sîmburele unui cuvânt, după ce-a fost molfăit, glojgăit
zboară bine înțeles și foarte înțeles dintr-o gură
și apoi altă gură îl prinde din zbor
și așa umed, este supt rînd pe rînd ca o bomboană cu gust arhicunoscut

sîmburele cuvîntului
zilnic din gură în gură zboară
fără să se odihnească o clipă
fără să aibă răgazul minimei regenerări
așa că devine cu timpul
mai rotund și mai îmbătrînit
și mai fără gust
și mai la fel cu toate cuvintele

poetul, doar el prinde altfel cuvântul
în mîini mai întîi, în pleoape și în nări mai întîi
în spatele mîinilor și-n spatele nărilor
și chiar în spatele gîndului

îl mistuie pe toate fețele
pentru ca la urmă de tot să-l spargă
pînă la miezul dulce
sau amar, sau amărui, sau căprui,
sau verde-mirositor, sau roșu-opal ca artezienele sîngelui
sau în toate felurile și în niciun fel
așa se face că mai departe
și-n apropierea departelui
nu mai pleacă sîmburele cuvîntului
ci gustul lui dinlăuntru
amar, amărui sau căprui
sau gustul dacă nu iese tot la lumina gustului
rotundul de sîmbure pleacă turtit –
fie cubic, fie zimțat, fie cu cratere
așa încît
cei care-l prind îl scuipă repede
scuturîndu-se ca de-o păcăleală
nemairecunoscîndu-l
după gustul fără de gust și după obișnuință
și-i înjură – iată de ce – pe poeți
de mamă, și de tată, și de anafură
și de toată ticăloșia
și-i înjură pînă cînd inima lor
se deschide deodată ca la o briză
și briza de primăvară nu-i alta decît
mireasma neștiută a cuvîntului…

și uite așa cresc statuile poeților

(Lucian Avramescu, din volumul „Nu cer iertare”)

Disclaimer: Informațiile prezentate în acest articol sunt preluate din surse publice iar la redactarea textului s-a utilizat inteligența artificială. În cazul în care sesizați erori sau neconcordanțe, vă rugăm să ne scrieți la [email protected]