
Giorgiana Radu-Avramescu: Scrisoare către tine (XXXVII)
Dragul meu, plouă! Plouă tandru, a liniște și a durere parcă. Depinde cum înțelegem întâmplarea acestui plâns al cerului. Poate e plânsul lui Dumnezeu pentru noi toți. Pentru neputința noastră. Pentru desfrâul fericirii. Cine știe? Poate că a obosit să tot aștepte să ne reîntoarcem. Așa cum spune scriitorul Dumitru Velea, Dumnezeu a dat omului trei daruri fundamentale: credința, speranța și iubirea. Noi cu ce îi răspundem?
Dragul meu, nu știu de ce îți scriu astăzi, când departe îmi simt cuvintele, incapabile să se-aștearnă armonios pe fila acestei epistole. Poate vremea de afară mă îndeamnă. Poate faptul că am vorbit cu Dumitru Velea mai bine de un ceas, în mare parte despre tine. Apoi, știi cum e domnul Velea, își plimbă interlocutorul în universul filosofiei, literaturii. Acum, de pildă, mi-a vorbit despre un roman evreiesc pe care îl citește – „Poarta milei”. Un roman care nu e doar literatură, ci adună în el istoria și religia unui popor greu încercat.
Am discutat și despre revista Banchetul, al cărei număr ce apare acum, ți-e dedicat. Materialele celor care au scris despre tine în decembrie, le-a adunat și într-o broșură, la rându-i bogată și aspectuoasă. Eu am văzut revista în format electronic, dar abia aștept s-o îmbrățișez cu palmele. E foarte frumoasă! Întru totul, conținut literar și fotografic. Truda multă a filosofului Dumitru Velea, pentru ca această revistă să apară, îi confiscă mult din timpul creației.
Am uitat să-i spun domnului Velea că am citit „Scrisorile portugheze” ale Marianei Alcoforado. Chestionându-l ce-aș mai putea citi, printre altele, mi-a recomandat și această carte, care e de fapt o cărticică, ce cuprinde cele cinci scrisori ale unei călugărițe dintr-o mănăstire din Portugalia, îndrăgostită de un locotenent francez, care după ce-i trezește simțurile inimii, ale trupului, tânărul marchiz o părăsește.
Epistolele, scrise pe la 1700, sunt așa cum e femeia care iubește cu patimă, care arde și-apoi se stinge, lumânare uitată la căpătâiul unei iubiri închipuite.
Astăzi, probabil sunt multe Mariane Alcoforado prin mănăstirile noastre, dar, pentru vremurile acelea, o astfel de întâmplare părea aproape imposibilă.
Dragul meu, acum să nu-ți imaginezi că lecturez doar scrisori. Aseară, dorind să citesc puțin înainte de culcare, și neavând o carte începută, dar pregetând să merg la biblioteca principală, am căutat în mica bibliotecă din dormitor, de deasupra patului. Am ales Rainer Maria Rilke – „Scrisori către un tânăr poet”, peste care am trecut de multe ori, dar nu m-am oprit până acum. Sunt zece scrisori adresate de Rilke, tânărului poet Franz Xaver Kappus, bănățean de origine, născut în Timișoara.
Iată ce îi răspunde Rilke poetului care-l întreabă dacă versurile sale sunt bune: „…Nimeni nu vă poate sfătui sau ajuta, nimeni. Nu există decât o singură cale. Cufundați-vă în dumneavoastră înșivă. Cercetați cauza ce vă îndeamnă să scrieți. Cercetați dacă aceasta își întinde rădăcinile până la locul cel mai adânc al inimii, recunoașteți față de dumneavoastră de-ar trebui să muriți dacă vi s-ar interzice să scrieți. (…) Viața trebuie să devină până în miezul orei celei mai indiferente și minore semn și mărturie a acestei dorinți vii. Atunci vă apropiați de natură. Atunci încercați ca prin om să spuneți ce vedeți și ce trăiți și ce iubiți și ce pierdeți. (…) De aceea, stimate domn, n-am avut niciun sfat în afară de acesta: mergeți înăuntrul dumneavoastră și încercați adâncimile din care izvorăște viața; la izvorul ei veți găsi răspunsul dacă trebuie să creați”.
Răspunsul e amplu, dragul meu! Eu ți-am redat o parte. Am citit doar trei scrisori. Voi continua serile acestea. În locul tău, pe perna ta stă întotdeauna o carte care odată începută, nu-și mai află rostul pe noptieră, ci umple golul de tine. Acum e rândul solitarului Rilke. Ce frumos scrie! Dumnezeiește aș spune. Dar mă întreb, solitudinea nu e totuși un preț prea mare? El a ales scrisul. S-a jertfit pentru opera sa. Din această singurătate voită au rămas minunatele sale poezii, proza, eseurile.
Tu fugeai de singurătate. Nici acum nu ești singur. Cuvintele, nici ele n-ar trebui să fie într-o permanentă singurătate. Sigur că statuile lor, ale cuvintelor, își au locul veșniciei în operele literare, dar ele au nevoie să fie mângâiate și în dialog. Față în față, să privească ochii altor cuvinte. Să se simtă îmbrățișate, iubite, adorate.
Dragul meu, e Săptămâna Patimilor! Ai pătimit destul, știu. Cu umărul meu pe care-l știam puternic, dar s-a dovedit a fi firav, am încercat să-ți fac crucea mai ușor de purtat. Am dus-o amândoi cu încredere și determinare, un timp, apoi cu speranță și resemnare. Aș vrea să cred că sprijinul meu ți-a fost de folos, măcar puțin. Despre zilele ce urmează nu vreau să-ți vorbesc. Nici n-aș ști ce să-ți spun. Le tratez ca pe toate celelalte. Îmi vor fi la fel de indiferente. Mă vor durea la fel. Le voi iubi cu aceeași obișnuință. Mă voi preface că le plac, tratându-le cu prietenie. Le voi plânge egal, fără nicio lacrimă în plus față de ieri. Le voi lăsa nestingherite să-mi cerceteze amintirile. Să le sorteze pe ani, pe minute, pe săruturi și declarații de iubire. Voi lăsa aceste zile să mă desfolieze de mine însămi. S-a oprit ploaia. Mă opresc și eu.
Pe curând, dragul meu!
Cu nesfârșită iubire, eu