Am avut privilegiul de a păşi, de mai multe ori, în sanctuarul casei lui Fănuş Neagu , acolo unde îngerul se întorcea, sâmbăta şi duminica, din spital, să-şi odihnească aripile obosite, în intimitatea creată de familia sa şi de toate zilele personalizate de anotimpurile trecute şi rămase pe aici prin pereţii casei şi ai sufletului său.

Am discutat, într-o fascinantă devălmăşie, despre literatură, despre poporul român, despre viitor, trecut, oameni, coaci, ape, Cer…

Acum, în liniştea dureroas de potrivită cu mofturile sufletului nostru din urma paşilor săi, reiau, cu încetinitorul lacrimii, cuvintele învinse de tăcerea îngerului.

Vă dau spre simţire, gândire şi bucurie, frânturi din cele trei interviuri pe care am avut privilegiul să le consemnez. (Emil Proşcan)

Hamal al scrisului

Trecutul ni se pare, întotdeauna, mai frumos… Copilăria e singura vârstă fără griji. Cu cât înaintăm în vârstă devenim mai şchiopi la minte, mai… infantili.

Ca fiu de ţăran, trăind în câmpie aproape 20 de ani, cred că cel mai frumos lucru ce ţi se poate întâmpla acolo, noaptea, e să vezi un foc în depărtare.

Am crescut într-o altă lume, arhaică, dar mai apropiată de om. Acum civilizaţia a atins culmi înalte, dar a crescut şi vulgaritatea. Ne scufundăm în globalizare… Norocul meu e că nu o voi mai apuca şi, de fapt, cred că nici nu va avea loc vreodată.

O putere mai presus decât noi, artiştii, ne mână cu o forţă desăvârşită să căutăm, fără încetare, ceea ce n-am pierdut niciodată: uşa spre un vis necunoscut, care şi el – visul, zgârie cu ghearele golul, în căutarea unei uşi ce nu-şi cunoaşte zidul, focurile, pragurile. Suntem, probabil, aripa unei păsări necunoscute şi nenăscute…

Mă întreb, câteodată, când va fi fost Hemingway cu adevărat fericit: Când vâna lei în Africa? La vila lui din Cuba? Când naviga pe vasul Pilar? Sau când bea?… Cu femeile o lua razna, cum se întâmplă cu toţi cei ce, pe drept sau pe nedrept, se cred cineva. La maturitate oamenii se joacă înspăimântător, provocând deseori mânia destinului. Cu toţii plătim scump noianul de nerozii pe care le săvârşim, dar degeaba… Generaţiile de după noi o iau de la capăt!

Am fost, în primul rând, hamal al scrisului. Şi am avut un viciu: lectura. Am citit câteva biblioteci şi mă consider a fi posedat singura bogăţie după care merită să alergi în lume. Dar… tot incult am rămas! Cât aş mai avea de citit, din ce s-a scris în lume, ar trebui să mai trăiesc încă 6 000 de ani, dacă nu mai mult. Şi m-aş atrofia în biblioteci. Mai trebuie să ieşi şi la soare, şi la umbră, să intri şi-n gârlă, şi-n vie…

Aparţin generaţiei Gutemberg, ultima generaţie Gutemberg, din care faceţi şi dumneavoastră parte. Această epocă uluitoare care a dat cultura uriaşă a umanităţii, se schimbă, se transformă, trece către altă civilizaţie, a informaţiei. Mă sperie, totuşi, faptul că nu-mi dau seama unde va ajunge lumea.

Despre suferinţă

Când nu sunt bolnav, mă chinui să scriu. Când nu mă chinui să scriu mă chinui să citesc. Dorm prost, aş bea mult şi nu mi se dă voie. Îmbătrânesc şi-mi pare rău, cum spune cântecul. În concluzie rămâneţi cât mai multă vreme tineri, dragii mei!

Nu vreau să înjur… Eu îmi înjur doar patul de spital, tu-i mila lui de pat de spital! Când eşti într-o situaţie ca asta te amăgeşti, totuşi. Spui: „E bine şi aşa…”. Şi o faci chiar când treci, ca mine, prin dureri îngrozitoare, te obişnuieşti cu suferinţa…

Poporul Român

Nu mai e poporul român de pe vremea lui Ştefan cel Mare, povestea cu dacii am şi uitat-o… Eu zic că nici nu ne tragem din daci; ne tragem din suburbiile Romei… Poporul român e învăţat de la naştere cu suferinţa, dar acum s-a învăţat, tragic, cu laşitatea. Când spun asta mă refer inclusiv la mine. Mă simt foarte înglodat şi înconjurat de mine însumi şi aceşti inşi, care sunt parte din mine, trădează zi de zi. Nu-mi place… nu-mi place politica, nu-mi place că ţara s-a ruinat economic, nu-mi place că oamenii sunt săraci… Toată viaţa am aşteptat, am sperat, am avut prieteni veseli, am iubit cartea… Nu-mi place să văd oameni mohorâţi.

Aici este vorba de matca unui popor… Sunt lucruri de care nu se poate scăpa printr-o scuturare de cearceafuri la geam, lucruri atât de împământenite încât au intrat în pereţii şi în podelele sufletului. Nu se poate ca un popor ce-şi vinde votul pe două ţuici sau un kilogram de ulei să-şi ridice glasul în rândul naţiunilor demne. Avem ceea ce merităm…

Îmi place simplitatea – dar simplitatea aia curată – care are o doză de dumnezeire. Numai că a absolutiza asta înseamnă a te întoarce la „spaţiul” arhaic, idilic, care e, de multe ori, o iluzie. Vreţi să vă spun eu ce a însemnat copilăria mea: pelagră, păduchi, râie. Unde punem toate astea? Sau foametea aia extraordinară care a venit după război… Paradoxal, în timpul războiului a fost bogăţie. Ştiţi de ce? Plăteau nemţii tot ce luau. Noi aveam vreo patru ari pe care cultivam mazăre. O cumpărau la preţuri foarte mari pentru vremea aceea, să facă margarină pentru front.

Aşa bine nu s-a mai trăit la noi decât prin anii ’70. Venea nevastă-mea la prânz cu bunătăţi: 100 gr. de icre de Manciuria costau 5 lei, o baterie de vin între 12 şi 17 lei. Stăteam la masa mea, unde ningea tot timpul. Treceau prietenii uneori, pe care îi izgoneam, după ce-i lăsam să „şterpelească” o votcă…

Asta e o tragedie existenţială. Din nefericire ea se întâmplă la nivel mondial, nu numai în România. Noi abia suntem atinşi de aripa singurătăţii. Nenorocirea singurătăţii e în azilurile de bătrâni, în spitale, în fundamentala sărăcie care domneşte la sate şi în oraşe. Acum s-a realizat un vis al… comunismului: „Locuitori de la oraş şi sate, înfrăţiţi-vă!” Suntem înfrăţiţi în sărăcie ca niciodată altcândva.

Singurătatea, din punctul meu de vedere, e primejdios de prezentă după o anumită vârstă. Oamenii care îşi pierd, în urma unor tragedii, sprijinul copiilor, al rudelor sau al unor persoane dragi, ar trebui să-l regăsească imediat, nemijlocit şi net, fără nici o condiţie, în instituţiile statului. Dar la noi statul nu există decât sub forma rapacităţii, care distruge ideea de dragoste, de prietenie, de compasiune. Noi românii avem darul de a face din fiecare perioadă una fundamentală, de… sacrificiu. Nu am trăit perioada când „domneau” moşierii, dar o cunosc pe aceea când au pierit. Oamenii sunt, în perioadele tulburi, fundamental răi. Mai ales cei care au avut norocul – zic ei, eu zic distrugerea dumnezeirii din ei – de a ajunge pe altă treaptă, au uitat de unde au plecat şi când fac binele îl fac „să se vadă”, ca să arate că sunt darnici. Însă dărnicia e aceea pe care a propovăduit-o Mântuitorul: „Fă binele ca şi când asta ţi-ar fi menirea pe lume!”

Îmi pare foarte rău; e ţara noastră… ţara mea. Spun cu ruşine că nu se face aproape nimic pentru copiii abandonaţi, pentru bătrâni sau pentru oamenii năpăstuiţi de soartă. Uita-ţi-vă la dezbaterile din Parlament: Unde ajung „ei”, totdeauna, cu un rânjet: „Hai să impozităm şi pensiile!…” Nimic nu e mai scârbos pe lumea asta decât să-ţi dispreţuieşti înaintaşii.

Cultura

Am învins, domnule, în revoluţie, nu-i aşa?! Am învins cultura; i-am rupt botul… Acum a plecat, atât de tragic, din tristul spectacol al lumii noastre, şi poetul Adrian Păunescu. Cu o zi înainte de a se interna am vorbit cu el la telefon… „Ce faci?” – l-am întrebat; „Nu prea bine; cred că trebuie să mă internez”. Cum vocea nu-i era de loc schimbată, l-am admonestet prieteneşte: „Stai liniştit, că rămân eu în spital şi pentru tine!” Adevărul e că, de vreo jumătate de an, de câte ori vorbeam cu el, îmi spunea că e bolnav. Mare poet şi un spirit cultural extraordinar! Unul ca el se naşte o dată la un secol. Dacă…

După revoluţie o parte a intelectualilor s-a repezit să se înfrupte din bunurile pe care orice regim le aruncă pe piaţă pentru a-şi momi adepţi. Ei au pus, încet-încet, mâna pe întreaga putere de influenţă şi manipulare, stăpânind prin cuvântul cu cinci feţe, toate mincinoase. Uitaţi-vă la această falangă de intelectuali, care cumpărată cu bani şi slujbe încearcă să-i ducă în tabăra vulturilor fără aripi pe toţi oamenii în care sperai că domneşte ideea de demnitate şi independenţă.

Generaţiile de la anafoare

Generaţia mea venea după o uriaşă secetă. Şi-atunci, Dumnezeu, care dă şi încolţirea, a făcut această imensă falie – războiul – dar a făcut şi punţile gândirii peste ea şi s-a putut salva această naţie. Iată că azi rătăcim din nou şi drumul spre căldarea cu aur a stricat din nou generaţiile.

Nu suntem nici noi, cei vârstnici, nici măcar acum, deasupra unor întâmplări tragice. Nu! Suntem acolo, în vârtejul lor, la anafoare… Adică vrem să tăiem drumuri de lună peste fluviul ăsta al mârşăviei. Îmi amintesc un avertisment serios, spus în glumă, cu amărăciune, de cineva: „Trecutul a fost oribil şi prezentul e îngrozitor! Noroc că nu avem viitor!” Speranţa mea şi a noastră e numai în tineri. Şi mai am o mare speranţă: că biserica va curăţa acest neam de duiumul păcatelor în care înoată.

Ca să fiu cinstit, orizontul meu de vârstă e limitat şi doar cu „bătaia ochiului” mai pot ajunge la convingerea că lucrurile nu vor rămâne aşa în veci. Până la urmă nici nu contează dacă eu sau generaţia de după mine apucăm o schimbare în bine, contează să se producă. Dar, din nefericire, tot noi suntem cei care-i petcetluim soarta; când se va produce va fi plătită, cum s-a întâmplat mereu în istoria românilor, cu sânge. Nu-mi place ca „strada” să stăpânească lumea, nu-mi plac nebunii dezlănţuiţi, nu-mi place gloata, că e trădătoare… Da’ ferască Dumnezeu!

Lumea

Dacă toţi ne trezim mintea aşa, cu flori de măr, credem că Dumnezeu ne ia drept îngeraşi, nu? Asta, a doua copilărie, este căutarea Edenului. Eu cred, sau credeam când eram mai tânăr, că în ţările mari te incită mereu să descifrezi cunoscutul şi necunoscutul, dar acum nu mai sunt aşa de sigur, întrucât cucerirea spaţiului nu înseamnă şi cucerirea inefabilului. Am văzut pe urmă că marile popoare mistice – ruşii de exemplu – relevă minuni ale omenirii. Noi toţi am fost „spulberaţi” de ideea lor militară, specifică imperiilor, care vor mereu să cucerească.. Dar ruşii sunt absolut minunaţi, cu inimi şi suflete mari. Ăştia sunt mai religioşi decât noi, pentru că au epuizat ideea de căutare în spaţiu şi „merg” pe verticală. Şi americanii au fost mereu pe drumuri. Ca să cucerească spaţiul au plecat de la Atlantic şi-au ajuns la Pacific. Şi când s-au întors totul era înţelenit în urmă şi-au luat-o din nou de la capăt. Americanii îşi „satură”, prin căutarea în spaţiu, şi căutarea pe verticală. Dar n-au ajuns acolo. Pentru că au industrializat enorm şi au tocat mărunt ideea de divinitate. Se răzbună ceea ce le-au făcut indienilor şi războaiele… „pentru pace”. De aceea au rămas oameni simpli şi oamenii simpli sunt sau analfabeţi sau tâmpiţi…

Nu există popoare în scriere, există omenire. E fundamentală şi „omenirea orală”, din care noi am adus foarte puţin în viaţa modernă. Sau am băgat în fundal, prin miliarde de cărţi stupide, marile înţelepciuni ale antichităţii. Câţi din noi mai citesc anticii, în afara celor care studiază istoria veche sau istoria literaturii? Ori de acolo şi până azi am involuat în multe direcţii. Spuneaţi că e vina programelor şcolare pentru asta, dar eu cred că totul porneşte mai de departe. Adică de dincolo de peretele şcolii – de acasă. Vedeţi dumneavoastră, dacă am fi o ţară în care abundă cărţile, nu numai pe tarabe ci şi în case, am fi cu totul alţi oameni.

Amintiri literare

Pe marele Bacovia, de numele soţiei căruia sunteţi legaţi prin festivalul pe care i l-aţi dedicat, l-am văzut numai de 2 ori – cu doamna Aga-tha mă întâlneam des la şedinţele Uniunii Scriitorilor; poetul, geniu unic, era un tip atât de ursuz, încât devenea fermecător. Numai când scăpa de sub observaţia doamnei Agatha, care fusese una din frumuseţile Moldovei, mai lua un pahar de vin în plus şi atunci devenea şi el vorbăreţ. A fost unul dintre marii poeţi ai României şi a murit sărac lipit. Doamna Bacovia era fermecătoare, dar cred că-l ţinea strâns în gheară, lipit, nici nu mişca poetul. Nici n-avea unde să se ducă, era o mână de om. Aşa, ca statuia pe care i-a făcut-o Constantin Popovici la Bacău.

Am fost coleg şi cu fiul său, Gabriel. Numai trei luni… Din liceele militare eu am eşuat la o şcoală de repetenţi din Bucureşti – Pedagogică, nr. 2 – şi am fost chiar coleg de bancă cu Gabriel. În vacanţa de Crăciun poetul l-a retras şi l-a dus la alt liceu…”

Într-o vreme scriam la Casa de creaţie a scriitorilor de la Mogoşoaia. De fapt mai mult trăiam, că eram tânăr şi credeam că eternitatea îmi aparţine. Un tâmpit, cum suntem aproape toţi la vârsta aia… Se mai aflau acolo, printre alţii, Tudor Muşatescu, Gherase Dendrino – compozitorul, nea Lucică Grigorescu – marele pictor care a stat vreo 18 ani în sudul Franţei.

Eu scriam mai mult noaptea şi fumam enorm. Într-o dimineaţă, intoxicat de ţigări am ieşit să mă plimb prin livadă. Era în aprilie, înfloriseră cireşii… Ceilalţi făcuseră şi ei o noapte albă. Tudor Muşatescu că îi era frică să nu moară în somn, avea un burduf cu oxigen la subsuoară iar nea Lucică Grigorescu rămăsese de seara, în hanorac, lângă şevalet şi lada cu bere… I-am salutat şi am trecut mai departe. Când ajung la poarta grădinii mă strigă Dendrino: „Fane, vino încoace!”. Am crezut că vrea să-l duc în cameră, la etajul unu, pentru că scara nu avea balustradă. Iar marele compozitor nu bea vin, nu bea bere; el bea rom.Bonul lui de masă arăta cam aşa: „Dimineaţa – un ceai, un ou, un rom, un rom, un rom, un rom, un rom, un… coniac. La prânz – o supă, un rom, un rom, un rom… un coniac. La fel şi la cină. Mă gândeam că i s-a făcut rău de la… cină. M-apropi şi zice: „Măi, Fane, vreau să-ţi spun ceva; da să ţii minte! Cine ţi-o spune că bătrâneţea-i frumoasă, să-l bagi în mă-sa! Atât am vrut să-ţi spun…”

Aceşti oameni, care aveau mai puţin decât vârsta mea de acum, trecuseră prin toate capcanele socialismului şi comunismului; suferiseră, dar rămăseseră senini, deasupra „cauzelor”, deasupra micimii omeneşti, şi-şi vedeau de treburile lor.

Prin 1972 scriam la Athene Palace, chiar aşa pronunţam, noi pofticioşii, cum se scrie, după o „melodie” scornită de Petru Dumitriu: „Hai la Athene Palace / Unde foarte mult ne place”. Acolo eu îmi luasem o masă, la care lucram, în colţul ce dădea spre Calea Victoriei. Treceau, bineînţeles toţi zmeii pe lângă mine, încercând să mă incite: Băieşu, Nichita, Hagiu, Dan Spătaru… „Mă, uite, ăsta lucrează! Ieşi mă de-acolo!” „Nu ies, domnule!”

A fost o vreme în care se părea că literatura îşi regăsise elenurile.. Când şi-a lansat Blaga o carte, şi altădată prietenul meu, Labiş, s-a făcut coadă, pe Magheru, care ajunsese dimineaţa până aproape de Teatrul Naţional.

Mi-e dor

Altădată, la vremea asta eram prea vinovat de adolescenţă şi de poezie.

Scriam cu condei de trandafir, condei de viţă. Dar s-a dus… Îmi

amintesc că pe vremea când o luam la ureche cu zulufi de călţunică şi când

ulcelele se învârteau, coapsă la coapsă prin dreptul ochilor mei eram mai

stăpân pe vorbă. Acum sunt mai exaltat; bătrâneţea dă o exaltare imbecilă.

Cei care cred că i-am înşelat cu vorba nu au decât să mă înşele şi ei pe mine… Însă Dumnezeu e mare şi le lasă tuturor loc, dacă vor să îmbunătăţească şi să cizeleze cuvântul.

De exemplu, mie acum ştiţi de ce mi-e dor, ca oricărui nebun? Mi-e dor şi aş pleca – spre unde credeţi? – într-un oraş din Turcia, Erzurum, oraş al trandafirilor, unde mi-aş cumpăra un cal alb, vreo sută de râşniţe de cafea,

şi-aş trece în Rusia ca să schimb râşniţele pe vodcă, iar pe urmă m-aş duce pe la Rostov pe Don ca să dau de urma lui Şolohov, unul dintre cei mai mari scriitori ai lumii; pe urmă aş coborî în Crimeea, să-mi adăp calul la fântâna din Bahcesaray. Ca să vedeţi ce sămânţă de tătar zace într-un brăilean…

De fapt eu sunt omul străduţelor târzii, al bisericilor afundate în pământ până la brâu şi al pâinii frământate cu sânii de toate femeile pe care le-am iubit. De-aici mi se trage boala… Mie mi-au plăcut numai fetele care m-au trădat. Nimic nu e mai frumos în viaţă, la bătrâneţe, decât amintirea unei fete care te-a trădat. Măcar o ţii minte…

Dumneavoastră, la Mizil, sunteţi în Occidentul nebulos; noi ăştia, de la Brăila, batem spre Orient. Eu chiar mă cred, uneori, în tavernele de acolo, ca un vechi fumător de pipă stinsă. Aşa am ajuns. Noroc că pipa e din chihlimbar roşu de Colţi. Dar, dacă tot am adus vorba, hai să vă denunţ acum pe toţi buzoienii: i-aţi făcut cadou lui Stalin, când a împlinit 70 de ani, o astfel de pipă. Am văzut-o cu ochii mei, în muzeu. Am vrut s-o fur, dar era păzită… Aşa că o să vă purtaţi osânda până în capul veacului.

Să ştiţi, totuşi, că vă invidiez pentru strugurii frumoşi şi zemoşi şi vreau să zic că meritaţi să fiţi înconjurat de butuci de vie, iar rodul butucilor să ni-l dăruiţi nouă. Asta pentru că, ori de câte ori citesc „Fereastra” îmi place să stau rezemat cu coatele pe pervazul ei şi să privesc în lumea podgoriilor, adică să vă înţeleg prin ceea ce scrieţi. Acolo să ştiţi că adie un vânt frumos, miroase întotdeauna dumnezeieşte – pentru că vinul are întotdeauna atingere cu Dumnezeu, cu Iisus Hristos şi cu câţiva sfinţi binevoitori, că sunt câţiva cârcotaşi şi prin ceruri. Deci, îmi place să stau aplecat cu coatele pe pervazul „Ferestrei”…

Pe masa de lucru a eternităţii

Tot trudesc să termin un roman, volumul al II-lea din „Asfinţit de Europă, răsărit de Asie”, dar când eşti bolnav gândeşti mai încet. Termin eu, dacă-mi dă Dumnezeu zile şi treaba asta. Pe urmă de ce să mă iau? Ori mă iau de băut, ori mă iau de mers ca lumea, că acum mă cam poartă unii de braţe până la uşă.

Versanţii întunericului

Nu se află nicăieri drum mai frumos decât cel al întoarcerii acasă. La capătul lui e Vârful cu Dor. Acolo cresc înalte zâmbetul şi disperarea. Amândouă alcătuiesc iubirea.

Când mă apuc să scriu pe patul de spital, pe care-l ocup de mai bine de un an, trăiesc din plin senzaţia de irealitate. De pe tristele praguri de fum ale tuturor drumurilor nu răsună decât întrebarea: „A fi, sau a nu fi?”

„Plumbul” lui Bacovia îl înţeleg abia acum. Sigur, el avea un dar straniu de la Dumnezeu, era o figură cu pata înţeleaptă a întunericului pe ea. Căuta altceva, alte minuni ale lumii. Versul din Note de primăvară: „Mugur alb şi roz şi pur” – spune despre copilăria lui care se petrecuse pe versanţii întunericului. Da’ asta era construcţia genetică… Pe când, acum, construcţia istorică şi socială e improprie exploziei de bucurie sau zâmbetului, care şi el a devenit întunecat, la români. Păcat! Eu nu mai pot să merg de vreo 2-3 ani; stau numai prin spitale şi n-am mai văzut miei albi de Anul Nou. Bine, nu poate să-i aducă omul la mine la uşă, dar aş vrea să văd un ied căruia îi cresc corniţele. Iezi sunt, dar nu mai sunt oameni care să-i privească.

***

Pe 5 aprilie 1932 se năștea Fănuș Neagu!

Astăzi ar fi putu să aibă 90 de ani și să-și primenească firescul zâmbetului cu binecuvânterea miresmelor de vis, culoare, și hai hui, a acestei Primăveri! Și câte urări ar fi primit astăzi… O mare parte din „frumoșii nebuni ai marilor orașe”, chiar o fac acum, acolo, în Cerul dreptății, unde rând pe rând l-au însoțit…

Noi, cei rămași aici, te prețuim Maestre, te iubim și pe cât putem fiecare din cei care te-am descoperit, te-am îndrăgit, te-am trăit…, te mângâiem cu amintiri și dragoste!