Daniela Albu: Orașul palimpsest

În orașul palimpsest
la miezul nopții
Alchimistul
apare în mansarda mea
cu maimuța pe umăr.
Îmi par o singură ființă,
odată cu ei
răsar luminate de lună
alambicuri, creuzete,
recipiente ciudate
unelte complicate
mantii, măști,
bijuterii desuete
și sumedenie de alte nimicuri.
pe toate le-adună
când descântă pe hărți zdrențuite
moțăind, din când în când,
– maimuța clipește des
să nu-l deranjeze –
el caută dispărutele străzi șerpuite
bodogănește ceva și deodată
apar holograme de turle străvechi,
fântâni și palate se-arată,
trec pe sub bolți de biserici perechi
parfumul de tei ne desfată
și-n surdină bat clopote vechi,
la fântâna de bazalt
unde cândva
se odihnea o bacantă,
în acest oraș morganatic
care încape tot
într-o biată mansardă,
printre coloane brâncovenești
cu frunze de acantă,
se ascund mii de povești
sub gropi de gunoaie
sub lespezi uitate
sub pașii grăbiți
sub ochii goi
ai trecătorilor orbiți
de iluzii din noua cetate.
Doar de aici din mansardă
Alchimistul mai poate
alina rănile vechi
și când maimuța
țopăie prin încăpere
cuprinsă de neliniște,
mai știe să mângâie
monstrul obosit
din inima orașului nou
amintindu-i frumusețea pierdută.