Giorgiana Radu-Avramescu: La început a fost duminică – Trădat de Dumnezeu?

 

De ce? – întrebare pe cât de simplă, pe atât de dureroasă, de profundă, de plină de esență, se tot repeta. De ce noi, de ce el, de ce totul căpătase turnura aceasta dramatică? De ce ni s-a retezat deodată dreptul la noi, la noi doi, la noi trei? De ce fericirea se plătește apoi prin multă suferință? De ce cuvântul strigat amuțește deodată, de ce mersul sprinten ia forma cobiliței, de ce buzele nu mai ascultă comenzile, de ce, de ce?, se întreba și urla în sinea ei, Aurelia, în fața micuței icoane cu Maica Domnului, aflată pe parmalâcul ferestrei salonului de spital, ce se deschidea deasupra marelui stadion. Nu era un dialog nici cu Dumnezeu, nici cu Maica, aproape că nu vedea icoana, cel puțin în ziua aceea.

Privea la Laur, aflat pe pat, resemnat, apoi pe fereastră, la oamenii care mergeau în pas de voie, la cei care alergau, și mai ales la părinții cu copii. Un tată își ducea fiica de mână, apoi se întreceau în sărituri, în aruncări cu mingea, râdeau, făceau ceea ce altădată Laur și Laura trăiau, și destinul nu avea să le mai permită. Așa îi spuseseră medicii Aureliei. Îi răsuna și acum în minte cuvintele profesorului doctor, prieten al lui Laur, orelist. Era în perioada când ei luau spitalele la rând, când boala doar bătea timid la ușă. Atunci Laur trata totul în stilul lui, cu ironie. Se întreținea cu asistentele, „flirta” cu doctorițele arătoase, purta dialoguri filosofice cu unii dintre medici. Persifla boala, pe care n-o bănuia chiar de neînvins, deși era o necunoscută încă.

Distribuie prietenilor

După analize multe și chinuitoare, pe care Laur le-a îndurat mai mult decât bărbătește, și din care nu aflaseră mai nimic -poate că nimeni nu avusese curajul să le spună-, dându-le explicații evazive și un tratament de urmat, au trecut și pe la acest medic pentru un control de rutină. O rinită alergică îl supăra mai mereu. El a cerut să-i vadă rezultatele adunate în dosare consistente, pe care le va studia în tihnă, după consultații. Se aflau în mașină, în drum spre un cabinet dentar, când a sunat telefonul. Era profesorul S.

– Doamna Prahoveanu, ar fi bine ca domnul Prahoveanu să nu audă ceea ce vă spun. Îmi pare tare rău, dar nu am cum să vă menajez. Trebuie să știți, dar nu-i spuneți lui, și a început să înșire lucruri dintre cele mai neaștepate, cele mai cumplite. Aurelia care nu știa să se prefacă, nu știa să-și ascundă tulburarea pricinuită de cele aflate, se fâstâcea, bălmăjind ceva, spunând că nu prea l-a înțeles, dând vina pe telefonul vechi și vocea prea lipsită de vlagă a profesorului. Laur, care și-ar fi dat seama imediat că e ceva în neregulă, era prea prins în traficul infernal de la acea oră, așa încât împrejurarea a salvat-o pe Aurelia, care de atunci evita să mai vorbească și să privească în ochii lui. Lacrimile îi sugrumau gâtul. Ajunși la stomatolog, a intrat cu el puțin, la început, în cabinet, dar n-a mai stat, ca de obicei. A ieșit în hol, unde alți pacienți așteptau, și s-a așezat pe un scaun.

Cuvintele profesorului ardeau, răsunau, scormoneau, strigau, în timp ce plânsul inunda obrajii, fără zgomot, fără suspine. Era o statuie plângătoare. Nu clipea, și habar nu avea că în preajma ei se află cineva. Nu mai conta nimeni și nimic. Din clipa aceea totul se ruina. De ce ar mai fi fost atentă la cei din jur, când bărbatul ei, cel care se afla dincolo de ușă, el, invincibilul, fusese trădat de Dumnezeu? Atunci a început lupta cu sine, cearta cu toți sfinții, și lungul drum către acceptare.

Aflați în rezerva pe care doctorița B., prietenă a lui Laur le-o rezervase, privindu-l în patul acela, apoi căutându-se în urmă, în vremurile bune, era greu să-ți păstrezi credința, și totodată să n-o pierzi. Era o luptă acerbă, pe care Aurelia o purta zi de zi. Îi reproșa lui Dumnezeu eroarea făcută, dar în același timp îl implora să se îndure de ei. Și, dacă până atunci, medicii îi menajase, acum avea să fie sinceri, iar sinceritatea lor crestează în carne vie. După profesorul S, venise rândul doctoriței B. s-o „împrietenească” cu boala pe Aurelia.

– Uite, vezi, pacientul acela, care suferă de aceeași boală ca și Laur, în trei luni a devenit așa. Iar de aici, până la a nu mai fi, e vorba de zile. Vorbele se rostogoleau în tăvălugul lor de gheață, anulând orice speranță. Aurelia se simțea din ce în ce mai neputincioasă în această luptă inegală. Trebuia să accepte, să spere, să fie pilon de rezistență și îmbărbătare pentru Laur. Cum să facă asta, când el era cerul familiei? La adăpostul lui, nimic rău nu se putea întâmpla. Cum să inverseze rolurile? Cum?, se întreba Aurelia, pe zi ce trece mai sleită de puteri, de speranță. Răspunsul a venit repede.

După o intervenție chirurgicală deloc simplă, aflat încă sub anestezie, Laur, care o ținea de mână, îi zâmbea și-i dădea directive pentru proiectele aflate în derulare.

– Sună acum la, trimite-i mail lui, fă asta, nu uita de cealaltă, îi spunea el, la nici o oră după chinul prin care trecuse. Acela era Laur, cel de neînvins, iar dacă el putea fi așa, el care suporta greul cel mai greu al acestei lupte, de ce n-ar fi reușit ea? Trebuia. Pentru el, pentru ei, pentru fiica lor, pentru tot ce trăiseră și mai aveau de trăit.

(din volumul în pregătire „La început a fost duminică”)