Eu cred că mai există iubire

Din sărăcie sufletească nu se naște nimic,
Cuvântul își pierde esența,
Răsună gol, lipsit de sens,
Într-o lume împietrită,
Lumea oamenilor fără suflet.
De ce să îmi spui “iubito”
Dacă sufletul tău, atât cât mai ai, e arid
Și orice sămânță de sentiment
Piere înainte să încolțească ?
Din inimă
Ți-am trimis o ploaie de iubire,
Credeam că asta aștepți însetat,
Ca să crești cu ea un câmp de flori.
Ploaia lovindu-se de sufletul tău
S-a transformat în cristale de gheață
Și a căzut pe jos
Cu un zgomot dureros.
Le voi strânge cu grijă
Și le voi transforma în altă ploaie,
Pentru că eu cred că mai există iubire.
Cândva am văzut o piatră
Care săruta picăturile de apă,
Ce-i mângâiau obrazul îmbătrânit de vreme.

Un cânt străvechi

Trăiesc în visul de a mă fi iubit cândva,
Acum nu te mai doare
tristeţea, disperarea mea
Şi-mi caut alinare
Şi orice gând purtat de dor
Ce naşte din ruine colindă lumea visător
Te vrea numai pe tine.
Rătăcitor, in drumul tău
Tu nu înţelegi iubirea
Şi ai vrea să crezi că eşti un zeu
Şi-ţi cauţi nemurirea,
Dar cum poţi să trăieşti aşa ?
Când etern-universul
În viaţa lui de mii de ani ne desluşeşte sensul,
Şi ne arătă cum pe noi toţi ne iubeşte
Şi-n fiecare clipă doar lumină dăruieşte.
Şi ştie de durerea mea
Inima mi-o cunoaşte,
Mă îmbrătişează ocrotitor în fiecare noapte,
Şi dintr-un suflet neobosit
Un cânt străvechi suspină,
L-aud şoptit, aproape stins
Şi dorul mi-l alină.
Din stelele perechi, perechi
Îmi face o cunună
Şi imi promite că pe veci
Cu mine o să rămână.

De-ţi va fi dor de mine

De-ţi va fi dor de mine , să mă strigi
Cuvântul tău se va întrupa in mine,
În râul nesecat al lacrimilor grele
Va fi un stavilar durerii mele.
Va înflori în primăvara iubirii noastre ce-a murit demult,
Mult mai intens ca prima dată speranţa unui început,
Şi dorul meu plin de dorinţa unei poveşti fără sfârşit
Cutreieră tot universul s-adune timp pentru iubit.
Acum n-am timp …..spuneai odată
Legaţi prea mult de omenesc
Uitam să dăm iubirii noastre lumina astrului ceresc
De ce spun asta ? Ce-i iubirea ?
Vă intreb acuma eu pe voi,
E raza soarelui de vară ce mangâie tristele ploi,
E raza magică a lunii cand trist si singur te gaseşti
Şi care spune o poveste despre iubiri nepâmanteşti,
E raza unei mici steluţe ce te priveste curios
Săgălnică ea iţi zâmbeşte ,nu-ţi ştie cântul dureros.
Şi atunci mă întreb cum universul ce ne iubeşte pe noi toti
Găseşte timp să ne împartă un sentiment aşa frumos,
De ce nu mai putem noi oare să luam exemplu de la el ?
Şi să trăim în fiecare povestea astrului etern.

Suflete flămânde

Suntem două suflete flămânde de iubire , de univers,
Ne întâlnim doar în vis.
Simt cum mă tragi înspre tine….
Te resping
Mi-e frică să nu îmi pierd sufletul,
Dispari….apoi, plec eu în căutarea ta.
Suntem ca într-un vârtej,
Într-un du-te- vino cosmic, universal.
Știi de ce nu ne întâlnim?
Pentru că ne este frică de absolut,
Am stârni gelozia universului
Și acesta s-ar descompune sub imperiul perfecțiunii noastre
Și totuși …. de ce nu ne întâlnim ?
Pentru că trupurile noastre nu se vor ,
Sufletele nu ar înțelege motivul întâlnirii fizice.
Sunt un suflet obosit pentru că te caut de la începuturi
Dar căutarea îmi aduce liniște…acum știu că exiști
Și într-un moment când timpul se va opri în loc
Vom fi din nou un singur suflet.