Ana Luciana Avramescu: De vorbă cu o cruce
Acum câteva zile mama a găsit o foaie iar atunci când am văzut scrisul, era inconfundabil. ,,Îmi este dor de un articol scris de tine“, semnat bineînțeles de tata. Mesajul îmi era adresat mie. Pe atunci nu realizam că aceste texte pe coli, mesajele și ultimele sale articole îmi vor rămâne veșnic amintirea celui ce mi-a demonstrat ce înseamnă viața chiar de pe acum.
Am scris acum câteva săptămâni un articol . Un articol în care îmi spuneam o mică parte din miile de gânduri de când tata nu mai este aici fizic. De fiecare dată când scriam ceva, primul care citea el era. Îmi savura materialele, uneori mă mai și certa pentru unele greșeli, și mă îndruma să scriu în continuare cu mai multă dedicare și pasiune.
De data asta, m-am dus în camera lui, a lor, a părinților, pregătită ca el sa-mi vadă creația, dar el nu mai era acolo. Am dat de două poze ale sale pe care privindu-le, am revăzut zâmbetul fermecător ce mi-a rămas amprentat în inimă. Știam că voi aștepta degeaba ca el să-mi dea vreun sfat sau să mă critice, pentru că nu mai era acolo. Totuși, așa încăpățânată cum mă știa el, am fugit la mormântul lui. M-am așezat în iarba si am început să citesc articolul cu voce tare de parca el m-ar asculta. După ce mi-am terminat textul, zeci de minute am așteptat să zică ceva.
L-am întrebat dacă îi place, ce mai pot adăuga, ce mai pot scoate? Nimic. Liniște totală. Știam că tot ce fac, fac în zadar și totuși am vrut să vorbesc cu el ca altădată. Voiam să ne mai criticăm reciproc, să ne spunem ofurile. De data asta doar eu vorbeam. Înainte îmi plăcea să-l întrerup când vorbește și să îl contrazic. De data asta, așteptam să-mi vorbească chiar și ore, zile întregi. Faptul că nu am auzit nimic m-a dărâmat. Muntele de putere pe care îl știa în mine a dispărut iar în urma sa a rămas un deal mititel, plin de tristeți si supărări veșnice. Mă simt ca o baltă de sânge lăsată în urma unei răni, rana fiind plecarea omului meu cel mai drag. Niciodată nu-mi critica aspectul sau vorbele nepotrivite pe care le mai rosteam cu privire la ce văd în jurul meu. Era atât tata cât și prietenul meu cel mai bun. Mama mereu găsea ceva greșit în ceea ce făceam, pe când tata era cot la cot cu mine, mă susținea și mă vedea ca pe mica sa copie. Acum copia a rămas cu un gol imens și cu mii de întrebări de adresat în fața unei cruci. Răspunsul poate fi o adiere de vânt, o rază de soare sau o picătură de ploaie.