum să fac asta? Așa cum mergeam, cu unchiul Jan, când ne certam din nimic, fiecare pe o altă margine a uliței din Pălășești şi a doua zi mă lua de după umeri şi-mi spunea că-s nepotul lui preferat. Lacrimile să se țină mereu pe partea ailaltă a drumului. Drumul meu e azi orb de vorbe și surd de culoarea replicii. Mai pe scurt – sunt mut.

Aș citi o carte care să-mi spună ce are voie să facă un mut și ce-i este cu desăvârșire interzis, dar n-o aflu. Eu, scriind Confesiunile unui mut, uit că până acum un minut am țesălat poneița și am hrănit caprele cameruneze, singura rasă care nu produce nimic, doar frumusețe minionă, uit că de pe mine curge sudoarea muncii, iar pliurile jucăușe ale iubirii îmi mângâie genunchii.  Încep scriind despre lacrimi și nici măcar nu sunt atât de amărât încât doar plânsul să mă vindece. Și atunci de ce scriu despre lacrimi și nu le las să curgă pe partea ailaltă a drumului?