AM Press Logo
Muzeul Pietrei

Marina Almășan: “Aripi de cocori” de Victor Socaciu. Povestea unui cântec. A PRIMULUI nostru cântec

Astăzi vă voi vorbi despre primul nostru cântec. 

El s-a întâmplat, la nivelul de “intenție”,  într-una dintre pelerinările echipei noastre prin țară. Era pe la începutul anul 1996 și “ Ceaiul..” nu stătea o clipă locului,  se mișca peste tot cel puțin o dată pe lună, înădind simpatia de pretutindeni a românilor, care ne iubeau pentru că eram adevărați, eram vii, eram mereu alții, eram 3CB83501 21BF 4A43 A722 BF9DD4588B3Eo surpriză continuă și nesfârșită, izvorâtă din pofta cu care făceam emisiunile. Și ne mai iubeau pentru invitații deosebiți pe care-i aduceam în fața românilor, desprinzându-i  pe mulți dintre ei din turnurile lor de fildeș în care îi aruncase ocna încremenirii ceausiste. Și ne mai iubeau, pentru că descindeam în mijlocul lor, al oamenilor de rând, nu ne baricadam în studiourile de filmare din București, cum  făceau mai toți producătorii “cu vechime”,  ci mergeam prin țară, ne amestecam cu lumea, credința mea dintotdeauna fiind aceea că Televiziunea Română este televiziunea tuturor românilor și că e musai să ne aflăm cât mai des în mijlocul lor. Iar românii ne primeau în mijlocul lor cu mare bucurie, făcând din fiecare astfel de transmisie directă, un  adevărat eveniment. Țin minte că venirea noastră în cutare oraș era însoțita de mobilizarea tuturor forțelor de ordine, chiar a poliției E0370EC2 36EA 4856 A890 2CA21695E06Acălare uneori, pentru ca totul să se întâmple în ordine și securitate maximă. Autoritățile locale se implicau de la nivelul “zero”, fiind pe atunci o onoare ca Televiziunea Română să aloce două ore din programul său orașului respectiv.  Puhoiul de lume care încerca să pătrundă la transmisiile directe ale celor două emisiuni înlănțuite – “Ceaiul de la ora 5” și “Cazuri și necazuri în dragoste” și care funcționau în tandem – este greu de imaginat în zilele noastre și ar putea părea o bătaie a mea cu cărămida în piept, lucru care nu mă caracterizează. Însă lucrurile chiar așa stăteau : de multe ori presiunea mulțimii spărgea chiar și geamuri, în dorința de a încăpea în sălile de unde se transmitea emisiunea. Lumea ne iubea si ne aprecia munca, făcându-ne să ne simțim prețuiți. 

     Echipa noastră era deosebit de sudată și entuziastă : atât cea redacțională, cât și cea tehnică, desoebit de amplă și care ni se alătura, în fiecare astfel de plecare prin țară. Ne adunam vreo 50 de insi – un autocar întreg, 22396F0C 75B5 42CD 9CCB D1D331C0C52Aplus vreo 7-8 vehicole tehnice ( carul de reportaj, mașina de electrică, cea de sonorizare, radioreleele, mașina de decor). În autocarul antic și de demult al Televiziunii Române, pe lângă bagaje, uneori si neveste și copii, încăpeau întregul nostru entuziasm, pofta de a face lucruri uluitoare și nu în ultimul rând spiritul de echipă – unul care în zilele noastre e atât de rar de găsit. Mai deloc, aș zice. Echipa noastră îi absorbise și pe colaboratorii permanenți : Zina Dumitrescu – pe rubrica de Modă, prof. Ștefan Cazimir, parlamentarul care gira rubrica “Dicționar”, Victor Socaciu – pe partea muzicală, iar emisiunea “Cazuri și necazuri în dragoste” ni-i adăuga pe Cătălin Crișan, coprezentatorul meu, pe psihologul Lucia Sterian ( soția regretatului cantautor Vali Sterian) și , nu în ultimul rand, pe poetul Lucian Avramescu, cel alături de care gandisem, de altfel ,  acest format de divertisment, ce așeza în centrul său inepuizabilul subiect legat de problemele de suflet ale românilor.   Cu toții eram o mare familie, care muncea pe rupte, dar știa să se și bucure de viață, în puținul răgaz de relaxare pe care ni-l dădeau deplasările. Acestea durau, de regulă,  de luni până vineri, marți și joi fiind zilele celor doua transmisiuni directe. Firește,  emisiunile erau pregătite încă de la București, rămâneau însă destule detalii de pus la punct la locul faptei, cu ajutorul autorităților locale, al presei și al invitatului însuși, cel pentru care se făcea deplasarea. De fapt, special guest star-ul ales pentru  “Ceaiul de la ora 5” era și cel care stabilea destinația, “Cazurile și necazurile în dragoste “ conformându-i-se, chiar dacă locația transmisiei directe putea să difere. Cele mai plăcute momente însă, după ce se lăsa întunericul și ziua de muncă se încheia, erau E35A69E2 A4B7 4DC2 BAC2 E1850E06AB62 300x225 1întâlnirile noastre de grup fie in restaurantul Hotelului, fie la câte-o terasă din oraș, fie răspunzand unor invitații venite dinspre organizatori. Uitam de munca de peste zi și deveneam o mare familie, care se regăsea la un pahar de vorbă ( chiar dacă vorbele, în final, tot despre emisiuni erau!) , spuneam glume, ascultam confesiunile invitatului de a doua zi ( pentru mine dialogurile cu acestia îmi ridicau la plasă pentru filmarea de a doua zi!), ascultam muzică si mai si dansam. Nu era încă moda fotogtafiilor, nu se auzise înca de smartphone-uri, așa că prea multe mărturii nu există. Și totuși, răscolind zilele acestea prin arhiva personală, am reușit să adun un munte de fotografii reflectând viața noastră de atunci…  

     Colaborările repetate cu Victor au făcut ca aplecarea mea către muzica lui să se extindă încet-încet, pe nevăzute, și asupra omului din spatele ei. Apropierea noastră a fost teribil de delicată și discretă. Eu eram parte a unei alte căsnicii,  care, chiar dacă nu îmi mai aducea demult bucuria vieții în doi, îmi bloca orice gând că aș putea să dezvolt o relație paralelă. Exemplul căsniciei longevive a părinților mei îmi fusese, cu siguranță,  inoculat în suflet și alungam cu groază orice gând al unui posibil divorț. Dar, oare, îi poți dicta și sufletului  C75B2F41 D2F3 4F16 B9D6 21DE696107AFprincipiile care îți guverneaza mintea?… Iar acesta, sufletul, se deschidea, încet, precum o floare, îmbibandu-se de acea iubire ce răzbătea din cântecele lui Victor. Simpatia era, cu siguranță, reciprocă. Lucrul acesta, deși credeam îl văd numai eu, fusese observat de mai toată lumea. Și asta chiar dacă “relația” noastră se mărginea doar la mici plimbări în jurul carului de reportaj, în care ne spuneam povești despre fiecare despre el, la zâmbete și tăceri cu subânțeles și la blues-uri dansate stingher în serile colective în care sărbătoream cu toții încheiera cu succes a unei emisiuni . Până și colegii- artiști ai lui Victor au remarcat că,  pentru prima oară,  “ursul românesc” de la Brașov era văzut dansând! Victor avea renumele unui ardelean serios, mult prea profund pentru a fi aplecat către astfel de bucurii lumești, cum ar fi dansul. 

Și-mi mai amintesc un detaliu : știind cât de mult îmi plăcea cantecul său “Ceasul iubirii”, Victor îl includea mai mereu, în micile recitaluri pe care le dădea, “la cererea publicului”, pe la mesele festive organizate de gazde, după emisiune. Priviri cu subânțeles îmi erau aruncate, atunci când rostea , în cântec, versul “ Dar te iubesc atât de mult/ De un mileniu si mai mult / Să treacă toți anii, și-o voi lua de la-nceput..” . Credeam că visez…

    Însă la un moment dat, tăvălugul iubirii nu a mai putut fi oprit. Nici de limitele legale, nici de prejudecăți, nici de momentele dificile pe care amândoi, cu maturitate,  le anticipam. Victor mai trecuse printr-o despărțire, eu eram în pragul primeia. În plus, la mijloc era și un copil, lucru care nu părea însă să-l deranjeze deloc pe Victor. Și mai era ceva : fiind amândoi persoane publice, lucrurile deveneau  mult mai complicate. Dar nici acest lucru nu a mai contat, la un moment dat. În momentul în care s-a comis primul nostru sărut ( nu, nu vă gândiți mai departe de atât , căci eu eram o tocilară,  obișnuită să facă lucrurile temeinic, cumpătat  și nu să se arunce într-o relație “interzisă” precum curca-n lemne!) , ne aflam undeva, într-o deplasare în vestul țării. Cred că era prin ‘95, iar emisiunea o transmiteam de la Reșița, unde oaspete ne-a fost marele nostru pugilist Francisc Vaștag.3BACAC52 EA91 46B6 B97F C3A43B876E2D

Am avut o deplasare de vis, organizată de directorul de atunci al Combinatului Siderurgic Hunedoara, Doru Gaita, un om extraordinar, care a rămas din acel moment  să locuiască în sufletul nostru.

Echipa fusese cazată la un hotel ospitalier, din care noi, TVR-ul,  ocupam, 2 câte 2, cele 25 de camere alocate prin sponsorizare. Colaboratorii-vedete mai sus menționați beneficiau de câte o singlă. Colega mea de cameră Florentina, redactor în echipa mea, a fost primul martorocular al fluturilor mei din stomac, atunci când m-am întors de la o plimbare cu Victor prin împrejurimi. Am dat din colț în colț, mă simțeam precum o adolescentă prinsă “in flagrant” de părinți, eu, femeie la 33 de ani, cu un copil acasă ( în acei ani, Marinuș locuia, pe timpul deplasărilor noastre, la parinții mei). Un alt martor ocular și sufletesc al poveștii noastre de iubire, din scutecele sale și până în momentul în care i-am mărturisit, în premieră și în mare taină, inevitabilul divorț, era Luminița Dumitrescu,  prietena mea de-o viață și strălucitorul nostru regizor artistic. Lumi avea încâ de pe atunci un simț de observație și o intuiție aproape nepământene, drept care nu i-a scăpat “freamătul” pe care-l degajam , și eu și Victor, atunci când ne adunam împreună – în emisiuni sau în culisele lor. “Simt că-mi cresc aripi când sunt în preajma ei!” – i-a mărturisit odată Victor Luminiței ( se știau de pe vremea emisiunilor pe care Luminița le făcea cu Păunescu) , iar Lumi mi-a destăinuit această confesiune, lucru care a făcut să simt și eu niște aripi crescânde, atașate la trup…

   1AE4EB56 80D9 4ABA 8EC9 AAB410345AED  După ce amandoi am înțeles că aceasta e “calea”, Victor a simțit nevoia să “marcheze”  decizia noastră capitală de a fi împreună, printr-un cântec. “- Hai să scriem un cântec despre noi!” – mi-a spus a doua zi după ce “primul sărut” se comisese, undeva , pe un drum de țară din preajma locației noastre. Era ziua liberă, cea dintre transmisia emisiunii “Cazuri și necazuri în dragoste” de marți și cea a “Ceaiului de la ora 5 “ de a doua zi. Mi s-a părut incitant, mai ales că nu asistasem niciodată la “focurile  creației” vreunui artist. Îmi era însă nuștiucum să fiu văzută intrând sau ieșind din camera lui Victor, așa că m-a înțeles, a fost de acord să vină el la noi. Flori era prietena mea foarte bună, era și ea fan Victor Socaciu, așa că urma să  împărțim amândouă bucuria de a-l avea așezat pe fotoliul din cameră pe artist, cu chitara lui cu tot. Discretă, Flori și-a vârât însă capul în desfășurătoarele de a doua zi, iar eu și Victor ( de fapt ordinea era inversă : Victor și cu mine! )  ne-am apucat de treabă. Diviziunea muncii era simplă: Victor ciupea corzile chitării, creând muzică,  iar eu îl ascultam fermecată. “Vai , ce frumos!”  – mai apucam să strecor, între două fraze muzicale. Uneori, Flori îmi ținea isonul.  Până spre orele 10 ale serii am zăbovit în această formulă, întreruptă doar de cina colectivă, în care am profitat pentru a trece cu toții prin desfășurătorul de a doua zi. După lăsarea nopții, Victor s-a retras în camera lui, promițând că se apucă de versuri. Iar eu m-am culcat cuminte, căci trebuia să țin departe de mine cearcănele și oboseala : a doua zi mă aștepta o nouă transmisie-eveniment. Acest obicei,  de a mă culca la 10 seara, l-am păstrat în toți acești ani ( și îl mai pastrez și astăzi! ), lucru care țin minte că-l înebunea pe Victor, el fiind , ca orice artist, “pasăre de noapte”. Nu puține “chefuri” ulterioare, cu colegii de scenă,  i-au fost curmate de faptul că el mereu trebuia să plece primul, pentru că “Marina trebuie să se culce”! 

      …A doua zi,  până spre seară,  nimeni n-a avut timp de nimic altceva, decât de emisiune. Victor s-a învățat că 155BFB67 F485 4A2C ADE1 4656FBE04218eu, atunci cand am de făcut ceva pe linie de televiziune, nu-mi mai poate clinti nimeni și nimic sentimentul datoriei. Abia spre seară, după ce s-a încheiat inclusiv masa festivă, oferită de Doru Gaita, la Cinciș,  în onoarea echipei TVR, ne-am întors la ale noastre. Ruptă de oboseală, am reînviat pe loc, în momentul în care Victor mi-a trimis pe pager un mesaj scurt : “Vin la voi să vă cânt ceva?”. Am privit întrebatoare spre Flori, arătându-i mesajul. “- Poa’ să vină cat o pofti, eu mă culc, că abia stau pe picioare!”. Și uite-așa, într-o seară de joi, într-o cameră de hotel din Reșița, cu mine-n pijama și cu o Flori ascunsă sub plapumă, Victor mi-a cântat la chitară, într-o premieră cvasi-absolută,   “Aripi de cocor”, citind de pe un șervețel de masă versurile pe care le scrisese în camera lui de hotel… 

  9B66BD7F D755 48F5 9A6F D0D7B1692FB9    Eram fascinată. Cântecul melodios,  creionat cu o seară înainte, se așezase atât de confortabil pe versurile sale,  deloc sofisticate și atât de profunde… M-am bucurat să  regăsesc în ele destule trimiteri la simbolurile poveștii noastre, aflată, e-adevărat,  la început, dar plină deja de “micile noastre taine”.  Se referea , în cântec , Victor și la emisiunea “Cazuri și necazuri în dragoste” ( “eram cazul și necazul tuturor”) , și la blues-urile pe care le dansam în serile de relaxare ale echipei ( “Dansam sub ochii reci ai lumii”) aceste dansuri lente fiind, la acea oră,  singura noastră modalitate de apropiere fizică. În final, am remarcat și referirea la “aripile de cocori” crescute nouă la subțiori și despre care Victor îi vorbise, în taină, Luminiței mele…De altfel, aripile de cocor au rămas să intotuleze cântecul, în varianta sa oficială, inclusă pe albumul “Lângă inimă îmi stai”, apărut la câțiva ani distanță,  în 1998, când eram deja o familie solidă, cu un copil. 

     Iar dacă tot v-am vorbit de simbolurile ascunse,  strecurate de Victor în “cântecul nostru”, n-aș vrea să închei aceasta poveste fără să vă atrag atenția asupra unui anume vers : “ Vom ridica din turtă dulce/O casă pentru nopți nebune”…Aparent, nimic genial, veți observa, pe bună dreptate.DF70C594 982C 4848 8910 EFF0B8DBC83E 300x225 1

     Vă voi spune însă că, în ziua căsătoriei noastre, pe 3 august 1996, la micuța petrecere cu familiile noastre și echipa mea, petrecere desfășurată pe lacul Herăstrău, pe “pontonul lui nea Bebe” patronul  Restaurantul Herăstrău și ulterior nașul nostru de cununie, momentul intrării tortului a fost una dintre cele mai emoționante surprize, făcută mie vreodată de Victor. 

Țin minte că muzica din difuzoare se oprise brusc și zumzetul se liniștise ca orin minune. Cu o voce tremurand de emoție, Bebe Aniculoesei  a anunțat că : “- Vine tortul miresei! ” ( în ziua  aceea nu avusese loc, de fapt, decât cununia civilă, oficiată de.. pe atunci primarul George Pădure!). S-a făcut liniște, și din difuzoare a pornit, câtre toate cele patru vânturi, melodia  “Aripi de cocori” – “cântecul nostru”, născut sub ochii mei și lângă sufletul meu, cu un an în urmă . În “scenă” și-au făcut apariția doi ospătari la patru ace, împingand un gheridon pe care trona in impunător tort…sub forma unei case din turtă dulce!! Exact ca în versul strecurat de soțul meu în textul melodiei! …Nu mai știu acum dacă plânsul în care am izbucnit a fost unul de emoție sau de bucurie, țin doar minte că lumea a zis “Wow!” la unison, că au chiuit si aplaudat cu toții și că Victor m-a strans atunci în brațe cu o putere ce am simțit că va fi pentru toată viața. 

… ceea ce, iată, n-a fost să fie..

V-am făcut curioși să reascultați cântecul nostru? Iată-l : 

Powered by VA Labs
© 1991- 2024 Agenția de Presă A.M. Press. Toate drepturile rezervate!