Alo, ospătar, o sticlă cu vin sec, dar repede!
Cât de sec, domnule?
Alb să fie și sec?
La noi vinurile seci au fost băute,
De aceea sunt seci!
Sticlele?
Eu nu vreau o sticlă, vreau un vin!
Viață în bar!
Dumnezeul băutorilor stă pe aproape,
Doi inși beau o litră de vorbe de-un ceas,
Acasă nu mai au pe nimeni,
Nevestele i-au părăsit, copiii-s în Patagonia,
Vorbele, de atâta rostire, s-au tocit,
Ca un toc vechi de pantof.
Cei doi își vorbesc neant, nu cuvinte,
Neantul trece ca un ospătar plictisit
Printre sticlele meselor care nu mai au pe nimeni,
Pe nimeni să le bea!
Să bea mesele?
Mesele, firește, noi dăm de băut numai mese!
E noapte. S-a îmbătat tocul ușii,
Răstignit pe lampadar,
Dumnezeul băutorilor moare degeaba!
Eli, eli, lama sabahtani?
Viața e o damigeană spartă
Și nu mai știi în ce să crezi,
Lumina se clatină în tavan,
Beată de o prea multă și plictisitoare eternitate
Lucian Avramescu, 15 februarie 2017
