Două suflete rănite au multe de mărturisit. Neclaritățile care i-au adus în pragul despărțirii trebuiau limpezite. Ceea ce au și făcut în zilele petrecute la vechiul conac. Au recuperat fiecare secundă pierdută în negura îndoielii, dezamăgirii. Au constatat cât de mult și-au lipsit în tot acest timp căruia nu-i mai vedeau continuarea.

Se țineau în brațe atât de strâns, buzele lor refuzând despărțirea, fie și doar pentru un ceas. Erau încă marcați de lunile acelea de tristă amintire. El trebuia să petreacă timp și cu echipa de constructori, care-i aducea și probleme, nu doar mulțumirea de a-și vedea proiectul de refacere a vechii clădiri sporind spre împlinire.

Ea rămânea să citească. Avea de terminat câteva lucrări pentru facultate. Făcea și exerciții de gătit. De fapt, aceste activități culinare le practicau împreună. Când nu mâncau ce găseau la magazinul alimentar, ori salate improvizate, condimentate cu tandrețe și gesturi de iubire din belșug, își testau veleitățile de bucătari amatori, amândoi. La un aragaz improvizat, mai degrabă un reşou, încercau preparate care mai de care mai exotice.

Aveau uneori carne de vânat – el fiind pasionat de acest „sport” -, pe care o pregăteau așa cum le dirija intuiția. Ca ingrediente, adăugau ce aveau la îndemână. El venea întotdeauna cu cele mai năstrușnice idei. La mistreț, punea spre final felii de portocală, iepurele îl împăna cu ananas, carnea de fazan o găsea potrivită cu gutuia. Deși gătitul le părea străin amândurora, ceea ce încropeau era comestibil, și nu doar atât, chiar avea gust. Unul foarte special. Tot ceea ce făceau era cu totul special. Mai târziu își vor aminti cu drag despre nebuniile din bucătărie.

Timpul în doi îi ducea pe culmi nebănuite. Le făcea bine amândurora. Când erau împreună nu mai exista altceva, altcineva, o altă lume. Era doar lumea lor. Una în care predomina iubirea absolută. Se simțeau făcuți unul pentru celălalt. Ea nu putea să compare iubirea asta cu o alta, pentru că nu existase. Ceea ce trăia acum se cheamă marea iubire, iar o alta nu avea să mai fie. El, deși situația era diferită, trăia cu sinceritate și intensitate iubirea asta venită pe neașteptate. Ceva miraculos, ceva ce în celelalte iubiri nu așteptase, găsea, găsise la cea pe care o trăia acum. Era prima dată când simțea că viața își rula altcum ceasornicele sufletești. Să nu mai împartă și să nu mai fie împărțit. Să aparțină unei singure femei, lucru care nu i-a ieșit niciodată. Îi spusese și ei lucrul acesta, dorința asta venită, nici el nu știa de unde.

– Din iubire, i-a spus ea.

– Le-am iubit pe toate, dar e ceva ce nu-ți pot explica.

– Tu, maestrul cuvintelor?

– Da, chiar și eu mă împotmolesc, uneori, în cuvinte, sau necuvinte!

Nu găsim întotdeauna dezlegare la ceea ce trăim, la ceea ce ni se întâmplă. Poate că nici nu e necesar. Important este ceea ce simțim. Explicațiile vin singure, pe parcurs. Se transpun în clipele de viață. Dacă le percepem, înseamnă că suntem pe drumul cel bun, dacă nu, n-am fost/nu suntem destul de atenți.

Era fericită când îi vorbea despre dorința lui de fidelitate. Știa că viața lui nu e nici pe departe simplă, și nu-și dorea să i-o complice. Niciodată nu i-a cerut ceva care să atenteze la existența lui, dincolo de ea. L-a lăsat să ia singur deciziile, să facă așa cum simte. Ea îl iubea, el o iubea, asta era singura certitudine. Mai departe, habar nu aveau ce-i așteaptă. Trăiau în prezent, ceea ce nu era rău deloc.

Zilele la Valea cu Sângeri erau minunate. De fiecare dată când veneau își prelungeau șederea, deși pe el îl așteptau o mulțime de activități la București, iar ea nu-și prea dorea să lipsească de la cursuri.

(Va urma)