sîntem atât de singuri iubito și supuși
aceluiași destin cu arbori în cădere
iar eu visez castele durate fără uși
cînd mai adînc ne-nchidem în izolate sfere

zadarnic ne-așteptăm la-ncheieturi de zid
încărunțește iarba pe umede altare
și mîinile întinse se zgîrie în vid
sub unghii încolțesc taifunuri mari de sare

mă rog atunci iubito să cadă nori de ploi
căldări de aer proaspăt s-arunc peste tăcere
tot sîngele din unul să circule în doi
prin vene transparente fără armuri de fiere

(Lucian Avramescu, din volumul „Poeme”)

Disclaimer: Informațiile prezentate în acest articol sunt preluate din surse publice iar la redactarea textului s-a utilizat inteligența artificială. În cazul în care sesizați erori sau neconcordanțe, vă rugăm să ne scrieți la [email protected]