Recentul volum, semnat de cunoscutul jurnalist și poet Lucian Avramescu, Confesiunile unui mut care a vorbit cândva (AM PRESS, 2020) este o carte specială, un amplu eseu romanesc. O mărturisește însăși vocea auctorială, cu o subtilă doză de sinceritate detașată: „încerc să povestesc viața unui scriitor care a amuțit brusc, descifrând nedescifrabilul, dar lunec în prăpăstiile imaginarului și confesiunea mea seamănă pe alocuri cu un roman pe care nu vreau să-l scriu” – , dar care-și derulează firul epic, pe alocuri, cu fior liric, fără reținere, învăluind trecutul într-acest prezent dur, de mileniu al treilea.
Incontestabil, Confesiunile unui mut care a vorbit cândva este o scriere unică în felul ei. Aș numi-o, deopotrivă, roman-autoportret, gândind la filosoful Lucian Blaga („Sufletul meu e în căutare / în mută, seculară căutare”). Și ceva mai aproape de inima sa, însuși poetul Lucian Avramescu, își autointitulează romanul-eseu, drept, „confesiune sângerenă”, învăluită într-o glăsuire mai mult poeticească decât naratologică. Nu descoperim un filon epic (în sensul clasic al cuvântului), dar impresionează, la gradul superlativ, fărâma de viață a naratorului, uimitor „străjer al luminii”.
Că protagonistul este însuși Lucian Avramescu, ori doar prototipul unui personaj care trăiește drama unei înlănțuiri fără ieșire sau dimpotrivă, se află într-o aprigă dorință de desferecare din mrejele unui labirintic mister, spectrul fiorului dramatic ni se revelă, generos.
Afectarea cititorului se menține la aceleași cote ale dramaticului. E posibil să se reacționeze, pro și contra, afirmației comparației anterioare. E drept, spre deosebire de copilul Lucian Blaga cel care, în pruncie, căuta „apa, / din care curcubeul / își bea frumusețea și neființa”, Lucian Avramescu a avut o parte frumoasă din viață, mai precis, bucuria multor împliniri. Și-atunci, cum ne explicăm durerea prezentului evocat care lovește într-atât de crunt?! Cu fiecare pagină parcursă, lectorul se subsumează dramaticului, dar, intuitiv, cu logică speranță întru schimbare.
În fapt, nici nu vrem a crede că minunea nu s-ar putea reîmplini! Săltând peste cele 488 de pagini ale romanului, cititorul va rămâne, ferm, cu această convingere. Această disfonie a protagonistului-erou se dorește (o dorim, o întrezărim, într-un final) a fi doar pasageră. Asemenea trenului sosit într-o gară. O „staționare” cât o veșnicie, atâta timp cât nimeni nu-ți iese întru întâmpinare. Absența/tăcerea doare. Te zvârcolește. Zugrumă-n tine orice speranță. Și totuși, presimțim o voce interioară, care avertizează. Nu avem voie să dezertăm. A rostit-o, cândva, Poetul… „Bună seara iubito, te aștept ca din cer”!… „Te aștept!”
Și mai este ceva, extrem de important. Cine crede în Dumnezeu nu va spune niciodată că se „simte jefuit de cuvintele care se rostesc”. Ești contrazis? Oricând. „Un mut condamnat la moarte este tragic ca un pietroi”. Și câte alte realități, la fel de dure! Unii își pierd somnul (Emil Cioran), alții – vederea (Pr. Antonie Plămădeală); în vremuri de restriște – detenții… cum au fost cele… 3000 de zile de izolare, într-o celulă (Lena Constante) și exemplele ar putea continua. Speranța, voința și credința fi-vor liman salvator. Ne-o predică Sfântul Ioan Gură-de-Aur. Suferința poate fi înfruntată, precum piatra care se vrea șlefuită, pentru a deveni operă de artă.
Dumnezeu nu este un „pedepsitor”, el este un generator de împliniri. El nu pedepsește. Greșită judecată! Noi cerem răsplata. Singuri! Corect este a spune că nimic din ceea ce săvârșim nu este întâmplător și nu rămâne la voia întâmplării. Auzit-am de Legea bumerangului?! Faci rău – primești rău, faci bine – te-mbrățișează binele. Se vor „cutremura” și Bucegii, și Caraimanul, și Muzeul Pietrei, dacă nepotul va uita că are o sfântă datorie față de Tata Mihai, gândind la cele șapte vlăstare în desfrunzirea lor postumă. Sfânta lege a compensației! Pentru a trece dincolo de „zidul” tăcerii sau pentru a frânge orice fel de „zid”, se cere înfrățire între doctorul de oameni și doctorul de suflete. În mod cert!
Ne bucurăm în tăcere, înfrângem orice tip de durere, în intimitate. Nu neapărat în tăcere! Orice stare poate fi „îmblânzită”. Important, „Nu te da bătut, omule!”
La un semn, când șocul se produce, durerea și uimirea reacționează, rostogolindu-se într-atât, și înfrățind „orbirea vorbirii” cu „amuțirea ochilor”. Din nefericire, un cuțit-halebardă-mi străpunge ființa. Pot accepta semnul egalității? Mai mult de-atât nu se poate. Și ce-mi rămâne? Să-mplinim voia Domnului! „Orice durere omenească să devină prilej de rugăciune”, spune Cuviosul Paisie Aghioritul.
„Zori buni”, prieteni cititori! Fiecare răsărit de soare înflorește printr-o nouă speranță. „Bună dimineața. Mă scol de când mă știu deodată cu zorii, atent la îmbujorarea zidurilor pe care se scurge lumina”. Un zori de zi iluminat de iubirea pentru ceea ce ni s-a dat, pentru tot ceea ce merităm.
„Muzeul Pietrei” este o frumoasă și unică realizare. Demnă de toată atenția. Sângeru prahovean – un popas istoric. Un „copil” drag. Dar scriitorul Lucian Avramescu are mulți copii dragi. Pentru fiecare, un zâmbet. Dintre toate comorile, Poezia. Un copil ce crește mereu-mereu. De ce, nu? și în acordurilor dumnezeiești ale viorii lui Alexandru!
Fiecare dintre noi poate fi bântuit de vreun „amurg al gândurilor”. Chiar și în mâzga Cernobâlului poate renaște viață. Asemenea, cândva, chiar și în mintea lui Emil Cioran, convins fiind că „în fiecare făptură zace bunătatea și răutatea în aceeași măsură” (Razne). Și, după zbucium intens, va exclama, totuși: „De-aș putea deveni fântână de lacrimi în mâinile lui Dumnezeu” (Amurgul gândurilor)!
Și-nturnându-ne-într-acest dureros prezent evocat de pana îndurerată a scriitorului Lucian Avramescu, să afirmăm, deschis, fără înconjur: „Corona nu e o boală, e un fel de tandru călău”. Dacă l-a ciuntit și pe Cezarul Neurologiei Române, cunoscutul profesor Ovidiu Alexandru Băjenaru, ce să mai spunem de noi, ceștilalții?!
Cert este că nu vom izbândi, nimic, dacă ne vom „îndoi” în realizarea vreunui gând. Orice „minune” se află în noi. Numai în noi. Este taina sinelui. Care nu are de a face cu declamația. Rugăciunea nu cere cuvinte, ci dorința de împlinire.
E un semn de vrednică luciditate să constați că „asmuțirea” nu a „stricat rânduielile memoriei”. Un semn benefic, încurajator. Și-avem încredințare că doar prin proprie voință, crisalida în centrul căreia naște speranța, binecuvântată împlinire deveni-va!
„Nevorbirea” te marchează, schimbă unele obiceiuri, în favoarea altora; ale acelora care au darul să mângâie orgoliile propriului „eu”. Nu e o formă de supraviețuire, așa cum s-ar crede, superficial, la un moment dat, ci o altă voință, cea interioară, pregătită a fi salvatoarea. În creierul nostru, în toată ființa noastră, există un ceva care naște dorința. O spun dintr-o trăire personală. Și, nu am dezertat. În inima mare a răsunat, hotărât, acel… „Nu te da bătut, omule!…” Și-am biruit.
Pierderea vorbirii, a memoriei sau a vederii, care dintre ele este cea mai dramatică? Adjectivul „dramatic” are grad de comparație? Nici pomeneală! Există dureri cumplite, greu de acceptat, greu de înfruntat. Fiecare, în parte. Domnul le știe pe toate. Avem sfântă datorie să luptăm cu noi înșine. Și vom birui!
Orice rază de speranță își face loc – își poate face loc – și prin cel mai mic/strâmt „toc de lemn al ferestrei”! E ca și cum, prin purificare, dorim să pătrundem, într-un final, prin „poarta cea strâmtă” a nemuririi! Oricui i se poate întâmpla ca „ciutura cuvântului” rostit să se bălăcească, la un moment dat, în ape tulburi. Salvarea este în noi înșine. Întotdeauna e „loc” liber pentru a ne „bucura” de ceea ce ne oferă „clipa”. Precum, fericirea. Uite! Este și s-a topit! Doar scrisul rămâne. El ne salvează din uitare. Din cruda uitare.
Concertul vieții se cere prezentat. Sub forma unui online interior. Aplauzele vor curge de la sine, asemenea… acelora… după marele concert vienez… din Întâi ianuarie 2021. În interiorul ființei. Dacă le auzim, e bine. Sunt vindecătoarele. Important este să nu dezarmăm. Avem exemplul lui Prometeu cel înlănțuit!
Câtă dreptate are Eschil! „Legănat de văzduhuri”, să ascultăm „vocea” Prometeului său care zice, splendid: „Nicio durere nu mă va lovi neprevăzută. E dat să îndurăm cu inima cât mai ușoară soarta, să înțelegem că Ananke-i o putere neînvinsă”.
Indiferent cât de adâncă-i rana mea, să nu îngenunchez, ci să-mi repet, cu demnitate: Pot să „port jugul suferințelor”, pot. „Lanțurile” se cer zdrobite. Și le voi înfrânge. Și „voi învinge”. Cu aceeași speranță, precum Prometeul lui Eschil sau Iona, cel plăsmuit de Marin Sorescu.
Momentul acela al învingătorului e însuși departele nostru. Ne poate despărți, de liman, un „ocean de valuri” sau un „ocean de vise”?! Încrederea în mine fi-va singura, biruitoarea. „Uită tot și iubește!” Superb îndemn! „Te îndemn să urmezi rețeta asta – iubește!”
„Buni zori!” Tăcerea poate striga? Nici să nu ne mirăm. Priviți The Scream, al lui Edvard Munch, și vom înțelege! Dar singurătatea? Da, „proclamă iubirea oriunde s-ar înfiripa ea ca unic medicament al supraviețuirii” (Despre singurătate).
Tăcerea poate fi anticipată? Pare a o fi descifrat (îndrăznesc a spune), într-un volum, mai de demult, Transplantul de albastru, mai precis, într-un eseu mângâiat de fiori romantici: „În nopțile scăldate de lumina lunară, când se aprind toți ochii zăpezilor peste Munții Carpați, undeva, pe malul Jiului – râu scăldat de sub buza cerului limpede – într-un colț de rai supranumit Parcul lui Brâncuși, coboară voievozii cei aleși ai neamului și se așază ca niște țărani la Masa tăcerii. Pe scaunele de piatră ei sunt însăși veșnicia. Au loc aici, la masa titanului ridicat din Hobița, Decebal și Mihai Viteazul, Mircea cel Bătrân și Brâncoveanu, chiar Ștefan…”, „umbrele” trecutului, „la ceas de taină”, „spre hodină eternitatea neamului”.
O, și câte alte „tăceri” biruitoare! Neprevăzutul plutește în juru-ne. Unii au ochi de vultur, alții – doar ochiul tăcerii. Unii sunt prea vorbăreți, alții – îmbrățișează neantul. Suferințe – și suferințe!
De când cu virusul-ucigaș, se tot vorbește de dispnee și anosmie. În Cartea Cărților se vorbește despre „plinirea prorociei”. Asemenea, și-n contemporaneitate. Cunoaștem situații, mai mult sau mai puțin similare, gândind la „imposibila viață posibilă” a poetului-artist C. Dracsin sau a adolescentei Lorelai Moșneguțu – „îngeri fără mâini”.
Glăsuiește Poetul: „Vorbele cântă. Cuvintele de pe hârtie, niciodată!”, și totuși, un ceva mai presus de fire stă la temelia oricăror împliniri. Așa că acele „ghemotoace de câlți în gât”, ale prezentului, nu putem ști cum și când, se pot metamorfoza în sonorizări care să uimească firea. Așa cum Poezia, „Imn de bucurie” (Ioan Alexandru), fundamentează relația omului creat cu însuși Creatorul său, asemenea și-acest lanț viclean al „tăcerii”, își va cere dreptul desferecării.
Conchizând, Confesiunile protagonistului acestui roman-eseu surprind o dură realitate, dar finalul expozeului se dorește (așa îmi place să cred) o fereastră deschisă înspre lumină. Important este să credem în deviza formulată de cel care a fost Constantin Dracsin, un munte de voință și de perseverență: „Imposibila viață devine posibilă și atunci ea duce în spate nenumărate posibilități”.
*
Epilog… „Buni zori”, prieteni! Privirile-mi tresaltă. Imaginarul străfulgeră înspre zenit, undeva, dincolo de paginile Confesiunilor unui mut... Și ce credeți că zăresc? Acolo, într-un cotlon furișat al timpului-timp, rușinată de-atâta durere pricinuită, tăcerea toarce pânză de umbră… Eliberarea se produsese!
