Eugen Blaga : ARHITECTURĂ, BUN GUST, RAFINAMENT ȘI CAFEA

De foarte multă vreme, chiar din timpul și după terminarea facultății, am invidiat arhitecții. În vremea cînd erai alergat pe străzile Bucureștilor pentru că lungimea părului nu era conformă cu principiile moralei acelor vremuri, cînd blue-jeans-ul era încă considerat un obiect al vestimentației decadente capitaliste, cînd barba de 1,2, 5 zile sau mai multe luni nu era conformă cu ținuta universitară, arhitecții aparțineau, parcă, altei lumi.
Dar nu doar vestimentația, podoaba capilară sau a feței distingeau arhitecții de restul lumii intelectualilor. Diferită era și mentalitatea, cum relativ diferită era și muzica, Clubul A, apoi revistele pe care le citeau, intrate, nu se știe cum, în țară, cum diferite erau pînă și țigările, cafeaua și votca, nelipsita votcă din lungile seri și nopți în care ascultau jazz, blues, folk, toate la modă în vremea Beatles-ilor, Rolling Stones-ului, a lui Brian Jones, Mick Jagger și Keith Richards, în vremea, la noi, a lui Covaci, înainte de a se ascunde în boxe și a fugi cu tot Phoenix-ul, în vremea lui Dan Andrei Aldea, și a Sfinx-ului, a lui Doru Stănculescu, și el arhitect și a multor, multor altora.
Pentru toate acestea și, poate, pentru multe altele, am invidiat dintotdeauna arhitecții și am regretat că, voit sau nu, am neglijat să devin arhitect. Recunosc, soția mi-a fost alături în regrete, pentru că și-a dorit tot timpul ca ținuta office, obligatorie pentru mine zeci de ani, să nu fi fost și să fi avut și alte libertăți pe care administrația publică nu ți le putea permite.

Îmi mai plăceau arhitecții, cu tuburile lor lungi, de carton, pentru că încă nu se inventaseră cele moderne de astăzi, în care își protejau planșele, și care erau, ca stetoscopul medicilor, o nobilă și respectabilă carte de vizită. Trecînd pe Ion Cîmpineanu, pe Academiei, prin Piața Universității, prin fața Arhitecturii, de fapt, oriunde în București, remarcai, doar prin acest aparent nesemnificativ accesoriu, pe viitorii arhitecți.

Pînă să aflu mai multe amănunte, îi mai invidiam și pentru că li se permitea creativitatea mult mai mult decît nouă. Creativitatea era chiar obligatorie. Mai tîrziu am aflat, oarecum dezamăgit, că, la acea vreme, cele mai multe proiecte erau standardizate, erau identice, erau tip.
Ceea ce făcea arhitectul se rezuma, uneori, la fațade, oricum, la foarte puțin. Erau rare cazurile pentru construcțiile civile, în special, cînd arhitectul își putea exprima creativitatea, originalitatea, cînd putea realiza lucruri unice, personale, care să-i reprezinte, care să ilustreze stilul propriu, viziunea sa artistică și arhitecturală.
Așa se face că era aproape imposibil să deosebești cartiere din București de cartiere din Cluj, Iași, Constanța sau din alte părți, încît, dacă erai ușor amnezic, puteai să nu-ți mai dai seama în ce localitate te afli.
Tot proiectele tip stăteau și la baza școlilor, a institutelor de cercetare nou înființate, a spitalelor, a caselor de cultură și a multor altor construcții civile. Chiar și în domeniul construcțiilor industriale, tipizarea, uniformizarea dominau arhitectura.
Cei care iubesc arhitectura, care iubesc și admiră vechile case boierești, ce s-au construit mai ales în perioada interbelică, nu pot să nu sesizeze dezastrul arhitectonic ce s-a petrecut în perioada de după 1947. Poate în acest domeniu se remarcă cu cea mai mare ușurință lipsa de educație, de cultură a celor care au condus țara în acele vremuri. S-a demolat enorm, s-a construit enorm, dar urît, clădirilor de patrimoniu li s-au dat destinații înjositoare, de la depozite pînă la sedii de partid, de CAP-uri, de case de bătrîni, spațiile fiind total improprii pentru asemenea destinații și multe altele asemenea.
În toată acestă perioadă arhitecții adevărați au suferit. Unii, neavînd
alternativă, au pactizat cu ocupanții, au devenit colaboraționiști și au contribuit la urîțirea arhitectonică a urbanului și, în mare parte, și a ruralului românesc.

Distribuie prietenilor

Oricum, arhitecții erau/sînt artiști. Lumea noastră, a celorlalți, îi consideră ca atare. De altfel, proba eliminatorie la arhitectură era tocmai desenul. Dacă nu aveai talent, accesul la arhitectură îți era, pe bună dreptate, stopat.
Istoria acestei instituții de învățămînt superior confirmă și instituțional legătura cu arta. De la înființare, în anul 1864, de către domnitorul Alexandru Ioan Cuza, învățămîntul de arhitectură a cunoscut mai multe etape și denumiri, în funcție de oferta educațională, dar și în funcție de opțiunea celor care au reformat sistemul. Astfel, între 1897 și 1904 funcționase Școala Națională de Arhitectură, secție a Școlii de Belle-Arte din București, prin reforma învățămîntului inițiată de ministrul Spiru Haret, ceea ce confirmă, dacă mai era nevoie, legătura instituțională cu arta. Abia după 1904 s-a creat Școala Superioară de Arhitectură.
După această perioadă au fost create cele mai frumoase clădiri ale Bucureștilor: Palatul Poștelor, Casa de Economii și Consemnațiuni, Palatul Telefoanelor, Cercul Militar Național, Școala de Război, Palatul Presedinției Consiliului de Miniștri, Palatul Lupescu, Palatul Max Auschnit, Caru cu Bere și multe altele, pentru comanditari privați, unele chiar foarte importante, demolate de timp sau de oameni.
Cine își mai amintește astăzi de marii arhitecți ai perioadei interbelice și mai recunosc clădirile create de ei: Ion Mincu, Marcel Iancu, Horia Creangă, Duiliu Marcu, Petre Antonescu, George Matei Cantacuzino, sau Octav Doicescu?

Exista obiceiul, demult uitat, ca, pe fațada principală a fiecărei clădiri, să se graveze în piatra temeliei sau să se adauge o placă de marmură sau de bronz, care să transmită privitorilor, numele arhitectului, numele proiectantului și numele executantului clădirii. Era, pe lîngă mîndria celor care au creat, și un gest de responsabilitate, de garanție pentru lucrul bine făcut.
Astăzi, din păcate, asemenea înscrisuri, și acolo unde erau, au fost acoperite cu tencuieli neglijente sau distruse de nepăstrătorii care, chipurile, au reabilitat asemenea categorii de clădiri.

Peregrinările noastre constante prin Bucureștii vechi, dar și prin marile orașe ale țării sau ale Europei, ne prilejuiesc mereu bucuria întîlnirii cu arhitectura. Cu cea veche și bună, pentru că, la fel ca vinul bine făcut, și arhitectura de bună clasă, cu cît trecerea timpului este mai mare, cu atît devine mai bună și mai bună, evident, cu condiția obligatorie ca cei care o iubesc să o păstreze în bună stare.

Asemenea peregrinări ne înlesnesc și întîlniri cu tineri, aparținînd fie mediului academic din care fac parte, cît și altor domenii, cărora nu le aparțin, dar, eu și soția mea, le iubim.
Constatăm, nu fără plăcere, că prelungita tranziție și necuvenita criză, în care am intrat fără voia noastră și fără just temei, au produs în patru-cinci ani schimbări profunde de mentalitate, au grăbit reîntoarcerea la realitate, așa cum este ea, cu puțin bine și multe rele. Tineri talentați, dar care nu se mai regăsesc într-o țară fără economie, cu un stat haotic, în disoluție, agonizînd, s-au maturizat chiar mai repede decît se cuvenea. Duritatea vieții actuale i-a îmbătrînit, din fericire, doar pe unii, prematur. Părul prea repede încărunțit, cutele îngrijorării de pe frunți, exuberanța pe care nu o mai regăsești, tristețea altora, suferința multora, refugiul celor slabi în viiciile aduse de pretinsa globalizare, abandonarea profesiilor visate în favoarea expedientelor, a activităților lipsite de încărcătură intelectuală, transferul chiar spre munci necalificate intelectual, sînt semne ale unei suferințe sociale cronice, al cărui tratament refuzăm să-l căutăm și să-l administrăm.
Tinerii, odată deziluzionați, abandonează. Unii pierzîndu-se, alții emigrînd. Paradoxal, cei mai mulți aleg lupta. Pentru existență, pentru profesie, pentru mai bine, pentru familie, împreună cu foști colegi, cu prieteni, cu oameni, care ca și ei au aceleași suferințe. Chiar și suferința suportată în doi, în trei, în grupul care te știe, care-ți cunoaște valoarea și te înțelege, este mai suportabilă.

Strada Biserica Enei din centrul capitalei. O stradă arhicunoscută, ca și biserica ce a dat numele acestei străzi.
O stradă uitată, o stradă în care nu s-a investit, o stradă, însă, care are lîngă ea Arhitectura. O stradă circulată de studenții în arhitectură, dar și de cei care iubesc cafeaua și o cumpără, cu consecvență, de la Magazinul Florian.

De cum te apropii de pasajul ce se deschide pe partea stîngă, peste drum de biserică, te întîmpină mirosul de cafea bună, de mai multe sorturi, prăjită de oameni care știu cum s-o facă.
De cîte ori, poate chiar de mai multe ori pe lună, intrăm în acest frumos și bine mirositor loc, nările ni se umplu de aromele cele bune ale cafelelor, aduse cu vapoarele de peste mări și apoi preparate de oameni pricepuți, care-și iubesc meseria și o fac cu drag pentru cei care, în fiecare dimineață, se răsfață în fața aromelor unice.

Se mai adaugă mirosurile fine ale ciocolatei rafinate, pe care o alegi așa cum o faci cu aroma cafelei, încît mariajul dintre cele două să fie unul reușit. Te întîmpină și două-trei doamne sobre, bune cunoscătoare ale aromelor dulci sau mai puțin dulci, agresive, cum le place unora, sau mai discrete, cum preferă cei mai rafinați.

Știința cafelei, pentru că, cu certitudine, putem vorbi de o știință, nu este la îndemîna oricui. O dovedește numărul celor care, neștiutori, dar din ce în ce mai mulți, din motive, sigur, de cele mai multe ori, financiare, dar nu numai, sorb pe stradă, chiar cu zgomot, din pahare de plastic albe sau maron, o cafea produsă în automate alimentate cu cine știe ce. Este o, fie-mi iertată utilizarea poate necuvenită a termenului, blasfemie la adresa cafelei. Cafeaua cere, obligă la ritual.

Cafeaua bună se servește într-un fel special.
Este nevoie de un serviciu minuscul, pentru că o cafea bună, aromată și tare se bea din degetare, nicidecum din cești pentru cafea cu lapte sau pentru ceai, apoi lingurița, serviciul pentru laptele condesat, zaharnița sau ceșcuța cu miere, după caz, apoi apa în pahar de sticlă bună și, nu în ultimul rînd, șervețelul.
La toate acestea dacă adăugați cartea sau revista preferată, ritualul cafelei poate deveni cea mai plăcută parte a zilei.
Pentru asta poți sacrifica o oră sau o jumătate de oră din somnul dimineții, înainte de a lua drumul problemelor diurne.

Nu pot, atunci cînd vorbesc despre cafea, sau cînd, în liniștea nopții, refac, de unul singur, de fiecare dată, ritualul preparării cafelei, să nu-mi amintesc de fostul, uitatul și îndepărtatul premier al acestei țări, Marghiloman, și să nu-mi amintesc povestioara pe care puțini o știu.
Pasionat de vînătoare și cafea, valetul care-l însoțea purta, atașate la șaua calului, cele trebuincioase pentru a prepara cafeaua la cererea stăpînului, alături, obligatoriu, de coniacul ce-l acompania.
La comanda din acea zi, valetul nu a putut răspunde. Uitase să pună la șa plosca cu apă pentru cafea. Temător să nu supere boierul, și-a luat inima-n dinți și a preparat-o folosind în loc de apă coniac. Ministrului i-a plăcut enorm și de atunci, în casă, cafeaua se prepara numai în acest fel.
Bucureștiul, ca întotdeauna snob, a aflat și de atunci, în marile cafenele de pe bulevard, mușteriii comandau cu emafază: Băiete, un marghiloman! , adică o cafea preparată după rețeta ad-hoc a valetului.

Înainte de a intra în sanctuarul cafelei boabe, la doi pași, în același pasaj, a apărut, de doar cîteva săptămîni, o cafenea.
Numele m-a trimis cu gîndul la un loc pe care-l știam, dar nu aici, ci puțin mai spre Hotelul Continental, pe Ion Cîmpineanu.
Am trecut fără să localizez, pînă cînd un tînăr dintr-un grup liniștit, ce-și fuma țigara în față, mi-a adresat un salut, așa cum o faci cuiva pe care-l știi. Am răspuns cu politețe salutului, simultan realizînd identitatea omului. Era unul din tinerii care, la etajul unei clădiri șubrede de lîngă hotel, înființaseră un atelier cochet, ce avea ca mijloace de activitate, centrale ca importanță, un ploter, scanere și mai multe copiatoare de foarte bună calitate.
Pasiunea pentru documente și fotografii vechi ne-a dus spre acest loc pentru a realiza scanări de calitate și printări excelente.
Alături de el, mai lucrau cîțiva băieți și cîteva fete. De fiecare dată ne-a plăcut liniștea, discreția, eleganța în atitudine și exprimare celor de acolo. Nu ton ridicat, nu discuții despre te miri ce, la care, fără să dorești, devii parte. La toate se adaugă pricepere în tot ce fac, mai ales pentru nevoile studenților de la Arhitectură, facultate, am aflat, pe care și ei au absolvit-o.

Acum, în pasajul cu pricina în care s-au mutat, obligați de un incendiu în scara locației anterioare, într-un spațiu neutilizat de multă vreme, au deschis o cafenea, în care vechiul obiect de activitate al prietenilor-asociați a rămas.
Și, pentru ca lucrurile să fie clare, au dat numele de Plot Coffee. Mobilierul, pereții, barul/recepție, în spatele căruia tronează puternicele mașini, dar și firavele ustensile pentru prepararea cafelei lucesc de curățenie.
Fără a excela prin opulență, prin ceea ce au toate cafenelele de fițe din Dorobanți, mai nou din Centrul Istoric, cafeneaua, cu ferestrele neacoperite, te invită din stradă să intri.
O faci, pentru prima dată din curiozitate, apoi, descoperind cafeaua bună și privirile prietenoase, te hotărăști să mai vii.
Descoperi, apoi, intenții. Tinerii știu că este greu, știu că, schimbînd locul, este ca și cum ai lua afacerea de la început, știu că numai din cafea se cîștigă puțin, așa cum știu că concurența, pe acest tronson, este, în București, dură.
Le remarci fețele tinere, uneori îngrijorate, dar nu îndîrjite, de cele mai multe ori cu un zîmbet pe care ți-l oferă cu bucurie.
I-am simțit de la început că le sîntem agreabili, așa cum și ei ne erau de cînd am intrat pentru prima dată în micuțul lor atelier. Atunci, ca și acum, am fost întîmpinați de o tînără ca cea din Primăvara boticelliană, sau, poate, ca din enigmaticele Atlantis sau nepămîntenele Icarus din tablourile lui Sabin Bălașa. Doar chipul doamnei ce-mi stă alături mi-a mai sugerat, acum mulți ani, și, de atunci, de fiecare dată, cînd privesc picturile, această miraculoasă și surprinzătoate asemănare.

Ambianța mai este asigurată de un alt tînăr, frumos ca un faun, sigur pe el, manager iscusit, om cu idei, cu proiecte, cu intenții, cu dorința de a face ca locul să crească și, cu amprenta, cu sigiliul inconfundabil al aerului de arhitect. Barba, ce pare a fi obligatorie pentru chipul său, adăugată la celelalte semne, te asigură că cel din fața ta este un om puternic.
Un alt tînăr și o altă fată, care populează, ca gazde, locul, adaugă liniște, frumusețe, căldură și ospitalitate celor care le calcă pragul.

Cred că este minunat să mai găsești oameni și locuri ca acestea într-un București zbuciumat, frînd de sărăcie și mizerie, de reforme nedorite, de suferințe, toate împerecheate vinovat cu bogățiile celor aleși, nu de soartă, ci de împrejurări și care sfidează orice lux și orice bogăție de oriunde de pe planetă.
Bucureștiul este de prea multă vreme orașul marilor, necuvenitelor, păguboaselor și vinovatelor contraste.
Iată, însă, că, într-un ascuns colțișor, putem și noi, cei cărora nu ne pasă de ei, dar ne pasă de frumos, de cald, de locuri dragi, de credință, de iubire, de oameni, de sensibilitate, să fim fericiți, să ne simțim bine între noi. Noi, cei care aparținem unei clase aproape nesemnificative, astăzi, clasa de mijloc, dar, în parte, clasa celor educați, care nu vor bogății, dar vor decență, vor educație, vor cultură, vor dragoste, vor prietenie sinceră, vor…
Mult succes,dragi prieteni!