Victor iubea învingătorii. Și asta cred că i se trăgea din dragostea pentru sport. De mic iubea sportul și făcea sport. Iar cine face sport, știe că acesta are de-a face cu lupta și competiția. Iar unde e vorba de competiție, acolo apar, “la pachet”, învingătorii și învinșii. Pentru învingatori, Victor avea un adevărat cult. Era mândru și de propriile diplome, care-i certificau premiile câștigate în competiții muzicale. Orgoliul i se umfla precum un cozonac când mă simțea mândră de izbânzile lui muzicale. Dar și reciproca era la fel de adevărată : Victor era și el mândru de victoriile mele. Uneori mă făcea să mă simt chiar jenată, atunci când începea să se laude cu mine, în fața celor din jur : “- Știați că nevastă-mea a terminat facultatea ca “șefă de promoție pe țară?” – O spunea solemn, cu fală, strângându-mă la piept. Toți în jur începeau să “Oh! “ și “Ah!” , iar eu mă simțeam aiurea rău de tot, neștiind cum să schimb mai repede vorba.
Dar…unde bat?!? – vă veți întreba. Păi…încerc să fac o punte către melodia despre care vă voi vorbi acum, născută și ea “sub ochii mei”.
…La “Ceaiul de la ora 5” rulam, pe bandă rulantă, personalități diverse, toate “de top”. Printre ele, numeroși campioni. Mari campioni, uriași! În “sesiunile noastre casnice de creatie”, ne adunam în living și ne întrebam unul pe altul : “- Ei, ce mai punem la cale?”. Și acesta era butonul care declanșa brainstormingul! “-Ce-ar fi să scrii un cântec, dedicat marilor campioni?” – i-am zis într-o seară. Victor a fost cucerit de idee și am stabilit că vom face …un imn ( specialitatea casei!) , cu un text general valabil, în care să se regăsească toți cei care, pornind de jos, au ajuns să depăsească toate piedicile, devenind CEI MAI BUNI. “ -Va fi un Imn al învingătorilor! “ – a conchis Victor. O să-l cânte voci mari ale României, care să-i confere necesarul caracter solemn.
“Gata! Mă apuc de treabă! “ – a spus Victor, provocându-mi acea caldă bucurie lăuntrică, pe care mi-o genera nerăbdarea cu care îi așteptam piesele noi. L-am îmbrățișat și s-a retras în dormitorul nostru. Mai mult, ca să-i ofer condiții de lucru, l-am luat pe sus pe cel mic – adevărată sursă de poluare sonoră pe atunci – și ne-am rostogolit afară, s-o căutăm pe Marinuș, ieșită cu rolele, pe undeva, prin Parcul Floreasca.
După ce afară a început să se întunece iar eu obosisem să tot împing la căruț, ne-am întors acasă. În dreptul ferestrei noastre de la parter ( ne mutaserăm deja din 1 Mai, în Floreasca, pe o stradă paralelă cu cea a părinților mei) ne-am oprit o clipă. Deși geamul era închis, dinăutru răzbătea , în surdină, vocea lui Victor, suprapusă peste clapa care îl mai ajuta, atunci cand compunea, dublând chitara. “- Îl auzi pe tati?” – i-am soptit lui Victoraș, care îmi sorbea toate vorbele și căruia îi sclipeau ochii, când auzea cuvantul “tati”. Am mai zăbovit puțin în fața ferestrelor, după care am sunat la ușă. Victor ne-a deschis , entuziasmat “ -Hai la mine, puiul lui Tati, să-ți pun cântecul! Ia ascultă aici!” – i-a spus Victor celui mic, abia apucând să trag de pe el salopeta, canadiana și căciula . I-a așezat căstile pe urechi, așa cum obișnuia deseori și a început să-i cânte la pianul electric ( uneori așa ne “prezenta” piesele nou compuse) …În seara aceea s-a născut, cu martori, “Cântecul învingătorilor”.
Câteva zile mai târziu Victor mi-a cantat varianta finală și mi-a spus : “ – E rândul tău să treci la treabă! Hai, că săptămâna viitoare am aranjat să imprimăm! Apucă-te de text!” . Îmi plăceau astfel de provocări. Însuflețită de linia melodică, m-am retras în dormitor, expediindu-mi de data asta eu, băieții afară! Era imposibil de lucrat lângă Viky, în acea perioadă : aveam un copil hiperactiv, care ne ținea în șah toată ziulica, glăsciorul său fiind un adevărat țignal ce străpungea, de la un capăt la altul, apartamentului. Nu vă spun ce discuții aveam cu Marinuș care se plângea mereu că nu poate să învețe din cauza “lui ăsta!” .
Versurile au curs însă cu o ușurința nebănuită. Obișnuiam să le scriu cap-coadă, având deja melodia lui Victor în cap, după care ieșeam victorioasă din cameră și-i cântam soțului meu pe nerăsuflate, așteptând apoi, cu inima cât un purice, verdictul. Victor mă asculta cu încântare și cu acel licăr de îndrăgostit în priviri, după care îmi lua foaia cu textul din mână, o așeza în fața lui, lua chitara și cânta el însuși melodia , descifrându-mi versurile scrise de mână și verificând cum se așează ele pe muzică. Urmau mici retușuri, în care, de multe ori, “cele două nuci tare” care eram noi, se mai ciocneau, scoțând mici scântei. Dar din astfel de contraziceri ieșeau variantele finale cele mai bune, cum a fost și în cazul de față. “Zeii sunt astăzi cu noi!” a fost , țin minte, versul care i-a plăcut cel mai mult lui Victor și pe care l-a convertit pe loc într-un sărut.
Într-una din zilele următoare, cand am venit acasă de la TVR, l-am găsit pe Victor fremătand. Se terminaseră mixajele – în studioul minunatului Adi Ordean, unde el își imprima pe atunci marea majoritate a pieselor. Melodia a ieșit cu adevărat superbă, iar Sanda Ladoși, Luminița Anghel, Leo Iorga și Adi Daminescu ( plus, firește, Victor) au amprentat-o cu vocile lor deosebite. “Cântecul învingătorilor” a fost inclus pe albumul “Lângă inimă îmi stai” , dar și în nenumatele mele emisiuni, dedicate unor nume de aur ale sportului românesc. Intonarea sa crea o stare unică în platoul de filmare : și pentru invitatul de onoare, și pentru echipa TVR, și pentru marea de spectatori din sală. Eu însămi, deși știam cântecul pe dinafară, mă înfioram de fiecare dată de emoție, luptându-mă cu nodul ce mi se instala mereu în gât. Aveam cel mai talentat și minunat soț din lume, eram cea mai fericită femeie de pe pământ!
Post Scriptum : Dacă o veți asculta, melodia are 3 minute. Asta pentru că am plănuit să o înscriem în cursa pentru Finala Eurovision. N-a fost să fie…Ea a rămas însă, în opinia mea, cel mai frumos omagiu muzical, dedicat sportivilor de aur ai acestei țări. Și m-aș bucura ca generațiile de azi să-l repună în circulație…