Nicolette Orghidan: Viețuim, muncim, dar oare chiar trăim?

nicolette ultima

În zadar că vrem noi să fie așa, că ne „simtem ” bine pe-un scaun de parlamentar, într-un consiliu de administrație, pe undeva, că, nu-i așa, doar „foșnitorii”-s la putere; cu ei, din umbra lor, dar mai ales cu forța lor se conduce azi o lume, iar cum se pare că un popor nu mai e demult „o lume”, rămâne ca așa, doi-trei pe generație să strângă din pumni, din dinți, până i se va strânge și inima într-o zi. Sentiment patriotic? Ce-i acela? Din ce buzunar trebuie scos, are cont deschis la banca morală a societății? N-are? Apoi, cum vrei, frate să-și facă loc în…„lume”? Și-n fond, ce e aia, lumea? Sau ce mai e ea, lumea? Generații care trec, unele care vin, stau ceva timp împreună, așa, ca de-o vorbă pe ulița…lumii apoi, gata, fiecare cu-ala lui. Că timpul costă bani, iar din și cu patriotism, nu-ți prea poți deschide…cont. La nicio bancă. Doar, cine știe, poate la cea din parc, cea proaspăt vopsită, dar acolo nu se mai înghesuie nimeni să se așeze: au toți alte treburi, ocupată le e mintea cu…conturi, gând de drag ori de nuntă nu prea mai există, iar dragostea, devenit-a „fată de-mprumut”.

Ne-ndepărtăm unii de alții, fie medical, fie moral, fie…material; nu mai aparținem demult speciei, pentru că, robotizați fiind de forțe nevăzute dar simțite, ne acoperim și chip și gând, ba chiar întreaga-ne ființă. Și-atunci, cum și mai ales cui să ceri, „sămânță de patriotism” când nici sol s-o pui ca să-ncolțească nu mai e, iar de udat…rămas-au doar niște lacrimi? Plângi în pumni și-aceia strânși, iar fata de la hora satului demult niciun flăcău n-a mai adusă-o mamei în prag.

Viețuim, muncim, dar oare chiar trăim? Se spune că nu e „modern” nici ca termen, nici ca formă de exprimare a fi patriot. Modernismul acesta sălbatec aproape ca a sugrumat orice formă de exprimare morală, de națională nu mai vorbesc, și poate că nu v-ați așteptat, într-o zi și patriotismul vă va veni pe card.

Parteneri