Am luat o pauză de la tot ce mă apasă zi de zi. Am colindat străzile din Brașov de parcă le-aș fi cunoscut de o viață. Drumul de întoarcere acasă m-a trezit la realitate. Realitate pe care o neg uneori sau pe care o ocolesc cu speranța că la un moment dat o să fie bine.
Cerul care indica apusul mi-a oferit un spectacol de culori ca un zâmbet. Zâmbet care tind să cred că era al celui căruia îi duc dorul clipă de clipă.
Totuși, realizez cât de mult m-ar fi ajutat să fi fost și el aici, să-mi fi mângâiat fruntea cu câte un sărut sau cu mâna caldă, așa cum îi era de obicei. Să mă fi îndrumat în ceea ce lumea spune că se numește viață, dar eu îi zic război.
Aveam nevoie de vocea care răsuna peste mări și țări, și de ochii verzi care când mă priveau îmi arătau iubire și căldură.
Mi-am adus aminte cum de ziua mea, în noiembrie, după ce mi-a dat cadoul, ne-am îmbrățișat și m-a simțit că sunt tristă, m-a întors din pragul ușii spunându-mi din ochi că totul va fi bine, și mi-a făcut semn că o să fie aici mereu. Probabil da, e aici. Poate mă vede cum scriu și îmi dă un strop din uriașul lui talent. Dar nu-i de ajuns.
Am văzut ieri și azi, copii cu tații lor plimbându-se pe străzile întortocheate ale Brașovului, apoi la Bran. Mi-am adus aminte de noi doi.
De modul în care ne plimbam ținându-ne de mână prin București, și oriunde, de protecția lui, de vorbele și poveștile pe care mi le spunea.
Astăzi, vocea îmi răsună în gând. Încerc să-i aud pașii prin orizontul meu, acum inexistent. Caut linia de sosire în cursa la care el m-a înscris.
Totul îmi aduce aminte de clipele noastre în care eram protejați de iubirea pe care ne-o ofeream unul altuia.
Mi-a fost bine zilele astea, dar mi-ai lipsit, ne-ai lipsit, și nu știu cum vom trăi cu această absență.
