Să ne întoarcem la rădăcini așa cum facem an de an și să reevaluăm succint stadiul de evoluție a prezentului și viitorului culturii tradiționale românești. După cum merg lucrurile în ultima vreme, aș stinge sau estompa lumina eminesciană dacă aș îndrăzni să disec creierul culturii să văd cum îi mor sau îi sunt uciși neuronii, dar, aș prefera totodată să nu văd fețele hidoase care privesc de pe margine această cădere în gol a culturii, ridicând neputincioasă din umeri. Cultura unei ţări mici este indicele cel mai important al unei naţiuni mai puţin puternice de a se face cunoscută, de a fi luată în considerare, de a fi recunoscută ca entitate de sine stătătoare, cu personalitate şi valoare.

Astăzi avem nevoie de Eminescu mai mult decât oricând! Nu știu ce soluții ar fi să-l readucem în prim plan ca pe un exemplu, un reper, o lumină a culturii naționale și internaționale. Dar, când vine vorba despre valori, idealuri modelatoare, istorie… vocile publice sunt tot mai puține și subiectul însuși pare perimat, fără rating, neinteresant pe plan local și naţional.

Constantin Noica scria „Cu numele lui magic deschidem toate porţile spiritului. Dar nu e vorba de operele lui Eminescu, ci de cultura lui, de proiectele lui, de variantele lui, e vorba de tot, de spectacolul acesta extraordinar pe care ţi-l dă o conştiinţă de cultură deschisă peste tot”.
Iar Tudor Vianu aprecia: „Eminescu n-a trebuit să lupte cu limba, i-a fost de ajuns să se aşeze în curentul limbii şi să-şi înalţe pânzele în direcţia în care sufla duhul ei”.

Să nu uităm nici ce scria George Călinescu despre marele poet: „Ape vor seca în albie şi peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate şi câte o stea va veşteji pe cer, în depărtări, până când acest pământ să-şi strângă toate sevele şi să le ridice în ţeava subţire a altui crin de tăria parfumurilor sale”.
Avem nevoie de profesori de limba română, de oameni învățați și dedicați ori la acest moment ei sunt din ce în ce mai puțini! Cine să transmită și să sădească în sufletele copiilor mesajul lui Iisus ” VOI SUNTEȚI LUMINA LUMII”?

Am văzut elevi care nu știu să recite nici o poezie sau măcar câteva versuri din opera eminesciană! Unora, dacă le iei telefonul din mână le iei „busola” și par rătăciți de-a dreptul!

Eu am avut norocul să mă nasc într-o familie care iubea poezia și l-am descoperit pe Eminescu încă de la grădiniță când am cântat pentru prima dată “Somnoroase păsărele”. Așa îmi amintesc… sau poate că m-am născut cu poezia eminesciană în sânge, la fel cum m-am născut cu Dumnezeu. Mai târziu, în școala generală am avut norocul să am niște dascăli care își iubeau profesia mai mult decât viața și aveau metodele lor de a se face înțeleși, iar noi copiii ne bucuram de tot ceea ce primeam.Așa am avut oportunitatea de a avea o profesoară de limba română dedicată trup și suflet profesiei de dascăl. Deși au trecut de atunci ani mulți, n-am uitat nici o clipă fața-i candidă și nici vocea ei melodioasă care semăna cu atingerea unui clopot de cristal. În ciuda vârstei înaintate și a greutăților vieții de la țară, doamna Mariana păstra încă trăsături frumoase. O frunte lată, ușor încruntată dar care atunci când ne vorbea despre Eminescu, ori când ne aduna la cor să cântăm pe versurile lui: “Pe lângă plopii fără soț”, “ O mamă dulce mamă”, “ Ce te legeni codrule”…fața ei se însenina iar zâmbetul îi înflorea pe chip. Astfel, reușea să ne transmită toată iubirea pe care o purta în sufletul ei poetului nepereche. Pătrundeam cu toții într-o altă lume, într-o dimensiune luminată de „Luceafărul poeziei românești” și nicidecum într-o sală de curs dintr-o școală care împlinise demult suta de ani, undeva într-un sat dintre podgorii!
În timp, înaintând în vârstă, am descoperit și am înțeles complexitatea operelor literare ale marelui poet Mihai Eminescu și iubirea pentru creațiile lui a crescut odată cu mine.

În România, de cum pătrunzi în templul Carpaților el este peste tot! Îl regăsim în lacuri, în câmpii, în florile de tei, în cerul infinit, în nopțile cu lună plină, în codrii de aramă, plopi,
mesteceni… dimpreună cu luceafărul de ziuă și cu marea cea mare, în poveștile îndrăgostiților, în aer, pe ape… încât, dacă sapi în miezul stâncilor de granit și asculți inima pietrelor o auzi cum bate: Eminescu, Eminescu, Eminescu…

În creațiile lui am văzut oglindindu-se chipurile unor voievozi și figuri ilustre ale istoriei noastre. Îi regăsim pe Mircea cel Bătrân, Ștefan cel Mare, pe Matei Basarab și pe Neagoe Basarab, pe Mihai Viteazu, Constantin Brâncoveanu și Tudor Vladimirescu, Nicolae Bălcescu, Avram Iancu…numai Măria Sa, Eminescu i-a strâns în 44 de manuscrise, cartea sufletului nostru după care învățăm ce este patria, patriotismul și iubirea de neam!

15 ianuarie 1850 ziua în care Dumnezeu ne-a dăruit un geniu tutelar, poetul nepereche veșnic tânăr, Mihai Eminescu, cel care ne-a lăsat opera lui ca o poveste neterminată. El luminează și astăzi ca un astru, purtând-și pletele în vânt… chip frumos pus sub geam, înrămat pe pereții clasei mele. Recunosc, îl contemplam visătoare ca o Cătălină, atunci când orele de matematică mi se păreau extrem de lungi și plictisitoare.
Să răsară cosmogoniile eminesciene și zborul Luceafărului, versurile poetului să înflorească și să se înmulțească în sufletele noastre, ale celor ce-i iubim opera!

Angela PETRE

Disclaimer: Informațiile prezentate în acest articol sunt preluate din surse publice iar la redactarea textului s-a utilizat inteligența artificială. În cazul în care sesizați erori sau neconcordanțe, vă rugăm să ne scrieți la [email protected]