Ma onoreaza cand imi apare cate un “material” pe acest site, dar din pacate, sunt lenes in ceea ce priveste postarile pe internet. Nu am pagina personala de Facebook, mai apare cate ceva despre mine doar pe “Compania Teatrala Voua”, pagina oficiala a Grupului umoristic Voua, cu care am tot realizat spectacole in ultima vreme in diverse locuri ale tarii. Iar acolo au “cuvantul” imaginile foto sau video si, rar, cate un material scris.

Acum am “tras” de mine pentru ca deschizand actualul site, astazi marti, 5 iulie 2022, dupa pranz, am citit “In loc de buni zori!. Despre Singuratate (27)”, “editorialul” care deschidea pagina. Vazand poza cu Lucian , care tinea in mana cartea sa “Despre singuratate”, m-a strafulgerat o amintire, ca sa vedeti ca nu-i nimic intamplator in lumea asta. Mi-am dat seama ca ultima oara cand ne-am intalnit a fost cand a lansat cartea la Targul “Gaudeamus” , in noiembrie 2018 . Ne-am imbratisat, i-am solicitat…doua autografe, pentru ca mai aveam in mana si volumul cu poezii ” Sa strigi femeia pe numele ei de vers”, mi-a scris cate ceva cu scrisul sau, (auto)declarat, imposibil, dupa care am fugit la Sala Polivalenta unde aveam de comentat un Campionat European de Lupte pentru Radio Romania Actualitati. L-am lasat pe mana altor prieteni buni. Nu stiu daca a avut pregatita palinca pentru toti, pentru ca erau multi…

Recunosc, in iarna care a urmat am citit din volumul de poezii, romanul “Despre singuratate” lasandu-l pentru o perioada in care sa am putina liniste si-n care sa nu-i pierd firul citind o pagina, doua, seara, inainte de culcare. Din pacate, am pierdut si…firul depozitarii cartii. Am vreo trei corpuri de biblioteca prin casa in care-mi tin cartile, in afara de cateva care-si asteapta randul langa pat si pe care, de cateva ori pe an, sotia mi le “urca” spre locuri mai “ferite”. Citind azi cu mare placere fragmentul din roman mi-am zis: “Stai, ma, ca eu am sigur cartea asta. M-am ridicat din fata laptop-ului si m-am dus fix la raftul de biblioteca unde aceasta ma astepta cuminte. Parca m-ar fi teleghidat cineva. Si cum sunt in perioada in care am hotarat sa citesc toate cartile cu care am plecat in ultimii ani de la lansari ale prietenilor mei, pentru a le comunica cateva impresii sincere, chiar daca sunt cam intarziate(am parcurs vreo patru in ultimele doua luni…), urmatoarea va fi cea a lui Lucian . Din pacate, nu mai cum sa-i vorbesc personal, dar, din fericire, cartile ranmase in urma lui “vorbesc” in locul lui…Si o fac convingator!

M-a impresionat dialogul despre flacara cu Luciana. Stiu ce “flacara” in el a intretinut fiica, vapaie care a ars puternic pana …in clipa stingerii lui! Imediat, si firesc, m-a dus imediat gandul la Irina, fata mea, care mentine de 26 de ani in mine puterea de a nu cadea in…singuratate! II spun de ceva vreme, de cand lucrurile in viata au inceput sa capete contururi ferme pentru ea, ca reprezinra pentru mine mai mult decat reprezint eu pentru mine insumi. Sunt convins ca si Lucian ii spunea acelasi lucru Lucianei…Si cat de bucuros ar fi fost daca ar ar fi trait momentele pe care le-am “parcurs” eu duminica …Atunci Irina a participat la festivitatea de incheiere a studiilor de 5 ani la Universitatea din Bucuresti, Facultatea de Relatii Publice si Stiintele Comunicarii, dupa ce a obtinut la lucrarea de master nota maxima. Stiu, suna a lauda, dar ce vreti, v-am spus, a trecut de mult vremea cand ma incalzeau laudele la adresa…mea! Stand pe margine si vazand festivitatea organizata spectaculos, in “stil american”, nu ma puteam bucura decat de … bucuria ei!

Pentru ca, atunci cand tragi linie, iti dai seama ca momentele de bucurie sunt pierdute si rasfirate intr-un ocean al amaraciunilor! Iar de-acolo e doar un pas catre abisul singuratatii. Chiar daca fizic, bifezi cu prezenta corporala existenta ta in public… In aprilie, anul trecut, s-a prapadit mama mea, care a cazut victima malaxorului “COVID- sistemul medical romanesc”. Din acel moment, parca totul s-a rasturnat in viata mea…Treptele amaraciunilor, venite una dupa alta, m-au tot coborat in abisul interior…Iar in luna martie, cand Irina, care face tenis de performanta, a fost nevoita sa se opereze la cartilajele roase ale genunchiului drept, intr-o perioada foarte buna a carierei sale, a trebuit, cu eforturi, sa ma recompun sufleteste in fiecare zi. E greu sa-ti vezi fata in carje, trei saptamani in care nu a avut voie sa puna piciorul jos…Si, apoi, sa te arati optimist, in fiecare zi a recuperarii care nu s-a terminat nici astazi, la fix 4 luni de la interventia chirurgicala…

Asadar, remediul sigur al singuratatii este cineva care sa-ti intretina”flacara” interioara si care sa te faca sa consideri ca e necesar, zilnic, sa te recompui sufleteste. Si cine poate sa faca asta, decat cineva reprezinta mai mult decat aerul pe care-l respiri? In cazul meu, Irina…In cazul lui Lucian, Luciana…