• Home
  • De la prieteni
  • Angela Petre: Pamfil Șeicaru – ziarist de excepție, erou de război și ctitor de mănăstire

Angela Petre: Pamfil Șeicaru – ziarist de excepție, erou de război și ctitor de mănăstire

ap2

Astăzi voi scrie despre omul care, înainte de a fi un ziarist genial al perioadei interbelice, istoric, publicist și director de gazetă, a fost erou în Primul Război Mondial și ctitor de mănăstire.

Pamfil Șeicaru s-a născut în comuna Beceni din județul Buzău pe 18 aprilie 1894 și „a plecat să scrie în ceruri„ pe 21 octombrie 1980, la vârsta de 86 de ani, la Dachau, Germania. El a fost considerat cel mai important gazetar al perioadei interbelice, dar destul de puțin mediatizat, iar în perioada comunistă, chiar interzis pentru legăturile pe care le-a avut cu organizația „Garda de Fier„ și Mareșalul Ion Antonescu. A fost condamnat în 1945, în contumacie, la pedeapsa capitală, fapt ce l-a determinat să rămână în străinătate, în exil (unde apucase să plece din țară pe 9 august 1944 cu o misiune oficială, care ”s-a prelungit”, din motivul de mai sus, până la sfârșitul vieții).ap1

Marele ziarist a urmat gimnaziul la Tecuci, apoi Cursul Superior al liceului „Gheorghe Roșca Codreanu„ din Bârlad. În 1911 a debutat ca scriitor în revista tecuceană „ Freamătul„ cu o lucrare dramatică.

După absolvire, în 1914, s-a înscris la Facultatea de Drept a Universității din București, ale cărei cursuri le-a întrerupt în 1916, datorită intrării României în Primul Război Mondial. A fost mobilizat cu gradul de sublocotenent în Regimentul 17 Mehedinți, cu care a participat la lupte crâncene de la Orșova și până la Mărășești. Au rămas proverbiale, aproape ca un jurământ de credință față de patria sa, cuvintele sale „Eu sunt ostaș și nu sunt dominat decât de gândul de a servi cauza nației mele„.

Pentru vitejia dovedită în luptele din 1917 din zona Cireșoaia, Regele Ferdinand l-a decorat cu Crucea de Cavaler al Ordinului „Mihai Viteazul„ iar generalul   Mathias Berthelot, șeful Misiunii Militare Franceze în România, (în perioada 1916-1918) i-a acordat una dintre cele mai importante decorații de război franceze – Ordinul „Croix de la Guerre„.

În luptele din anul 1916, din zona Orșova, Pamfil Șeicaru, împreună cu un camarad de armă, au fost grav răniți de explozia unui obuz care aproape i-a îngropat de vii într-un tranșeu. Scăpând cu viață ca printr-un miracol, el s-a angajat în fața lui Dumnezeu ca exact în locul în care a fost rănit, să ridice o mănăstire, așa cum făceau domnitorii noștri în vremuri de demult. Mai târziu și-a ținut promisiunea făcută devenind ctitor de mănăstire.ap3

Construcția mănăstirii de la Orșova a început în 1936, când Pamfil Șeicaru devenise deja un ziarist celebru având o avere impresionantă, și a fost finalizată trei ani mai târziu. Numele mănăstirii este „Sfânta Ana„ botezată astfel după numele mamei ziaristului. După ce osemintele marelui ziarist au fost aduse din Germania în 1991 și reînhumate alături  de cele ale părinților lui în Cimitirul „Sfânta Vineri„ din București, în octombrie 2005 trupul ziaristului și-a găsit pentru totdeauna odihna veșnică, fiind reînhumat de această dată chiar în pridvorul mănăstirii ctitorite de el, la Orșova, pe malul Dunării. În semn de pios omagiu adus ctitorului ei, în 1995 mănăstirea a organizat Muzeul Memorial „Pamfil Șeicaru„ care cuprinde cărți, documente, fotografii, ziare și alte obiecte care i-au aparținut.ap

Dar, fără doar și poate, principala valență a lui Pamfil Șeicaru a fost cea de ziarist de excepție. „În fiecare zi, am început articolul cu emoţia din prima zi. Mă socotesc debutant şi încerc acel fior anonim, care se numeşte trac, gândindu-mă la neînduraţii judecători anonimi. Să-ţi respecţi semnătura ca să te respecte cititorul, ca să-i păstrezi încrederea”, scria Pamfil Șeicaru în însemnările sale zilnice.

Cu asemenea gândire și cu credință în Dumnezeu, marele ziarist, comentator interbelic, director de gazetă și istoric a trecut prin multe fapte și evenimente care l-au avut drept martor direct. Toate acestea l-au ajutat la relatarea și analiza unor evenimente care au ținut la vremea lor prima pagină a ziarelor.

A început cu ziarul „Cuvântul”, unde, din 1924, în calitate de prim redactor, articolele sub semnătura maestrului Șeicaru, erau cele mai căutate și citite. Dar la un moment dat, pentru rubrica de teologie îl aduce în redacție pe jurnalistul Nae Ionescu, considerat idolul femeilor din Bucureștiul interbelic.   După un timp, el începe „lupta„ de cucerire a postului de șef pe care-l avea Pamfil Șeicaru, cu intrigi pe la spate, apoi certuri pe faţă în redacţie până când acesta decide să renunțe la poziția pe care o avea în redacția ziarului.

În 1928 a fondat ziarul „Curentul”, pe care l-a condus până la plecarea sa din țară în 1944, considerat cel mai acid cotidian românesc în perioada dintre cele două războaie mondiale.

Marele gazetar, printr-o muncă istovitoare, perseverentă și tenace, a ridicat ștacheta jurnalisticii creative fiind neutral, echilibrat, dar persuasiv. „Prin articolele de fond, printr-o campanie temerară împinsă la extrem, denunța primejdia care pândea societatea românească în care se complăceau falsele elite. Publicul îl urma cu pasiune iar tirajul creștea vertiginous ajungând la cifrele pe care, în zilele cele mai bune, Cuvântul nu le atinsese niciodată” – a scris Victor Frunză în volumul biografic dedicat ziaristului.

În 1941 tirajul „Curentului” a crescut uimitor iar asta a adus după sine venituri uriașe. Până la dispariția ziarului, au semnat articolele nume ilustre ca: Cezar Petrescu, Nichifor Crainic, Ion Vinea, Romulus Dianu și mulți alții.

Pe lângă reușita socială, ziarul a însemnat și prosperitate pentru directorul lui: un conac și o fermă la Ciorogârla, anexă la casa din București, trust cu palat și tipografie proprie. Prin lumea presei, pe la Capșa au circulat tot felul de legende. Se vehicula ideea, că nu erau curate afacerile din ai căror bani și-a construit averea și ar fi acceptat și compromisuri cu persoane din cercul puterii. Se spunea că, Nicolae Iorga însoțit de secretarul său, în liftul din sticlă ce urca în palatul care găzduia redacția ziarului „Curentul”, ar fi zis, arătând cu mâna: „Șantajul și etajul”.

A fost ales deputat în Parlamentul României în 1928, 1931 și în 1933. Din poziția de deputat, spunea că nici un parlament nu va face bine unui popor pe termen lung, ci doar va duce la decizii pripite și interesate care nu vor sluji oamenilor.

Perioada de exil pentru Pamfil Șeicaru a fost cea în care a făcut, încă o dată, dovada marelui său talent. El rămâne un istoric al clipei prin savoarea nealterată avută dea lungul timpului în textele sale.

În 1966 Ceaușescu l-ar fi grațiat, conform unei legende încă nedovedită istoric, în urma unei ample acțiuni a Securității, după care ar fi fost ajutat financiar să publice articole și cărți favorabile politicii de independență a lui Nicolae Ceaușescu față de Moscova.

În țară sau în străinătate, marele tribun al jurnalisticii românești a avut o susținută activitate de jurnalist în perspectiva istorică a vieții politice din România, precum și de comentator al vieții literare curente, cenzurând abdicările morale și politice ale marilor figuri ale epocii anterioare, care s-au raliat noii puteri.

Integrând evenimentele particulare din viața lui Pamfil Șeicaru în contextul politic sau cultural al epocii, ziaristul a trăit istoria vie a clipei. A fost și este un personaj a cărei memorie o păstrăm vie, accesibilă, ce iese în evidență prin calități greu de egalat. A fost unul dintre gazetarii români care a îndeplinit condiția pusă de George Călinescu – ca textul de ziar să reziste dincolo de apusul zilei. Așa a reușit, așa a fost el…și sunt onorată că Filiala UZPR Buzău – din care fac și eu parte – îi poartă onorific numele.

(Angela PETRE – membru UZPR Filiala ”Pamfil Șeicaru” Buzău)

Parteneri