Șerban Cionoff: AI CARTE, N-AI PARTE!

  Mă urmăreşte, cam de multişor poveste, această răscolitoare zicere a lui Traian Băsescu: „Şcoala românească produce tâmpiţi”.

O zicere care a produs, la vremea ei, multă zbuciumare şi a făcut să curgă multe vorbe-n vânt. După care, conform bunului nostru obicei carpato-pontico-dâmboviţean, a căzut în uitare. Doar aşa, din când în când, câte un potrivnic al Amiralului Dezastrului Naţional se mai semeţeşte să ne-o reamintească, dar norocul este că sunt alte cestiuni arzătoare la ordinea zilei şi totul reintră sub pecetea tainei.

 Mi-am adus, însă, aminte de sus-menţionata propoziţiune din cel puţin două motive:

Distribuie prietenilor
  1. Tocmai s-a anunţat că în zilele care vin se va desfăşura aici, în Capitala scumpei noastre patrii, un miting şi un marş al cadrelor didactice afiliate FSLI, prilej cu care se vor prezenta guvernanţilor o serie de revendicări de natură profesională şi socială;
  2. În ultimele zile, s-au produs alte câteva bătăi sângeroase în care au fost antrenaţi şi mai mulţi tineri aflaţi pe băncile şcolii.

Corelând cele două informaţii şi , după aceea, raportându-le la severa admonestare prezidenţială, este lesne de închipuit  reacţia:”Ce mai vor şi profesorii ăştia? De ce nu-şi văd de treaba lor? Ia,mai bine, înainte de a cere lefuri mari şi alte câte şi mai câte, să facă bine şi să îi ţină în frâu pe elevi, că i-au scăpat rău de tot de sub control”.

    Cu riscul de a fi acuzat că iau partea, din pricini subiective, profesorilor şi celorlalţi oameni care lucrează în sistemul de învăţământ- soţia mea lucrând, ea însăşi, într-o şcoală din Bucureşti- nu pot şi nu vreau să păstrez tăcerea asupra  acestei delicate chestiuni.

 Aş începe … cu sfârşitul: adică de la ideea că, în ultimii 20 şi ceva de ani, asistăm la o brutală răsturnare a adagiului clasic: „Ai carte, ai parte!” În noua sa variantă, ameninţător de uzuală, acesta sunând: „Ai carte, N-Ai parte!”

 Mai direct spus, la marea ruletă a vieţii, a şansei de reuşită şi chiar de performanţă, oferta pe care o lansează şcoala, cartea- în sensul generic al termenului, este supusă unei „concurenţe neloiale” din partea mediului social şi, deloc în ultimul rând, a familiilor din care provin progeniturile care bat la poarta afirmării şi a succesului.

 Şi cum ar putea să fie altfel lucrurile dacă la multe , la foarte multe, la dureros de multe, şcoli, ordinea lucrurilor nu o stabileşte nici directorul nici consiliul de administraţie, ci progenitura de „barosan” cu Merţan sau cu Gipan , dar, mai ales, cu buzunarul doldora de euroi.

 Care face şi desface treaba cu pumnul. Cu pumnul proprietate personală, dar şi cu pumnul haidamacilor de teapa lui şi al ghiombăilor care i se gudură prin preajmă doar-doar de or primi ceva firimituri de la ospăţul bogătanului grobian la cuget şi-n simţiri.

 În această situaţie, ce autoritate ar mai putea avea profesorul cu leafă de tiriplic? Tiriplic, fireşte, pe lângă purcoaiele de bani albi, negri sau de nuanţe intermediare, care asigură dictatura mitocanului şi legea lui”te cumpăr şi te fac aşa cum vrea muşchii mei”.

Autoritate morală? Haida-de! Cine mai dă două parale pe morală în fulmicotonanta noastră economie de tarabă ?Unde totul se vinde şi se cumpără, iar regula normalităţii e dată de legea lui”para*ntoarsă”?

  Şi acestea sunt doar câteva exemple, nici marginale şi nici accidentale, ale degradării prestigiului social şi autorităţii civice a şcolii şi a slujitorilor ei în România de azi. Nu contest, la rândul său, nici  corpul profesoral nu e o colonie de heruvimi. Ceea ce, însă, nu poate, sub nici-o formă, să motiveze dispreţul maladiv al dictaturii banului faţă de valorile sipirituale, faţă de cultură, faţă de educaţie şi faţă de instrucţie.

  Cât priveşte zicerea traian-băsesciană cu care am deschis aceste notaţii, nu aş mai avea decât o mică nedumerire. Aşadar, dl Traian Băsescu  spune că ”şcoala românească prduce tâmpiţi”. Or, după câte ştim, domnia sa a urmat şi a absolvit în cursul agitatei sale biografii diverse forme de şcolarizare. Chiar aici, chiar în România! În această situaţie, domnia sa din ce categorie face parte?

 Aşa încât, volens- nolens, Traian Băsescu s-a aruncat în clasicul paradox logic numit: „paradoxul mulţimii care se conţine pe sine”. Îl povestesc, foarte pe scurt: „S-a stabiit ca nici-un primar să nu mai locuiască în localitatea în care a fost ales primar, ci, cu toţii, dimpreună, într-un oraş în care locuiesc numai primarii. În aceste condiţii, primarul acestui oraş, unde va locui?”

 Mărturisesc cu mâna pe inimă, eu unul, până acum, nu am reuşit să răspund la această întrebare şi, pe cale de consecinţă, am toate şansele să intru sub incidenţa categorisirii lui Traian Băsescu.

 Domnule- pentru încă 59 de săptămâni- preşedinte al României, dumneavoastră aţi găsit răspunsul?

                                                                 Şerban CIONOFF