Ana-Maria Bocai: Melancolii de toamnă

 

Galbenă şi prea pufoasă, o gutuie începută
Luna-şi sprijină alene coama pe-o colină mută,
Vântul s-a oprit în vale, nu e zgomot, tot e bine
Mă gândeam acum la tine… tu te mai gândești la mine?

Pe un deal, în depărtare, o lumină creşte, creşte
Se prăvale către noi, ca o taină din poveste
A încremenit în toamnă un tablou pictat de vară
Un sărut, furat în grabă, într-un început de seară.

Distribuie prietenilor

Norii tremură-n șuvoaie, împletindu-se-n cunune
Trena astrului se-ntinde în iluzii peste lume.
În culoare galbenă, casele par zugrăvite
Sunt momâi încolonate, peste noapte adormite.

Fruntea le e acoperită de căciuli prea mari croite
Acum fără nici o formă, sunt doar blocuri monolite,
Se îndreaptă greu de spate sub poveri de ani purtate
Se gândesc la veșnicia care s-a născut la sate.

Un sărut furat în grabă, într-un început de seară
Când pe câmpuri amuțite, macul roşu stă să-nfloară.
Tu m-ai prins ușor de mână şi mi-ai spus că mă iubești
Eu îmi amintesc de tine… oare, tu îți amintești?