Ana Luciana Avramescu: Mi-e dor de Ursa, cățelușa mea ucisă

 

Mi-e dor să o aud chelălăind, pe Ursa, cățelușa mea care s-a stins din viață-n această dimineață. Ursa, care mi-a crescut lângă papucii de casă, care mă scula dimineața, și cu care dintotdeauna m-am jucat, a fost omorâtă-n această noapte de motorul încins al unui om fără milă. Am găsit-o la poartă, înghețată tun, cu o față de parcă-și lua adio, pe care n-am să pot s-o uit vreodată. Ieșise, mică fiind cât o jucărie, în șosea, nu știu pe unde.
Mi-e dor să o aud chelălăind, să mă dau cu ea în leagăn, să o văd zâmbind pe sub mustață – fiindcă avea un fel de mustață – iubindu-mă așa cum și eu o făceam.
Nu am s-o uit niciodată. În veci, cât oi trăi o să-mi aduc aminte de cea cu care în urmă cu câteva ore mă tăvăleam prin curtea muzeului meu.
Un adio lung mi-am luat de la ea când am plecat la școală. Când m-am întors, tata mi-a spus: Luciana, Ursa e-ngropata sub numele tău!
Așa e. Lângă un zid de piatră, cu fereastra LA 2007, adică inițialele mele și anul în care m-am născut, tata a îngropat-o pe Ursa, sub un ghiveci de calcar.
Adio, Ursa, adio scumpa mea!
Ana Luciana Avramescu, elevă în clasa a V-a, Școala Sângeru

(material publicat pe femeide10.ro)