• Home
  • De la prieteni
  • Ionuț Vulpescu, dialog cu Marius Mitran. „De frică m-am dus către sport”

Ionuț Vulpescu, dialog cu Marius Mitran. „De frică m-am dus către sport”

Ionut Vulpescu

Lumea împărțită între sport și cultură, o falsă dihotomie: un podcast despre campioni și competiții memorabile, despre presa sportivă și literatura din jurul fotbalului

Episodul opt al podcast-ului Avangarda, cu Ionuț Vulpescu îl aduce în prim-plan pe jurnalistul și cronicarul sportiv Marius Mitran. De numele lui Marius Mitran se leagă o adevărată tradiție a cronicii sportive, începută cu mulți ani în urmă de nume mari precum: Ioan Chirilă, Radu Urziceanu sau Eftimie Ionescu, cărora Marius Mitran li s-a alăturat în paginile Gazetei Sporturilor. Într-un dialog antrenat de pasiunea împărtășită pentru fotbal, Marius Mitran și fostul ministru al Culturii, Ionuț Vulpescu, discută despre eroii și perioadele de glorie ale fotbalului românesc, împărtășind amintiri personale despre Dobrin, Balaci, Cârțu și Gică Hagi. Veți afla de ce fotbalul și, în genere, sportul, nu sunt privite drept forme de cultură în România și care e povestea de viață a titanilor care au scris istoria românească a balonului rotund, dar care arareori a ajuns la presă și a rămas un subiect de culise pentru autorii Gazetei Sporturilor.
Podcast-ul poate fi ascultat integral accesând linkul: https://www.youtube.com/watch?v=-p5emTvU_Kg

„De frică m-am dus către sport”

Ionuț Vulpescu: – Bună ziua! La Avangarda, cu Ionuț Vulpescu, avem un invitat cu adevărat special în această duminică. Marius Mitran – un foarte cunoscut jurnalist sportiv, vechi prieten și director de comunicare al Ligii Profesioniste de Fotbal. Am greșit cu ceva?
Marius Mitran: – Cu nimic. Mă deranjează doar cuvântul „vechi”, pentru că, într-adevăr, prietenia care există între noi are atâția ani, încât nu pot să cred…
I.V. – „Timpul crește-n urma mea / Mă-ntunec”, ca să cităm din Eminescu. Sunt douăzeci și ceva de ani de când ne-am cunoscut.
M.M. – Douăzeci și trei.
I.V. – Trebuie să spun un lucru acum, în această duminică, și să îți mulțumesc și public, așa cum am făcut-o de mai multe ori, dar îți mulțumesc și în acest podcast. Îi datorez lui Marius Mitran faptul că doi ani de zile am avut o rubrică – dacă era joi, era Ionuț Vulpescu în pagina a patra, celebra pagină a patra din cel mai citit ziar, și nu doar sportiv, ProSport. Mulțumesc încă o dată! Sper că toată încrederea ta a fost, oarecum, justificată și că s-a confirmat.
M.M. – Evident că a fost. Mă bucur că nu m-am înșelat! Erai student și ai trimis o scrisoare la poșta redacției – o poveste lungă! Și mă bucur că am sesizat, așa cum Titi Teașcă a văzut în Balaci, în Cârțu și în Cămătaru niște jucători care vor face apoi să se cutremure Europa. Eu am văzut asta într-o scrisoare. Cine poate să mai creadă așa ceva, că existau scrisori în plic?
I.V. – Sau că erau ziare în sute de mii de exemplare?!
M.M. – O scrisoare a lui Ionuț Vulpescu, din care a rămas și din care lumea citează, nu întotdeauna citindu-te: „Noi, cei care ținem cu Universitatea Craiova suntem ca o sectă”.
I.V. – Îți dai seama, eu, ca teolog, dacă am spus asta, știam ce am spus. Craiova era să retrogradeze în acel an, în primăvara lui 2000 și, într-adevăr, ziarul ProSport avea o influență extraordinară. Mergeam pe stadioane. Tu sigur ai trăit experiența asta de nenumărate ori. Era o relație extraordinară între suporteri, între cei care citeau ziarul. Parcă totul era mai „profesionist”. Parcă și fotbalul, și sportul erau mai coezive cumva, adunau oamenii. S-a pierdut solidaritatea asta.
M.M. – Fotbalul cred că este exact cum e societatea. Fotbalul a pierdut ce a pierdut și România, a pierdut solidaritatea, a pierdut, după părerea mea, mare parte din spiritul patriotic. Echipa națională de fotbal nu mai e ce spunea Kusturica, definind-o precum albumul cu poze decupate din ziare și lipite în copilărie, albumul cu poze ale fotbaliștilor. Echipa națională este acum un loc în care poți să critici, îți place să o înjuri, să o scoți din contextul de echipă reprezentativă și să o faci echipa cuiva. Echipa națională nu mai e națională, e a Federației sau e a lui Contra, sau e a lui Mirel Rădoi. România nu mai e România, este a lui Băsescu, de exemplu. România este o țară pe care o privim de la distanță, precum echipa națională de fotbal, și de care ne apropiem foarte greu, la modul esențial. Nu mai înțelegem, pentru că avem impresia că ea nu ne mai înțelege. România este un spațiu care s-a alterat foarte mult, după părerea mea. Și fotbalul, de asemenea, în acești 22 de ani.
I.V. – Marius, tu ai făcut Facultatea de Litere. Cum ai ajuns să faci presă sportivă?
M.M. – Uite asta nu m-a întrebat nimeni niciodată.
I.V. – Bine ai venit la Avangarda, cu Ionuț Vulpescu!
„De frică m-am dus către sport, de frică de ceea ce întâmpla în celelalte pagini.”
M.M. – Sunt două variante, cum explică Marin Preda în Cel mai iubit dintre pământeni: partea lemnoasă și partea feroasă a cosorului lui Moceanu.
I.V. – Prima repriză și a doua repriză.
M.M. – Prima explicație, cea conceptuală, este că eram imediat după Revoluție, eram student la Facultatea de Litere. Colegii mei scriau la diferite publicații. Poate cineva să creadă că erau zeci de publicații? Zeci de ziare, că erau 70-80 în fiecare zi. Puteai să scrii, mai ales dacă veneai într-o redacție cu acest titlu: „Sunt student la Litere”. Aveai o ușă de deschisă.
I.V. – Șef de secție din prima zi.
M.M. – Da. Era o vreme foarte tulbure. Tu erai foarte tânăr, dar trebuie să ai niște amintiri. Oricum ai trăit alături de un om care a ținut România în acei ani pe o linie de plutire. Dar care era extrem de atacat. Vorbesc de fostul președinte Ion Iliescu. Și ziarele erau toate inflamate. Sigur că mi-ar fi plăcut să scriu despre mediul social sau politică, dar pentru că nu m-a întrebat nimeni, nu a venit niciodată răspunsul adevărat din partea mea. De frică m-am dus către sport, de frică de ceea ce întâmpla în celelalte pagini. Erau niște articole care ardeau. Celebra întrebare, din ianuarie 1990: „Ce ai făcut în ultimii cinci ani?” devenise deja un poem. Și atunci, fiind foarte tânăr și având pasiunea pentru sport, am spus: „Mă duc la Departamentul Sport.” Asta e partea lemnoasă a poveștii. Partea feroasă are o poveste simpatică. Îi datorez asta colegei mele de grupă Miruna Nicolae, care scria critică de film și de artă la cotidianul Ora, pentru că acolo am debutat.
I.V. – Condus de Nicolae Cristache, care a făcut și el cronică sportivă de bună calitate, la Flacăra lui Adrian Păunescu.
M.M. – Îmi pare rău ca n-a scris mai mult în presa postdecembristă, pentru că era un om absolut extraordinar. Miruna, într-o zi – eu eram foarte timid, nu credeam că poate cineva să te publice așa, mă gândeam că trebuie ceva, un furnal prin care să iasă concepția, după ce tu ai ars –m-a păcălit, m-a invitat să o conduc până la ziar să își ia leafa. Era undeva în toamna lui ʼ92. Ajungând acolo, m-a rugat să o aștept pe hol câteva clipe. Doar că n-a deschis ușa de la contabilitate, a deschis o ușă pe care scria „Departamentul Sport”, a împins-o și i-a zis lui Sorin Satmari, care era șef de departament: „Domnul Satmari, el este cel despre care v-am vorbit.” Miruna știa că la orele de lingvistică cu doamna Ciompec sau la literatură cu domnul Florin Manolescu, care ne plăcea amândurora foarte mult, eu aveam între coperțile caietului studențesc, evident, Gazeta Sporturilor. Așa a început.
I.V. – Interesant. Deci de frică, dar, interesant, de frică în libertate, după Revoluție.
M.M. – Nu-ți doresc să vezi ce libertate era.

Marii profesori de la Litere: un arbitraj literar între Simion și „celălalt” Manolescu

I.V. – Da, o lume maniheistă, fără îndoială. E filonul acesta maniheist care ne domină, în alb și negru, în care toată lumea are dreptate. Și iată unde ne-a dus absența dialogului. Până la urmă, o națiune nu progresează așa. Ai nevoie de un set minimal de consens, ca să duci o țară înainte. Altfel, dacă stai numai pe peluza nord sau pe peluza sud, nu ajungi nicăieri. Spune-mi, te rog, câțiva dintre colegii tăi de la facultate, oameni care după aceea s-au dedicat meseriei, fie că fac presă, fie că au devenit scriitori. Și puțin despre marii profesori pe care i-ai avut. De cine ai fost mai legat?
M.M. – De Eugen Simion, pentru că îmi plăcea Marin Preda.
I.V. – Vorbim în anul centenarului nașterii lui Marin Preda.
M.M. – Care este și nu este. Nu văd prea multe mișcări, deși e încă devreme.
I.V. – Eu cred că e târziu. Pentru că am avut anul trecut bicentenarul Vasile Alecsandri, pe care l-am tratat lamentabil. Și nu numai.
M.M. – Dar centenarul României cum l-am tratat?
I.V. – Sigur că da. Sau cum spunea cineva: „Poate la următorul centenar”.
M.M. – Of… Profesorii sunt Eugen Simion și Florin Manolescu. În viață trebuie să speculezi niște lucruri, cred eu. Intrând în presa sportivă, am învățat asta. Trebuie să te legi de lovitura aceea liberă, care s-a dus în minutul 90 direct în vinclu.
I.V. – Un corner la final, de exemplu. Danemarca – România, când Dorinel Munteanu poate să centreze sau să o dea în tribună și joacă punându-i pe contraatac pe ceilalți. Un fotbalist extraordinar, dar care judecă imatur o fază într-un moment decisiv.
M.M. – E un instinct acolo, pe care nu l-a avut. S-a pierdut. N-a crezut. Revenind la „secta” ta din scrisoare și la o lecție a profesorului Florin Manolescu, care e mai puțin cunoscut decât Nicolae Manolescu.
I.V. – Fără îndoială. Și decât Ion Manolescu.
M.M. – Ne preda marii clasici și, într-o oră, ne-a spus varianta personală a domniei sale din „Scrisoarea pierdută”, cum că niciunul dintre personajele lui Caragiale nu sunt ce-am învățat în liceu. Trahanache nu e deloc bărbatul căruia i s-au pus coarne și nevastă-sa, Zoițica, face ce vrea cu prefectul, iar el e un pic zaharisit – că de aceea i-a dat numele Caragiale „Zaharia”. Dimpotrivă, el este cel mai lucid om din piesă. El știe foarte bine de ce și cu cine s-a însurat. El îl controlează pe prefect, prin Zoițica, și nu invers. El știe ce face prefectul și nu prefectul știe ce face președintele Consiliului Județean de astăzi, să spunem, căci era al multor comisii.
I.V. – Un baron al timpurilor.
M.M. – Un baron al timpurilor dintr-un oraș de munte. Cetățeanul turmentat nu e deloc turmentat, pentru că înțelege în fiecare moment ce înseamnă scrisoarea, cui trebuie să i-o dea, care e avantajul, dacă o recuperează de la Cațavencu – un om fără putere, și o dă coanei Zoițica, care avea prin soț și prin amant toată puterea, și așa mai departe.
I.V. – O altă perspectivă. Foarte interesant. Sunt și 170 de ani de la nașterea lui Caragiale. Și spiritul românesc stă sub semnul lui Caragiale, înainte de a sta sub semnul lui Eminescu. Și abordarea lui Florin Manolescu e foarte interesantă. El are și o Istorie a exilului românesc, extrem de interesantă. Este necanonică, față de ce știam noi de la Șerban Cioculescu, cu abordările acelea clasice. Nicolae Steinhardt mai are o abordare foarte interesantă, în care spune că, de fapt, O scrisoare pierdută nu este o comedie, ci o tragedie. Și mai este regretatul critic Mircea Iorgulescu, care aduce, de asemenea, o perspectivă distinctă. Este foarte bine că ai adus în discuție această abordare a lui Florin Manolescu.

Oamenii din spatele statuilor – Dobrin, Balaci, Hagi

M.M. – Da. Noi am rămas fascinați. Și spuneam că am speculat asta, încercând în analiza unor fapte din fotbal, a unor întâmplări, să folosesc această perspectivă. M-a ajutat foarte mult și o să-ți spun cum. De pildă, Balaci, Dobrin sau Hagi sunt niște statui – din fericire, Gică Hagi încă în viață – care sunt percepute foarte superficial. Și am încercat în niște analize, în felul în care am scris, să văd ceea ce nu era cunoscut sau ceea ce nu știau oamenii despre ei. Hagi, de pildă, cum e cunoscut? Un fost mare talent care se exprimă bolovănos în limba română, care greșește mulți termeni, care nici nu e foarte corect. I se aduce aminte mereu un rezultat de 5-2, prin care a scăpat Viitorul de la retrogradare, învingând în Ghencea.
I.V. – Și nu știu câte goluri pe care le dădea în cariera lui la Sportul Studențesc, în competiție cu Victor Pițurcă sau Rodion Cămătaru.
M.M. – Balaci este un răzvrătit și un superficial. Dobrin este mai aproape de țuica din oraș și de celebra etichetă, supranumită „Ochii lui Dobrin” – celebra băutură. Și asta se întâmplă de decenii.
I.V. – Se vorbește mai mult despre faptul că n-a jucat la mondialul din Mexic, decât despre ce a jucat Dobrin. Părinții noștri l-au văzut jucând.
M.M. – Sigur că da. Ce nedreptate i s-a făcut! Și dacă tot am început cu Dobrin, să continuăm cu Dobrin. Am descoperit, vorbind cu Angelo Niculescu și cu toți cei care mai trăiau din echipa de la Guadalajara, că adevărul nu era acesta, că i s-a făcut o nedreptate. Adevărul era că el nu a vrut să joace la Guadalajara, nu în sensul că și-a exprimat această dorință, ci în sensul că s-a exprimat prin comportament. Toți, de la Angelo Niculescu – cel care a decis, practic, scoaterea lui din echipă în Mexic – și până la Domide, cu care am vorbit la Arad, sau cu Liță Dumitru, sau cu Cornel Dinu. Toți spun că acolo Dobrin s-a sufocat din pricina căldurii și a altitudinii. S-a sufocat din cauza mediului și a competiției în sine, pentru că Dobrin, vorba lui Lucescu, a avut întotdeauna nevoie de public, ca să joace la nivelul cel mai înalt, în timp ce Ilie Balaci n-a avut nevoie niciodată de nimic ca să joace la cel mai înalt nivel, în sensul că Balaci nu avea nevoie de public. Dimpotrivă, un public ostil îl ambiționa și mai mult. N-avea nevoie de mediu, de antrenor și, paradoxal – zicea Mircea Lucescu, Balaci, de multe ori, n-avea nevoie nici de coechipieri, pentru că era de ajuns să joace el și atunci și echipa se punea în mișcare. El nu depindea de nimeni și nu îl interesa forma celorlalți. Și atunci, perspectiva apropierii de acești mari oameni, mari jucători, pe ideea că Trahanache nu e ceea ce pare, mi s-a părut fascinantă. Dobrin era un timid, dar nu i se făcuse o nedreptate. Balaci era un jucător și un om de o profunditate și de o analiză a vieții sociale extraordinare… nu era deloc un superficial. Iar Hagi este, după părerea mea, și am și spus-o, am și scris-o, Hagi este Avram Iancu. E cel care n-a mai stat la discuții nici cu Kossuth, nici nu Federația, nici cu nimeni. Și a zis: „No, hai! M-am dus pe un câmp, am întrebat cât costă câmpul de lângă Ovidiu, cu ciulini și cu bălegar, am scos banii mei câștigați alergând 20 de ani pe teren. Am cumpărat acel teren, am ridicat o Academie, în adevăratul sens al cuvântului, cu terenuri, cu cantină, cu dormitoare, cu birouri, pe banii mei. Și am încercat să fac acolo România mea, Ardealul meu, credința mea că pot de unul singur.” Și Avram Iancu s-a dus și a spus: „Nu mai aștept, nici din Muntenia, nici din Moldova niciun ajutor. Mă descurc. N-avem altă șansă. Nu putem să așteptăm să murim aici.” Și Hagi s-a dus și a reușit. Și ar fi reușit și mai mult, dacă mai mulți oameni l-ar fi înțeles, dacă l-ar fi urmat, dacă ar fi fost un exemplu. Dar cine l-a înțeles pe Eminescu? Ce au scris zeci de generații despre Eminescu? Prima propoziție a tuturor tezelor de literatură cu subiect eminescian a fost aceasta: „Mihai Eminescu este luceafărul poeziei românești.” Și doamna Astrid Rodrinciuc din liceul „Iulia Hașdeu” pe care l-am absolvit – clasa a IX-a și a X-a la liceul „Gheorghe Lazăr”, iar a XI-a și a XII-a la „Iulia Hașdeu”, la filologie – a spus: „În clipa când veți mai scrie această frază, puteți să predați lucrarea că nu pot să vă trec de nota 4.”
I.V. – Într-o sâmbătă dimineață și dirigintele meu din clasa a IX-a mi-a spus: „Se apropie 15 ianuarie – nu era Ziua Culturii Naționale atunci, dar era ziua nașterii lui Eminescu. Vulpescu, să scrii un eseu cu titlul Mihai Eminescu, luceafărul poeziei românești”. Și am zis: „Părinte diriginte, eu ceva am să scriu, dar așa ceva nu pot să scriu.” Deci era reacția mea în clasa a IX-a. Am vorbit de Dobrin, care e marele fotbalist al generației ʼ70, Ilie Balaci – anii ʼ80, dominați de acest fotbalist extraordinar, care a avut oferte de afară, pe care nu le-a putut onora. Și Gică Hagi, liderul generației de aur, generația ʼ90. După 2000, e greu să găsim un fotbalist care să stea alături de cei trei. Poate înaintea lor… Crezi că e cineva înainte de Dobrin, din generația care n-a apărut la televizor – cu Dobrin vine televizorul. Zi-mi unul care e înainte de Dobrin.
M.M. – Iosif Petschovschi.
I.V. – Tu ai făcut un film cu Ilie Balaci. L-ai cunoscut foarte bine. Și eu vorbeam din când în când cu el și atunci când a murit nu îmi venea să cred. Și rețin ceva din ce a zis Balaci: „Când o să mor eu, o să moară și Craiova”, ceva adevăr este în asta. Nu mai simțim la fel cum era Craiova. El era liderul acelei generații. Poate cea mai bună. Eu cred că a fost cea mai bună echipă pe care a avut-o vreodată fotbalul românesc: Lung, Negrilă, Tilihoi, Ungureanu, Țicleanu, Ștefănescu, Giolgău, Balaci, Cămătaru, Irimescu, Cârțu, plus rezervele care erau titulari la națională. În plus, ai făcut o carte cu Gică Hagi.
M.M. – El a făcut-o. Eu l-am ajutat. E o carte tehnică.
I.V. – Deci l-ai ajutat să o scrie. I-ai cunoscut foarte bine pe amândoi. Sigur că e o întrebare care nu prea se pune pentru cine știe fotbal. Și anticipez răspunsul tău. Dar, dacă ar fi să faci un clasament, care ar fi acela? Al celor mai buni fotbaliști. Mă rog, e greu să ne pronunțăm la Petschovschi sau la oameni de dinainte.

Drama lui Balaci, campionul lipsit de orgoliu

M.M. – Nichita Stănescu spune că în literatură nu e ca în fotbal, nu putem să punem Blaga peste Arghezi, că nu e un clasament acolo. „Dacă vrei clasament, du-te în fotbal!” Uite că mă obligi să fac un clasament, dacă rămânem la fotbal. Și aici există două discuții: una este că e foarte probabil ca ce simți să bată ceea ce vezi. E ca în dragoste, când familia spune: „Dar cum a luat-o? E cam grasă… și părinții ei…”, dar viața te confirmă pe tine. Va fi o familie fericită, pentru că tu ai simțit ceva ce alții, care doar vedeau, nu au simțit. În clasamentul conform cu ceea ce am simțit este Ilie Balaci. Conform cu ceea ce se poate vedea sau scrie pe un carnet este Hagi, pentru că sunt șase turnee finale: trei mondiale, trei europene. Balaci n-a prins nici măcar un minut, nici măcar la un european, unde a fost decisiv în calificarea României. Dobrin la fel, n-a prins un minut la mondiale, n-a jucat europene.
I.V. – Balaci nici n-a fost la Paris. Dobrin măcar a fost în Mexic.
M.M. – Măcar a fost aproape de teren. Balaci nici n-a fost… E o poveste înfiorătoare.
I.V. – Și aia e o poveste complicată.
M.M. – Și înfiorător momentul când i s-a spus: „Vezi că trăim în viață nu doar cu ce ni se întâmplă, ci mai ales cu cum ni se întâmplă.” Nu e atât de important dacă sunt părăsit, ci cum sunt părăsit. Balaci a trăit o tortură prin acel moment, dovadă că a și ținut să-l spună și în film și să îl repete în viață. Erau cazați la hotelul București și li s-a spus că dimineață se va bate la ușa celor care pleacă în cantonamentul decisiv, ultimul cantonament înaintea turneului final. Era în cameră cu soția sa, cu Dana. S-au băgat în pat să se culce, era târziu și Daniela i-s spus, văzându-l un pic agitat: „Stai liniștit, culcă-te, că eu nu o să adorm și nu îți face probleme că dacă se va auzi bătaia în ușă, eu voi fi trează; nu te gândi că suntem amândoi adormiți și n-auzim și pierzi convocarea.” Și el i-a spus: „Stai liniștită, nu va bate nimeni în ușa noastră.” Și așa a fost.
I.V. – A avut dreptate, cum în general avea dreptate. Ilie Balaci era un om foarte inteligent și foarte generos, și foarte altruist. Eu am o poveste din 2012 – tu știi că ai fost la lansarea cărții mele, care în bună măsură a reunit articole din ProSport – Din țara în care stânga e Cârțu și dreapta e Lăcătuș – și l-am invitat pe Ilie Balaci să vină la lansarea cărții. A venit și a vorbit extraordinar. După ce întrebase genuin: „Dar ce caut eu aici?” Desigur, erau acolo: președintele Iliescu, profesorul Nicolae Manolescu, Radu Cosașu, regretatul Augustin Buzura și alte nume importante: Iarina Demian, regretata Marghit Dascălu Sava, soția lui Iosif Sava. Și el m-a întrebat așa, candid: „Dar ce caut eu aici?” A vorbit senzațional, în rând cu toți ceilalți, în felul lui. Și am apreciat extraordinar gestul lui. Deși el nu era pe copertă. Eu îl alesesem, din rațiuni didactice, pe un alt jucător al Craiovei, Sorin Cârțu – ne-am și sfătuit atunci, te-am și întrebat. N-o să uit niciodată acea generozitate, să vii tu, Ilie Balaci, să vorbești despre o carte unde nu ești pe copertă. Nu avea orgoliul acesta stupid, de multe ori românesc, care se manifestă. El e o pierdere incredibilă pentru Craiova.
M.M. – El n-a avea orgoliul acesta pe teren. Nu putea să-l aibă nici în viață. El era cel care oferea. Spunea Țicleanu: „El ne dădea totul, el ne dădea pasele, el ne dădea curajul.” Nu putea fi gelos, invidios pe Sorin Cârțu, pentru că el îl potența pe Cârțu, el îi făcuse mari pe toți.
I.V. – Era creierul acelei echipe.
M.M. – A fost cea mai bună formație, echipă de fotbal care a jucat vreodată în România, de când s-a inventat acest sport. Aici sunt dovezi și pe partea rațională, așa cum sunt la Hagi. Și spun de cele 6 turnee finale care bat ca performanță. Nu mai spun de faptul că a jucat la Madrid și la Barcelona.
I.V. – Lucru irepetabil. Aici nu încape îndoială. Un jucător român care să joace la Barcelona și la Real Madrid e literatură SF.
M.M. – Exact. Am ajuns aici, din păcate. La acea mare echipă despre care îți spun că e superlativul fotbalului românesc, dovezile sunt și vin de la adversari. Sigur că ea n-a mers până la capăt și n-a cucerit acea ediție a Cupei UEFA, o competiție cel puțin la fel de tare cum e Cupa Campionilor, dacă nu mai tare. Pentru că veneau echipele de pe locurile 2, 3 din toate campionatele, în mare parte din campionatele pierdute de echipele de pe locul 2. De pildă, erau la golaveraj sau la un punct. În acel an, în care Craiova întâlnește Fiorentina, Fiorentina are 4 campioni mondiali în echipă și pierde titlul în vara lui 1982, urmând ca în toamnă să joace la Craiova, la diferență de un punct în urma lui Juventus.

Colegi de grupă și colegi de carieră

I.V. – Să-mi spui și câte ceva despre câțiva colegi de promoție.
M.M. – Da, profesorii și colegii. Profesorii care mi-au plăcut: Florin Manolescu și Eugen Simion. Dar în cazul lui Simion, am venit spre un om pe care îl cunoșteam înainte să îl cunosc, în sensul că am fost înnebunit după Marin Preda din adolescență. Am citit și m-am chinuit să aflu tot despre el. Și acum cred, cum credeam și la 19 ani, că este cel mai mare prozator român. Aproape toate recenziile și toată punerea în valoare și prezentarea operei sale erau legate de Eugen Simion, bunul său prieten, criticul său – el îi corecta manuscrisele, după anii ʼ60. Așa cum în tinerețe fusese prieten cu Geo Dumitrescu și cu Miron Radu Paraschivescu și lor le-a prezentat Moromeții, volumul I. După anii ʼ60, s-a lăsat în brațele lui Eugen Simion care i-a dat nota și care, văzând manuscrisul de la Cel mai iubit dintre pământeni i-a spus: „Marine, ai scris o carte fundamentală!” Atunci îl cunoșteam oarecum pe Eugen Simion. Nu m-a cucerit în facultate, pentru că eu eram deja cucerit. Orice ar fi spus, pentru mine era adevărul absolut, ca și-n cazul lui Balaci. Nu mi-a plăcut Nicolae Manolescu, care ție îți place. Și mie îmi place, citindu-l, dar nu mi-a plăcut ca profesor. Dar mi-a plăcut foarte mult Eugen Negrici, care era încântător, era un actor, un fel de Gary Cooper la catedră. Nu doar că spunea lucruri extraordinare, dar și felul în care spunea. Avea mult umor.
I.V. – Cursurile lui despre literatura română în comunism sunt foarte interesante. El a lansat teoria umorului involuntar. Profesori mari! Noi vorbim acum despre niște nume extraordinare, care le spun ceva nu doar celor care au absolvit Literele.
M.M. – Am fost la un curs special ținut de Ștefan Cazimir, dispărut dintre noi. Un mare, uriaș critic și observator al operei lui Caragiale. A și făcut un partid după Revoluție – liber-schimbist – inspirat de Nae Cațavencu.
I.V. – Din I. L. Caragiale față cu kitschul. Profesori mari! Și dintre colegi?
M.M. – Răzvan Voncu, prietenul nostru.
I.V. – Redactor-șef al revistei România literară astăzi.
M.M. – Bogdan Rădulescu, care e autorul mai multor scenarii. Mai multe filme românești îl au drept autor al scenariului. Nu mai țin minte prenumele, dar a scris foarte mulți ani în România literară, domnișoara Deciu.
I.V. – Andreea Deciu. Face teorie literară, mai degrabă.
M.M. – N-au fost foarte mulți.
I.V. – Dar sunt nume importante cele pe care le-ai pomenit. Apoi ai mers spre presă, spre presa sportivă. De ce n-ai fost mai apropiat de marii gazetari sportivi?
M.M. – Eu, vorba lui Adrian Păunescu, n-am avut o viață de excepție. El spunea: „N-am avut o operă de excepție, dar am avut o viață de excepție.” N-a fost cine știe ce de capul meu, ca să merg pe aceeași idee, dar am avut noroc. Mi-a luat mult din viață această meserie. A fost chinuitoare, a fost foarte grea. Nu din întâmplare, ziariștii sunt pe locul întâi la cele mai mari probleme. Sigur, cei din politică și din social, reporterii de teren suferă pe specificul meseriei lor. Ceilalți ziariști se consumă și au parte de tot felul de crize, chiar și cei din sport. Ioan Chirilă, am scris alături de el, în birou. Desigur că avea birou de director, dar nu îi plăcea să stea acolo, singur. Îi plăcea să stea cu noi, cei care eram un pic mai tineri și să ne provoace. Deci am scris alături de Ioan Chirilă, Radu Urziceanu, Eftimie Ionescu, în aceleași pagini. Nu îmi vine să cred că semnam în aceeași pagină lunea, după meci, cronică de meci, și erau: Chirilă, Eftimie Ionescu, Radu Urziceanu, Laurențiu Dumitrescu, Marius Mitran – care aveam douăzeci și ceva de ani. Chirilă era fabulos!
I.V. – Era mai mult decât un gazetar sportiv. Era un scriitor. Cărțile lui despre mondiale! Eu am citit Argentina ʼ78, prima pe care am citit-o. E o carte de literatură.
M.M. – Radu Cosașu spune că e cea mai bună dintre cele dedicate mondialelor.
I.V. – Absolut formidabil. Sunt niște imagini în acea carte care sunt frapante, care rămân și astăzi. O carte care se termină pe coperta a patra, prima ediție de la editura Sport-Turism, cu un gând din Blaga: „Un vis care se îndeplinește este un vis ratat.” Momentul când Argentina se trezește la viață, după ce câștigă titlul mondial și nu știe ce să facă. Este dintr-odată campioană mondială. Sigur că face tot posibilul și imposibilul să câștige acel titlu. Ne amintim cine conducea Argentina în acei ani. Dar Argentina care își îndeplinise acest vis, spre care mersese o națiune întreagă, nu mai știa ce să facă. Sunt niște imagini extraordinare în carte. Prima pe care o scrie cred că este Mondialul din ʼ66 și ultima la care se oprește este Mondialul din ʼ94, cred. Trimite pentru ProSport niște însemnări și în 1998.
M.M. – Am fost cu el la Paris. A stat cu mine în apartamentul alocat.
I.V. – El moare în 1999. Mondialul din 1989 e ultimul la care a asistat. Nici mondialele nu mai sunt ce au fost, după moartea lui Chirilă. Sigur că exagerăm și sigur că suntem subiectivi, dar fotbalul și sportul te îndeamnă la asta. Cum se zice: ții cu o echipă. Deci ai un atașament. Nu te uiți la televizor și e doar statistică. Poate pentru cei care ne privesc pare că exagerăm. Dar mondialele, după ce nu mai sunt comentate de Ioan Chirilă, parcă sunt mai fade.
M.M. – Și din această cauză, dar și din felul în care a involuat fotbalul mondial. Aveam un profesor la liceul „Gheorghe Lazăr”, care era foarte anticomunist. Un tip extraordinar! L-au și pus în zilele revoluției director. Mă uitam la televizor în decembrie ʼ89 și se dădeau tot felul de reportaje. Se schimbau directori de liceu, de fabrici etc. Ca o revoluție, pentru că a fost o revoluție.

Viitorul fotbalului și al culturii: a fost compromisă lumea dintre stadion și bibliotecă?

I.V. – La „Lazăr” deci. Cișmigiu & Comp.
M.M. – De aceea m-am și dus, după cartea lui Băjenaru. Acela a fost criteriul. Acolo a fost mintea mea în clasa a VIII-a. Eu am făcut școala generală în Dorobanți, în spatele poștei, lângă biserică, era Școala Generală nr.15. Și toți colegii mei voiau să traverseze strada, ca să se ducă la Liceul „Caragiale”. Citind Cișmigiu & Comp, am zis că îmi place mai mult ce se întâmplă la „Lazăr”, dar și pentru că nu fusesem niciodată în Cișmigiu, până la 14 ani. Și mi-am zis: „Trebuie să trăiesc ceva în viață!” Cred că până acum m-am ținut de același gând. Să mă duc mai departe cu colegii mei? Am stat patru ani cu ei în clasă și să mă duc să fac liceul tot cu ei? Nu. Mă duc spre necunoscut. Și așa am ajuns la „Lazăr”, unde profesorul respectiv – ca să revin la ora de germană – a spus: „Domnule, și partidul ăsta trebuie să fie partid, trebuie să aibă o esență, să fie un cristal. Nu putem fi 3 milioane, 5 milioane de membri de partid, că nu mai e partid.” Iar noi înghețam, că era poza deasupra lui când ne spunea asta. Chiar șeful partidului era în tablou. Revenind, și fotbalul trebuie să fie un cristal. Șaisprezece echipe au fost la acel mondial de care te-ai îndrăgostit citind Argentina. Ok, 24 mai târziu, accept. Dar ne pregătim de 48. Și ne-a spus Gianni Infantino că se gândește la 60, pentru că e păcat, că sunt multe țări care n-au altfel cum să ajungă.
I.V. – Se transformă într-un fel de Jocuri Olimpice, unde important este să participi, ceea ce diluează calitatea.
M.M. – Iar ce se va întâmpla în acest an – poate lumea nu realizează – va fi ceva imposibil de cuantificat, de înțeles, de trăit. Campionatul mondial va începe la jumătatea lui noiembrie. Toate echipele încep, din toate campionatele, dar haideți să ne gândim la cele mari, încep la sfârșitul lui august. Poate acum ceva mai devreme, dar nu mult mai devreme, pentru că abia se încheie acest sezon. Merg zece, douăzeci de etape, după care se opresc o lună pentru antrenamente, intră în cantonament. După care merg acolo. Ce fac germanii, argentinienii dacă ajung în finală? Au lotul acela de 25, care implică paralizarea multor echipe mari. Cum se întorc de acolo? Pentru că se termină la mijlocul lui decembrie acest Mondial. Cum se întorc după o lună de Mondial, plus încă o lună de cantonament? Poate Simeone să-l folosească pe Correa sau poate Tuchel să-l arunce pe Kanté în primul derby din decembrie? Nu mai poate, pentru că vine sleit de acolo. Se vor da peste cap toate. Dar „e bine să participăm”. De aceea, fotbalul nu mai e ce era, lumea nu mai e ce era, nici presa sportivă.
I.V. – Chiar voiam să te întreb. Cum vezi presa sportivă de astăzi? Tu încă scrii, ții rubrici la ProSport în continuare și în alte locuri. Dacă faci o comparație cu anii ʼ90 sau cu anii 2000, când ai scris în mod constant și ai condus niște publicații, ProSport și Sport Total, după aceea, cum vezi această paralelă?
M.M. – „Viteză” este singurul cuvânt care ar putea să descrie. Scrisoarea ta de acum douăzeci de ani nu avea șanse astăzi, chiar și cu mine redactor-șef. În primul rând, tu n-ai fi scris-o pe o foaie și n-ai fi pus-o într-un plic, și n-ai fi timbrat-o ca să ajungă la noi în redacție. Ai fi dat un mail. Mailul tău ar fi fost alături de alte zeci de mailuri din ziua aceea. N-ar fi putut fi foarte important în nicio circumstanță, pentru că, pe lângă mailul tău, ar fi fost mailul lui Răzvan Corlățeanu care spunea: „Atenție la carburant și la hârtie. Ați pierdut nu știu ce tiraj.” Ar fi fost încă șapte mailuri de la diferiți conducători de cluburi, care spuneau: „Ne rezervăm dreptul de a vă da în judecată, pentru că ați spus că a fost «talb».” Ca să fac o paranteză, „A fost talb” este titlul cronicii a lui Cătălin Tolontan, din Sportul Românesc, încă dinaintea apariției ProSport, la un meci care nu mai putea fi suportat, un meci aranjat. Și pentru a nu fi dați în judecată, Cătălin a folosit acest termen, „talb”, adică „blat” citit invers.
I.V. – Cătălin este și el unul dintre ultimii mohicani ai acelei generații. S-a dus spre presa generalistă, nu mai scrie neapărat cronică sportivă.
M.M. – Da, din păcate. Și atunci, mailul tău ar fi fost citit, poate, noaptea, când ajungeam acasă. M-aș fi uitat, aș fi spus „interesant”, dar m-ar fi apăsat problemele celelalte, economice, sociale. M-aș fi gândit că poate ar merita pus undeva, dar unde? Pentru că nu știu câte clikuri, câte vizualizări ai fi atras tu… erai și foarte dedicat Universității Craiova, și având mulți fani ai FCSB… m-ar fi ajutat oare?
I.V. – Sigur, eu poate că m-aș fi adaptat. Însă ce spui tu e adevărat, e corect, în lumea vitezei. E multă superficialitate în abordare. Dar discuția este dacă, totuși, rolul educativ, instructiv al presei mai stă în picioare sau ne ducem doar după public? Totuși, nu știi ce vrea publicul. Ori te adaptezi și faci concesii publicului, ori încerci să transmiți publicului și niște lucruri diferite. În continuarea acestui comentariu, voiam să te întreb dacă tu mai crezi în ziarul tipărit?
M.M. – Da, sigur. Eu mi-l doresc. Am venit acum două zile din Spania cu: Mundo Deportivo, Marca, AS, Sport. Îmi vine să plâng citindu-le. Îmi vine să plâng după anii mei, care s-au dus. Unde sunt iluziile mele pe care le-am avut? Așa am crezut și eu atunci când tu ai trimis scrisoarea. Și să nu încheiem discuția despre scrisoare, pentru că acea scrisoare și întâlnirea dintre noi arată o Românie care a existat. Iar tu, elegant și întotdeauna sensibil, mi-ai mulțumit, deși nu mai era cazul, pentru că între noi nu mai e cazul de asemenea lucruri. Dar te-ai prefăcut că asta e toată povestea. Presa sportivă există, presa mare: L’Équipe, Marca, AS, Gazzetta dello Sport sunt superbe și astăzi.
I.V. – Chiar și presa culturală, în Franța, de exemplu.
M.M. – Da, chiar și acolo.
I.V. – Ziarele mari, Le Monde, de pildă, au suplimente culturale, care încă sunt citite de foarte mulți oameni.
M.M. – Hai să îți spun începutul cronicii semnate de Patricia Cazon, la meciul dintre Manchester United și Altético Madrid, de acum câteva zile. Cei de la Atlético au ieșit cu un mozaic impresionant – mă refer la spectatori – și cu titlul „Vuela, Atlético!”, adică „Zboară, Atlético!”. Un îndemn pentru ei, înaintea începerii meciului. Atlético s-a numit mulți ani „Atlético Aviacion”, pentru că a fost salvată de aviația militară, în anii interbelici și chiar în anii războiului, când a continuat să joace. Și Patricia Cazon, care e o scriitoare și o mare ziaristă, începe cronica așa: „Spectatorii au crezut în Atlético și au ieșit cu mesajul «Zboară, Atlético!», Lodi a aruncat o minge care a zburat, João Félix s-a aruncat în aer zburând către ea, mingea a zburat către bară, de la de Gea a zburat plonjând și până la urmă golul s-a înfăptuit, toată lumea zburând așa cum publicul a cerut celor din teren să facă.”
I.V. – O posibilă definiție a fotbalului, care nu e doar statistică și un scor agățat pe tabelă, ci e mult mai mult. Dar de ce crezi că la noi, fotbalul, sportul nu sunt privite ca niște paliere ale culturii?
M.M. – Dar de ce crezi că pe Răzvan Voncu îl știm noi și o mână de oameni, el fiind un excepțional critic literar? Dar de ce crezi că unul dintre marile filme, interzise de Ceaușescu, Glissando, al lui Mircea Daneliuc, nu mai există? Dacă ieșim pe stradă și întrebăm oamenii, nu-l mai știe nimeni, cred că nici pe Mircea Daneliuc.
I.V. – Memoria nu e argumentul suprem aici. N-avem un instinct cultural extraordinar și foarte pregnant, din păcate, el s-a tocit. Mai ales, că avem o listă întreagă de mari scriitori care au făcut cronică sportivă. L-ai adus în discuție pe Radu Cosașu, dar mai erau și Fănuș Neagu, Ion Băieșu, Eugen Barbu, Camil Petrescu, Mihail Sebastian, care făceau cronică sportivă. E și o polemică extraordinară. Au fost niște jocuri balcanice, cumva, organizate la București – Balcaniada lui 13-0, când România a spulberat, în 1933. Iar Iorga a încercat să ducă în derizoriu acest episod. Toată lumea era pe străzi, discuta, se vorbea numai despre fotbal. Și Iorga, de la înălțimea lui, spunea că nu înțelege de ce atâta agitație în jurul unui balon rotund. Și Mihail Sebastian îi răspunde, absolut antologic, în Gazeta Sporturilor, care apare în 1924, că: „Stadionul nu trebuie opus bibliotecii și biblioteca nu trebuie opusă stadionului.” Ele sunt două lucruri complementare.
M.M. – Știi cine mai ataca cu virulență, în acea perioadă, fotbalul? Nichifor Crainic. Dar nu din perspectiva bibliotecii, ci din perspectiva bisericii. Scrie niște articole din care reiese că duminica n-a fost inventată ca tinerii să meargă pe stadioane, duminica e ziua odihnei, a Bisericii. Și Gazeta Sporturilor îi răspunde. Sunt zile întregi în care polemizează, cu o virulență și o duritate extremă, apropo de cât de bine e să faci sport și să îi lași pe tineri să participe. Fotbalul a fost iubit și a dat curs unor lupte dintotdeauna.
I.V. – Mă uitam la Cupa Angliei recent și am văzut cum Nottingham Forest, care era o echipă mare la un moment dat, o spulberă pe Leicester, deținătoarea Cupei Angliei. Dar altceva, dincolo de sport, a fost interesant. Frenezia oamenilor din tribună, spectacolul acela grandios, adeziunea lor la un grup care este în Premier League. La noi, crezi că vom mai vedea vreodată stadioane pline și entuziasm, cum se vede în Anglia?!

Parteneri