Ana Luciana Avramescu: Mi-e dor să pictez, așa cum aș atinge cerul

expozitie luciana 1

Acum un an, sau chiar mai mult , la începutul pandemiei, a venit năvalnică plăcerea mea de a picta. Pictam pe pereți, pe hârtie, pe pânză. Pictam pe obiecte, pe orice îmi pica la îndemână, uneori comițând erori de întrebuințare. Sigur că poți picta o piatră – am și realizat o mică expoziție de pictură pe pietre de râu – dar nu poți picta un vas de valoare care are în el ornamentele care l-au făcut celebru.

Am realizat o expoziție la care vernisajul pe timp de pandemie a fost unul nu reușit, ci foarte reușit. Cu toate astea simțeam că n-am îndemânarea necesară pentru a crea lucrări bine proporționate, cu o temă anume, să ies din zona plăcerii vecină cu joaca, devenind profesionistă a acestei arte minunate.

Acum, parcă, mi-e dor. Mi-e dor să stau in fața pânzei, să-i simt mirosul proaspăt atunci când îi desfac plasticul, să pierd câte o oră privind fiecare colț al ei pentru a ști ceea ce urmează să pictez …. toate lucrurile acestea sunt doar amintiri pentru mine.

E adevarat că aș putea face asta și acum dar lucrurile s-au schimbat mult. M-am schimbat atât eu, cât și timpul meu , cât și principiile pe care vreau să le îndeplinesc înainte de pictat…

Totuși aș vrea sa fac ceva. Aș vrea să fiu la aceeași înălțime cu cerul, să îl pot atinge cu pensula, să pictez norii cu aceeași căldură cu care îi pictam pe pânză ( expoziția mea se baza pe nori și se chema ”Cu și fără nori”), să le dau culoare, glas și o față zâmbitoare. Să-i scot din albul sau griul etern pe care-l poartă.

Să schimb culoarea soarelui cu cea a norilor pentru un timp. Sa fiu pictorița orizontului, și chiar de ar veni sfârșitul lumii, să știu că am putut atinge odată cerul, așa cum mi-am dorit.

(Elevă în clasa a VII-a, Școala Sângeru)

Parteneri