Lucian Avramescu: Buni zori! Vă doresc, din Capitală, ceea ce vă doream și de la Sângeru

 

Buni zori, în prima zi care se lasă tunsă de câteva minute din regalitatea soarelui, scurtată de foarfeca nopții , până când orele de lumină ajung atât de mici că le bagi într-un singur buzunar. Călătorim, până la solstițiu, cu o noapte din ce în ce mai lungă. Sunt în București și aproximez de la geam deosebiri și asemănări.

Cei doi castani de la geam, puși de prietenul meu Adrian Petrescu, au crescut și mai mari în vara asta. Frunzele sunt pișcate ușor de dinții de aur ai anotimpului toamnă, iar sus se aude foșnetul discret al pașilor doamnei Mariana, rămasă singură după o veșnicie frumos consumată în doi.

Distribuie prietenilor

Bulevardul e pe partea cealaltă a camerei în care scriu, iar liniștea indică o calitate nefirească a metropolei. Nu aud tramvaiele pe care le știu la fel de metalic trăncănitoare din roți, ca-n studențiile mele, iar neliniștile despre care am tot citit nu se văd decât pe niște chipuri puține, care trec grăbite prin pâcla cenușie.

Pandemia îi obsedează pe cei mai mulți, chiar și pe cei care nu cred în ea. Obsesia, care presupune și ingrediente de enervare, e uneori mai puternică decât teama care-și varsă în interior geamantanele cu îngrijorări ca o bandă transportoare în aeroport. Cel enervat că boala nu e decât o invenție, existând doar pe fișele de deces iscălite de un doctor Mengele, de profesie asasin, se zvârcolește mai tare în furia lui decât unul care-și consumă în liniște îngrijorările pentru el și cei dragi.

Ieri am citit amărât știrea publicată de birourile de statistici ale Uniunii Europene, reluată și de redactorii AMPress, că România deține, procentual la câtă populație are, cel mai mare număr de morți de coronavirus. ”Să se bucure ziariștii!” comentează cu satisfacție neagră un cititor. Eu sunt ziarist și nu mă bucur. Am câteva cunoștințe, persoane care mai aveau dreptul la viață, care au pierdut, cum se scrie tot mai des, bătălia.

Dar să mă întorc la toamna bucureșteană. Lumina cade oblic printre blocuri, strada, în minutele de când mă confesez domniilor voastre, și-a triplat pașii, florăreasa țigancă din colț își așează ce pe un breton personal, grijulie la detalii, tufănelele orașului care se cheamă crizanteme, iar la diversitatea lor de culori și bogăție a cotizat cu dragoste omul. Știm că bijuteria podului de la Cernavodă este iscălită de inginerul Anghel Saligny, lumea începe să recunoască paternitatea asupra insulinei a savantului român Paulescu, dar crizantemele, derivate ale modestelor tufănele din sate, rămân cu autor sau autori necunoscuți. E nedrept. Ingineria genetică face flori frumoase cât universul și rar de tot viruși care ucid. Nici măcar în Olanda lalelelor n-am văzut un monument al creatorului diversității acestor minuni florale, așa cum nu am văzut, prin lumea pe care am colindat-o, alte statui decât cele ale unor luptători călare sau ale unor vorbitori în parlament. Cer, pentru creatorii anonimi ai celor mai mândre flori care pun coroană de regină orașului, un monument.

Ceri prea mult! – ca într-o poezie a lui Marin Sorescu. Ți se taie monumentul!

Toamna în București se vede liniștită de la geam. Un tânăr, cu rucsac în spate,  varianta nouă a genții diplomat, merge în grabă, cu mască pe chip, spre o gură de metrou. Nu și-a ridicat privirea din telefonul ținut în palma dreaptă și mă surprind admirându-l că nu dă cu nasul într-un stâlp, ghidat de un instinct care-l face să umble fără greș, ca orbii.

Un alt domn e de rând să scoată la plimbare cățelul minuscul pe care data trecută îl plimba o doamnă blondă. Bărbatul are chelie și pare, lângă cățelul lui de pluș și jucărie, în căutarea unei roți pe care s-o ude, din lumea giganților, uriaș ca o girafă. Interesant e că patrupedul mic e șeful, el dictează traseul și decide opririle.

Mă surprinde o liniște aproape duminicală și absența unei forfote care s-a mutat de pe trotuare în limuzine, iar o parte din ea în case pesemne, fiindcă nu mi-i imaginez pe cei mai mulți dintre bucureșteni la băi sau pe Coasta de Azur, fiindcă și acolo e virus, iar turismul a devenit o iluzie.

Am treburi în Capitală și sper să le isprăvesc în trei zile pentru a mă întoarce în anahoria mea sângereană. Orașul are florăriile pline, iar eu sunt plin de amintiri, singurele neatacate de nimic, rămase intacte ca volumele de beletristică într-un raft de bibliotecă. Se cer, uneori, răsfoite. Atât și nimic mai mult. Poți pune un oftat melancolic drept semn de carte.

Vă doresc, din Capitală, ceea ce vă doream și de la Sângeru – să aveți o zi conformă cu ceea ce sufletul domniilor voastre cutează să vrea.
23 septembrie 2020