Târziu, foarte târziu, am aflat că „dacă trebuie să greșim, e mai moral să iertăm nedrept decât să  osândim pe nedrept, căci, în primul caz, e o greşeală, pe când osândirea unui nevinovat e crimă”[1].  Dar de ce, încă dinaintea  erei noastre, omul a plecat de la premisa asta înfiorătoare a condamnării nedrepte  a cuiva, îmi răspunde  cineva? Care  s-a și perpetuat, semn al limitelor noastre justițiare, căci, după încă 2000 de ani, un celebru jurist, avocat și dascăl la Oxford, William Blackstone[2],  ne-a fixat definitiv pe crucea neputinței de a aplica legea în mod corect prin niște cuvinte teribile: „Mai bine scapă zece vinovați decât să sufere un nevinovat” ! Vasăzică, iarăși și iarăși recunoașterea incapacității ancestrale  a individului de a  rezolva temeinic și legal un conflict prin apelarea la magistratul judecător… De aceea, bănuiesc, Abraham Lincoln a observat că  „tot timpul îndurarea aduce rezultate mai bune decât justiţia strictă”…  Amarnică perspectivă și sumbră consolare… Numai că, adesea, „sunt împrejurări critice când interesele poporului cer condamnarea unui nevinovat”[3]… Iar călăii în robă  autori ai unor  asemenea orori judiciare se scuză invocând faptul că „Justiţia este anonimatul lui Dumnezeu”[4] ! La naiba,  justiția are chipul inamovibilului care o săvârșește, nicidecum al Ăluia de Sus, în dosul căruia ne ascundem mârșăviile!  ! Câte să-i mai punem în cârcă și Marelui Absent? Să ne îngrijim, de grabă, să le amintim celor doritori să îmbrace veșmântul sacrosanct că  „morala e temelia societății”[5] și că  numai „conştiinţa este judecător drept. N-o poți potoli nici cu parale, nici cu măguleli, nici cu nimic. Nu ţi-a pus ție Dumnezeu judecător dinafară, să-l poţi momi cu parale, să-i dai atâta, ca să te facă pe tine drept. Acest judecător este pus înăuntru, nu-l putem momi cu nimic!“[6]. Însă „nu trebuie doar  să se facă dreptate, ci trebuie să se şi vadă acest lucru” ! Altminteri, mulțimea va crede că dreptatea este  întotdeauna  de partea celui puternic, a celui din spatele pretoriului…

Mi-ar fi plăcut să-mi spună toate astea dascălii mei din facultate, atunci, în anii studenției, astfel încât, la învestirea în jilțul magistratului, să am habar de misia împovărătoare a  judecării semenilor mei căzuți în păcatul penal. Și totuși, ce școală te învață să nu-ți murdărești conștiința? Mă tem că nu s-a inventat  o asemenea instituție în lume  și nici  că va fi… În lipsa ei, rămâne ca fiecare dintre noi să ne-o păstrăm nepătată și să luăm aminte la povețele altora.  Pitagora, de pildă, care ne îndeamnă ferm: „Nu te duce la preot ca să-ţi speli conştiinţa; aceasta e grija ta !”. Da, fiindcă, „poţi să-ți speli haina, dar nu și conștiința”[7] ! Ah, dar cum să supraviețuiești  torturat pe dinăuntru, deoarece, „o conștiință încărcată este un duşman-permanent”[8] ?! Românul, descurcăreț din fire, a  găsit soluția: „Când ai pierdut războiul cu propria conștiință, ai câștigat” ! Oare ? Zău că  nu-s în stare să mă pronunț, cunosc iremediabil că „o  conștiință vinovată nu are nevoie de acuzator”[9] și osândă mai teribilă nu există !

Pfu, ticăloasă  scuză  să-ți judeci aproapele profitând de anonimatul divin !

[1] Antiphon (orator și profesor grec, 480-411 î.e.n.)

[2] A trăit între anii 1723-1780

[3] Napoleon Bonaparte

[4] René-Jean Dupuy

[5] François-René Chateaubriand

[6] Sfântul Ioan Gură de Aur

[7] Proverb persan

[8] Proverb persan

[9] Proverb persan

Disclaimer: Informațiile prezentate în acest articol sunt preluate din surse publice iar la redactarea textului s-a utilizat inteligența artificială. În cazul în care sesizați erori sau neconcordanțe, vă rugăm să ne scrieți la [email protected]