A murit Bușchi

Mă pregăteam să-l evoc pe uriașul actor care a fost Radu Beligan. S-a întâmplat să-l cunosc nu doar din scaunul de spectator de teatru. Au fost două împrejurări în care am vorbit. Le voi relata atunci când alții vor începe să-l uite, fiindcă vin mereu și astfel de clipe. Acum o jumătate de oră am primit un telefon de la Bușchi în care, pentru prima oară de când îl știu, și-l știu de o viață, nu vorbea el, ci un glas de copilă. A murit bunicul, mi-a spus ea, cu o voce care astupa greu plânsul. Cum așa, am bâiguit eu, ieri am vorbit cu el? S-a așezat în pat. Stătea culcat pe burtă, povestește copila. Apoi s-a întors și am știut că se simte rău. Am aprins o lumânare și el a apucat-o cu mâna. A murit imediat. Era ora două (14.00). Mă uit la ceas. Acum e 16,30.

Privesc în curtea și grădina casei mele de la Sângeru. Puține ziduri, puține alei pietruite, puține socluri de statui sunt lipsite de atingerea mâinii meșterului pietrar și zidar Bușchi. O casă devenită ruină după ce ai mei au fost alungați din ea, fost colhoz zeci de ani, a fost reînsuflețită și cu sprijinul mâinilor lui Bușchi. Cu el, pensionar din construcții, am pus pe picioare ceea ce e cheamă acum Muzeul Pietrei. Cu el am refăcut, încet, încet, ani după ani, o casă din piatră, migălindu-i trecutul de un veac și jumătate. Bușchi se pensionase fără a fi bătrân. Avea în jur de 65 de ani (în august ar fi împlinit 66). A venit cu ceva bani din Israel unde a lucrat mult. Putea trăi fără să mai munceasă. A muncit mereu, cu toate că era supraponderal, respira greu, era hipertensiv, în plămâni i se așezase cimentul șantierelor. Nu pot să stau, spunea el. De câteva luni s-a oprit din lucru. Nici eu nu i-am mai dat nimic de făcut. Ce faci, mă întreba încrezător? Ce mai zidim? – mă zgândărea el. Cumpăr pietre, Bușchi, îi răspundeam. Umblu prin sate. Vreau să las în urma mea cel mai mare muzeu al pietrelor cioplite de țărani. Nu mă mai țin curelele pentru altceva. Știi că eu nu-ți iau mult! Știu, dar n-am decât proiecte de cărți în care investesc din capul meu, ce rezerve de har or mai fi, dacă au fost vreodată. Glumeam ca doi tovarăși de drum lung. Acum un an, Bușchi făcea cavouri în cimitirul din Sângeru. Să vii să-ți arăt ce cavou i-am făcut unui țigan! Nu mă interesează, i-am zis. Eu vreau să fiu înmormîntat, când va fi să fie, sub iarbă, între pietrele mele.
Ieri m-a sunat. Ne-am intersectat pe drum, zice Bușchi, nu m-ai văzut. De unde veneai?- mă întreabă el. De unde nu veneam! Dar tu cu ce treburi? Niște analize, zice oftând. Au ieșit toate proaste. Și? Cică ar trebui să mă internez. Vorbim, zic, cu Daniela (Bartoș) dacă e ceva urgent. Iei trimitere. Să te vadă și ea, dar e în concediu acum. Mai stau, zice, mai stau. Și azi i-a stat inima de tot.
Cine-i Bușchi? Un om. Un om harnic și priceput din comuna Sângeru, satul Butuci. Cu băieți mari, trei la număr,cărora le-a zidit temelii de case, meșteri și ei, cu nepoți frumoși și respectuoși, câte doi fiecare. Nepoatei care m-a sunat, Andreea, să-mi spună trista veste, i-am dăruit niște porumbei albi, voltați, acum câțiva ani. Bunicul ei a construit toată viața. N-a stat niciodată. Acum s-a oprit din lunga lui zidărie care părea fără sfârșit. Cum îl cheamă în buletin? Nu știu. Nu știu nici alții cu care a fost în echipă, cum îl chema în buletin. Toți îi ziceam Bușchi.
Mă pregăteam, cu o anume ezitare, să evoc momentele în care l-am cunoscut direct, întretăindu-se niște ițe de viață, pe actorul formidabil care a fost Radu Beligan. Cu ezitare, pentru că acum toți îl evocă. O voi face mai încolo, când evocările se vor împuțina. Pe Bușchi nu-l evocă decât ai lui și satul Butuci care a aflat, de la clopotul bisericii care a început să sune a moarte, că s-a dus.