Bună seara, dragul meu! Te salut, ca și când. Ca și când m-ai auzi, m-ai vedea, mi-ai citi rândurile acestea, despre care te avertizez încă de la început că nu vor sclipi în niciun fel. Va fi o epistolă obișnuită, ca să nu spun banală, așa cum mi-a zis Luciana când m-a întrebat despre ce intenționez să-ți scriu.

Despre rațe!, i-am zis. Despre rațe? Banal!, a răspuns. Da, poate că are dreptate, dar pentru tine, păsările și animalele aveau însemnătate. Pentru mine, zootehnia nu e un domeniu atractiv. Pentru tine a fost pasiune. Eu m-am adaptat de dragul tău. Acum continui tot de dragul tău, și de dragul copiilor care vizitează Muzeul Pietrei. Când vin, cel mai mult întârzie în curtea cu animăluțe și păsări.

Vineri, de pildă, sosește un grup de elevi, iar doamna profesoară a așezat vizita la noi spre sfârșitul programului, tocmai din această pricină. Povestindu-i ce văd și ce pot face aici, a realizat că nu vor mai putea respecta timpul pentru celelalte obiective, așa încât își vor încheia excursia la noi.

Întorcându-mă la rațe, îți spun, dragul meu, că avem de ieri, 13 boboci din „Dublu moțata de Sângeru”, rasă omologată de tine. Am pus ouă la incubator și, așa cum mă știi, am mai uitat uneori să le întorc. Tu te ocupai exclusiv de acest lucru. Am avut emoții! Îmi era teamă că n-o să se nască niciuna, dar iată că n-a fost așa. Mai sunt câteva ouă, dar nu dau niciun semn de viață. Poate că n-au fost fertilizate. Nu știu câte sunt moțate din cele care au ieșit. Nu-mi dau seama. Sunt câteva mai ciufulite, dar știi și tu că acelea cu dublu moț, ies mai puține. Îți atașez aici o fotografie. Sunt pufoase și tare drăgălașe!

Nedepărtându-mă de partea zootehnică, despre poneița Peticica îți spun că mă privește de fiecare dată cu reproș. Ea era obișnuită să petreacă de primăvara până toamna târziu, în Livadă. Acum nu se mai poate. I-am explicat, dar nu știu cât m-a înțeles. Oricum, pentru o porție de boabe, mă iartă. Porumbeii sunt și ei la număr, pentru că-i țin închiși de ceva vreme, din cauza Uliului. Îi las liberi câte o zi, dar rar. Altfel, risc să nu mai rămână unul.

O noutate există. În locul puilor de curcă populari, am cumpărat din aceia albi. Sunt frumoși. Aduc un pic de optimism curții. Rațele sunt negre, curcile din anii trecuți cenușii, păunița este și ea pământie, ca și găinile pitice. Simțeam nevoia de puțin senin, căci albul înțeleg că nu este culoare. E lumină!
Și la tine, aprind uneori candele albe. Albul mai spală din întunericul zilei.

Nu știu ce să-ți mai transmit, dragul meu! Ar fi multe de spus, dar ce folos să te fac părtaș la trăirile mele de zi cu zi? Le păstrez aici, zidite între pereții de piatră ai ființei. Le adun, le sortez, le arunc, apoi iar le iau și îmi îmbrac gândul cu ele. Nu e ușor! Poate se va lăsa de ziuă și în drumul meu. Sau poate nu. Voi vedea. Fii tu bine! Bucură-te de călătorie. Înțeleg că drumul către Acolo, e o lungă, o nesfârșită călătorie.

Drumul meu e îngust și anevoios deocamdată. Sper să-l înțeleg și să-l parcurg până la capăt.
Atât despre aici. Ți-am spus că azi n-o să te surprind cu nimic. Nu am pus pijama roz cuvintelor, dar și pe cea neagră am evitat-o. Alege tu culoarea potrivită. Și nu uita! Aștept vești de la tine. Ca și când ai fi, ca și când m-ai iubi, ca și când…

Pe curând, dragul meu!
Cu nesfârșită iubire, eu

Disclaimer: Informațiile prezentate în acest articol sunt preluate din surse publice iar la redactarea textului s-a utilizat inteligența artificială. În cazul în care sesizați erori sau neconcordanțe, vă rugăm să ne scrieți la [email protected]