Vorbeam cu el acum aproximativ șapte luni. Era ziua mea și din neputința de a se ridica și a petrece mai mult timp cu mine, mă calma că totul va fi bine și n-am de ce să-mi fac griji. Îmi aduc aminte de privirea tristă cu care scria pe o foaie: ,,Suflețel, totul va fi bine! O să fiu aici.” I-am promis că n-o să-l las niciodată uitării. I-am promis că o să scriu în continuare. De fiecare dată când mă vedea, îmi cerea să scriu un material bun. Niciodată n-am fost sigură pe textele pe care le-am scris. Mi se păreau ori banale, ori prost scrise, însă fericirea care se citea pe chipul lui când îmi citea câte un articol mă motiva să mai aștern uneori câteva gânduri. În curând se împlinesc șase luni de când a decis că locul lui nu mai este printre cele însuflețite. Îi reciteam un text în care asigura lumea că nu o să plece definitiv. „Voi fi o piatră între miile de pietre”, spunea el. Așa mi-a zis și mie. N-am putut purta niciodată o discuție de rămas bun. Știam că o să găsească o soluție prin care va reuși să își mai petreacă un timp lângă mine. Țin minte cât de dur am reacționat când a făcut publică cererea pentru aprobarea înmormântării în Livadă. Strigam că mai e timp și că e prea devreme să facă una ca asta. Am realizat târziu că lucrurile s-au întâmplat așa cum și-a dorit și că dorința mea de a-l păstra în viață, lângă mine, încă mult timp de acum încolo , însemna egoism.

Citesc zilnic comentarii în care oamenii mă îndeamnă să mai scriu ceva. Răspunsul? Nu am nimic nou de povestit. Tot ce pot transmite este dorul către cel pe care îl citeați zilnic . ,,Buni zori” vă spunea el. Zorii, astăzi, pentru mine, nu mai sunt așa buni. Acum câteva săptămâni, mi-a apărut o poză postată de Marina Almășan din tinerețile lor. Un grup de oameni care îmi era străin, până ce l-am revăzut pe el. Îmi povestea de ,,Ceaiul de la ora cinci”. Astăzi mi-e dor de o discuție de felul acesta. Să stăm la „taifas” însă de data asta eu să tac, iar el să vorbească ore întregi. Întotdeauna l-am întrerupt, neștiind că o să vină clipa în care glasul nu-i va mai răsuna, iar eu mă voi simții nevoită să spun lucuri în speranța ca el să mă asculte. Primul articol pe care l-am scris după moartea sa i l-am citit lângă mormânt. Poate sună banal, sau poate nu, dar am simțit că cineva mă ascultă. Cuvintele ,,N-am să plec de tot” prind sens acum. Era un obicei ca el să fie primul care mă citea. Începusem un roman cândva. Zicea ca e foarte bun și că trebuie terminat și tipărit. M-am oprit când boala lui s-a accentuat pentru că încrederea mea în sine zburase demult.

Dorința mea cea mare era ca prima mea carte să fie prefațată de el. Mama a avut norocul acesta. Eu încă am dubii legate de acea carte. Dacă va fi un roman, sau dacă o să fie dedicată lui… Rămâne de văzut. Ceea ce vreau să spun de fapt este că el, tatăl meu, Lucian Avramescu, chiar nu a plecat de tot. Și nici nu va pleca!