Mai înalt decât oamenii înalți e nimicul,
Broasca râioasă cocoțată-n copaci,
Nimicul s-a numit Hitler și Stalin,
Nimicul râde ca diavolul cocoțat în stele,
Iar urina râsului lui acoperă lumea.
De ce-l lași să zburde? – mi-a scris poetul,
Cel care mi-e prieten de-o viață.
Cum aș vedea, i-am răspuns,
Cât de frumos e sufletul tău de n-aș îngădui nimicului să existe?
Ce termen de comparație aș avea pentru candoare,
Pentru păsările care zburdă în cer
Și patrupedele care aleargă libere,
Dacă nimicul nu s-ar târî
În noroiul pe care el însuși îl fabrică?
Vremea culesului de lepre a trecut,
Singure își vor găsi, între cuțitele pe care le înfig,
Blestematul sfârșit,
Cadavrul lor va ține la distanță până și corbii.
Stai liniștit,
Cum aș afla, altfel, cât de ritmic bate inima ta,
De n-ar fi pocitania nimicului,
Să te arate pe tine, Omule, liber ca nemărginirea?

(Lucian Avramescu, din volumul „Cartea fără nume”)

Disclaimer: Informațiile prezentate în acest articol sunt preluate din surse publice iar la redactarea textului s-a utilizat inteligența artificială. În cazul în care sesizați erori sau neconcordanțe, vă rugăm să ne scrieți la [email protected]