• Home
  • De la prieteni
  • Aristotel Bunescu: Doamna LUIZA RĂDULESCU PINTILIE, un condeier de mare valoare, declară: ,,Eu am fost, sunt şi rămân jurnalist”

Aristotel Bunescu: Doamna LUIZA RĂDULESCU PINTILIE, un condeier de mare valoare, declară: ,,Eu am fost, sunt şi rămân jurnalist”

luiza 2 1

Distinsa Doamnă LUIZA RĂDULESCU PINTILIE începe să își povestescă, cu stilul său diamantin, palpitanta viață…

Autorul articolului, A. Bunescu, mărturisește așa…Sătui de agitația sterilă, zgomotul, poluarea și celelalte mari inconveniente bucureștene, noi, părinții, am decis în Consiliul de Familie că a sosit, în sfârșit, vremea să ne mutăm, măcar și provizoriu, într-o zonă mai liniștită, mai verde, cu oameni mai normali…Copiii noștri care nu mai sunt de mult timp copii, nu prea au fost de acord…dar…

  Am stat un an de zile pe un deal din Câmpina ca într-un vis frumos. Mai trecea din când în când o albină, ori o vacă. Cu stăpânul vacii ne-am împrietenit mai târziu și am ajuns să bem lapte adevărat. Eu preferam să îl degust ca lapte prins. O grozăvie!

  Anul acela a trecut iute ca vântul lăsând în amintirea noastră gândul nostalgic, după ce am revenit la București. Iată se poate trăi și frumos, liniștit, pe pământ!

În primăvara următoare am ajuns la Breaza de Prahova. Acolo am stat doi ani de zile. Așa se explică faptul că am ajuns să citesc zilnic Ziarul Prahova.

rQbQI79

  Trec la final că ne apucă Revelionul cu introducerea asta care poate deveni o carte emoționantă. Am trimis primele texte ziarului. Gazetarul din mine nu avea somn și mă trăgea de mânecă în fiecare dimineață, seară și noapte.

  Mă trezeam înaintea zorilor, plecam înaintea zorilor pe străzile adormite din Breaza, până la chioșcul de ziare. – Rosteam și eu emoționat ca poetul Lucian Avramescu: ,,Buni zori!” Interesant este că fostul meu coleg scria la ziarul Prahova. Apoi aveam să aflu mai târziu că se știa bine cu doamna  LUIZA RĂDULESCU PINTILIE-.

Când mi-a apărut primul articol a răsări Soarele și în sufletul meu, dar și pe cerul brăzdat de zborul păsărilor. Am simțit din nou bucuria primelor articole publicate în urmă cu decenii … Apoi a fost al doilea și al treilea articol. Fiecare era o sărbătoare mare pentru mine…Am început să trimit editoriale. Mă gândeam la oamenii din județul Prahova care țin în mână ziarul cu textele mele…Așa am ajuns să o cunosc pe doamna  LUIZA RĂDULESCU PINTILIE, cea care conduce publicația și primea rândurile mele modeste pentru ziar. Apoi, am fost invitat la emisiunea sa ,,Șueta”.

Apoi, am primit o carte pe care o semnează. Am cunoscut un Om deosebit! Vă ofer și dvs onorabili cititori bucuria să îi aflați frumoasa poveste…      

– Vă rog să vă prezentați

15oW7Jt

 – Aflată în fața acestei întrebări – pe care și eu am adresat-o de multe ori în cei mai bine de treizeci de ani de jurnalism pe care i-am adunat deja în biografia mea profesională și existențială, distinșilor mei interlocutori, abia acum îmi dau seama că răspunsul nu e greu, ci foarte greu de formulat. Fiindcă înseamnă să vorbesc despre mine însămi și o profesie care s-a identificat cu propria mea viață, iar aceasta nu doar din prima zi în care am venit, ca tânără studentă şi apoi, oficial, ca licenţiată în Jurnalism , în redacția cotidianului Prahova și nu am mai plecat până astăzi, când ziarul va porni , nu peste multe zile, spre cititorii săi purtând numărul 10 000 și o întreagă istorie care vine, în lumea presei românești, de la anul 1871. Fiindcă există în biografia mea cel puţin câteva frânturi de viaţă, poate de destin, care îmi iau îngăduinţa să cred că mi-au trasat cumva drumul. Nu numai că tatăl meu mi-a ales ambele prenume – Luiza Camelia – dintr-o carte care i-a plăcut, dar în satul prahovean mic, de pe Valea Slănicului, Sfârleanca, din comuna Dumbrăvești- în care am crescut, încă înainte de a-i fi trecut granița eu am început să aflu câte ceva despre lumea aceasta mare, încă din primii ani de viaţă, de la „vocile” din radioul pătrat , cu butoane galbene, al bunicului meu şi din ziarele, revistele Cinema şi Rebus, almanahurile şi cărţile pe care le aducea, la întoarcerea de la serviciu, tatăl meu, fără excepţie, zilnic. Îmi amintesc şi acum cum din geanta lui neagră, din care mă grăbeam să scot pâinea rotundă- caldă încă atunci când venea dimineaţa, după schimbul de noapte, bomboanele, biscuiţii sau napolitanele, venea mereu un miros care mă fascina şi despre care tata mi-a spus , nu o dată, că e mirosul cernelii tipografice cu care se imprimă fiecare literă. De fapt, literele mari din ziar am învăţat să le scriu încă înainte de a merge la şcoală , iar pe la şase ani citeam deja cursiv texte din rubrica „Fapt divers”, ori despre actriţele pe care începusem să le văd la primul televizor alb-negru cumpărat după ce s-a aprins lumina electrică şi în sătucul nostru. În cămăruţele înguste din căminul cultural unde era amenajată o bibliotecă sătească, ticsită de cărţi, şi unde bibliotecară era una dintre surorile tatălui meu , citeam neobosită titlurile volumelor legate în pânză verde sau piele vişinie, scrise cu litere frumoase, aurii. Şi îmi plăcea nespus să merg în faţa fiecărui raft, să aplec capul într-o parte ca să pot să citesc cuvintele scrise , pe cotorul cărţilor, de jos în sus. Peste ani, uimirea aceasta aveam s-o am şi în faţa zeţarului care , în tipografia unde se tipărea ziarul Prahova, culegea manual, una câte una, literele din plumb, din casetele în care se aflau dispuse în ordine alfabetică, alcătuind rând cu rând textul ce trebuia tipărit. Care text trebuia scris „pe dos”, astfel încât pe hârtie să ajungă, la cititor, „cu fața” ! Şi aş putea găsi încă multe alte frumoase întâmplări şi coincidenţe- dar dacă, totuşi, nu au fost doar atât ?!- dintre cele care, poate, m-au însoţit în alegerea de a-mi împlini dorinţa de a scrie într-un ziar. Nu am să mai spun decât că, prin clasa a V-a, profesoara mea de Limba şi literatura română, Maria Catindatu, încercuia în compunerea scrisă în caietul dictando „ de curat” câteva cuvinte frumoase , însoţind apoi nota zece cu încredinţarea că aş avea un dar legat de cuvinte şi aş putea deveni, într-o zi, ziaristă sau scriitoare. Şi, deşi câteodată mă visam urmând la catedră învăţătoarei mele Milica Popa, iar apoi profesoarei care m-a învăţat să descopăr sensurile şi înţelesurile cuvintelor, dorinţa de a deveni jurnalist nu am trădat-o niciodată. Nici nu am obosit, nici nu m-am plictisit şi, dacă ar fi să o iau încă o dată de la capăt, aş face-o fără ezitare. Chiar şi după atâţia ani la acelaşi ziar, care mi-a dat mult – şi nu e vorba despre bani !- şi căruia i-am dat mult – au fost ani în care nu mi-am luat concediu, nu fiindcă mi s-a cerut, ci fiindcă aşa am simţit, unde am urcat toate treptele, de la redactor şi şef de rubrică până la cea de coordonare a apariţiei sale din fiecare dimineaţă- aşa cum fac şi astăzi, unde am scris mii de articole, de la ştiri la editoriale, de la reportaje la interviuri, unde am făcut şi fac corectura manuscriselor scrise încă şi la începutul anilor 90 la maşina de scris şi abia mai târziu pe tastatura computerelor, unde am fost de atâtea şi atâtea ori, adesea până noaptea –târziu, „cap-limpede”, cel care, aşa cum era într-o vreme în orice redacţie de ziar, căuta orice posibilă greşeală încât să nu ajungă, a doua zi sub, ochii cititorului. Şi chiar dacă ani mulţi am realizat şi prezentat- la postul local de televiziune Prahova TV- emisiunile săptămânale „Unu la Una „ şi „Şueta”, chiar dacă astăzi realizez podcastul „Fericire cu premeditare” şi trăiesc bucuria unor dialoguri de la inimă la inimă, presa scrisă mi-a rămas cea mai apropiată sufleteşte, parfumul cernelii tipografice imprimându-se adânc şi pe viaţă în simţurile mele, în trăirile mele, în ceea ce am fost, sunt şi nădăjduiesc că îmi va mai fi îngăduit să fiu. De aceea, sunt mai mult decât mulţumită că, în plină eră digitală, în care presa online câştigă tot mai mult teren, ziarul Prahova apare zilnic atât în formatul tipărit pe hârtie, pentru cititorii care continuă să meargă să-l cumpere de la chioşcul din colţ şi iubesc să-l citească apoi în tihnă, pagină cu pagină, pentru cei care , încă abonaţi, aşteaptă, aşa cum fac de mulţi ani- iar unii de foarte mulţi ani – la poartă poştaşul, cât şi în format electronic, ţinând pasul cu vremurile de azi. Nu e uşor, fie şi doar dacă ne gândim- că, după ce s-a tipărit ziarul, cuvântul tipărit rămâne. Negru pe alb sau „la policromie”, în paginile color. Nu ai- şi spunînd asta nu aş vrea să supăr pe nimeni – cum ai în presa digitală , butonul „delete” ca să mai poţi şterge o literă greşită ori să schimbi, mai târziu- chiar şi a doua sau a treia zi- o informaţie incorectă. Pe mine, chiar şi provocarea aceasta tot mă face să consider această profesie a fi, dincolo de dificultate, şi cea mai frumoasă, deşi ea este cu mult mai mult decât atât. Chiar dacă un articol de ziar reprezintă doar „o cronică de-o clipă”, jurnalismul este în acelaşi timp, din punctul meu de vedere – sau ar trebui să fie – despre vocaţie, despre noutate, despre serviciu public şi putere într-un stat- chiar a patra putere , cum o definesc manualele, despre senzaţional, despre adevăr , despre curiozitatea, responsabilitatea, demnitatea, menirea , buna credinţa, arta şi emoţia celui care alege acest drum. Cât şi ce am reuşit eu din toate acestea ? Răspund fără să ezit : unicul judecător este cititorul ! Şi aproape am convingerea că „sentinţa” lui este definitivă şi irevocabilă şi că rişti să te decredibilizezi definitiv în faţa lui dacă i-ai pierdut încrederea ! Nu ştiu, nici după atâţia ani, dacă scriu bine sau rău, chiar dacă sunt privilegiată să primesc cuvinte de apreciere de la cei care mă urmăresc în scris sau în imaginile televizate , dar ştiu sigur- şi pentru asta aş depune mărturie oricând, în faţa oricărei instanţe- că scriu , absolut de fiecare dată, cu bună credinţă. Vreau să mai spun că sunt membră a Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România.

 -Impresionant, emoționant! Vă invit să trecem acum la câteva gânduri despre cărţile dvs.

– Recunosc că îmi este mult, mult mai uşor să dau răspunsul acestei întrebări, fiindcă el se conturează în jurul unei credinţe şi al unui principiu la care ţin cu toată puterea conştiinţei mele şi cu toată smerenia fiinţei mele. Nici după apariţia , în 2003, a cărţii de interviuri – „Refugiu în cel de-al cincilea anotimp”, nici după apariţia, acum patru ani , a volumului de poveste-reportaj „Cuvinte din maşina de scris a inimii” nu m-am considerat şi nici nu mă consider scriitoare. Chiar dacă, onorându-mă cu asupra de măsură şi cu o atât de nemeritată generozitate, unii au găsit în scrisul meu asemănări, printre alţii, cu autoarea atât de iubitei cărţi „Arta conversaţiei”-Ileana Vulpescu, sau – cât de frumos spus- adieri dinspre Antoine de Saint-Exupery… Eu am fost, sunt şi rămân jurnalist. Cărţile mele –şi acestea şi cea pe care nu puţini cititori îmi fac fericirea să îmi spună adesea că o aşteaptă- sunt sută la sută reale, ba aş îndrăzni să spun, după regulile jurnalisticii care se respectă. Nimic inventat, cu personaje reale şi cu numele lor adevărate, fiindcă eu cred că nimic nu întrece realitatea în a descrie viaţa aşa cum e, a scrie poveşti şi a dezvălui senzaţionalul . Încât, ţie -jurnalistul nu-ţi rămîne decât să observi, să nu întorci privirea şi să scrii ceea ce vezi, ceea ce auzi, nu ceea ce îţi închipui, lăsând ficţiunea în seama scriitorilor adevăraţi , pe care eu îi preţuiesc în cel mai sincer mod. Eu am ales să scriu despre viaţă aşa cum e şi rămân apropiată mai ales jurnalismului clasic, acela care face distincţia între fapte şi opinii, de aceea doar în editoriale îmi iau îndrăzneala de a formula propriile păreri. Nu întâmplător cea de-a doua mea carte – Cuvinte din maşina de scris a inimii- are pe copertă o reproducere a unei picturi semnate de cunoscutul artist plastic Florin Şuţu, înfăţişând o maşină de scris şi intitulându-se, atât de cuprinzător, „ Mecanism cu metafore”. Ce mult mi-am dorit, în primii ani de gazetărie, o maşină de scris, la care să îmi scriu eu însămi textele redactate de mână, cu stiloul, pe coli A4 şi pe care le dactilografia, apoi, cu migală, secretara redacţiei ! Poate că sunt nostalgică, dar „cântecul” maşinii de scris rămâne pentru mine de neegalat… Mă veţi întreba, poate, de ce nu au rămas cele cincizeci de interviuri reunite în prima carte doar în paginile ziarului Prahova, aşa cum au apărut iniţial, şi de ce am recidivat punându-mi cuvintele inimii şi într-o a doua carte ? Primul argument ar fi legat de faptul că sunt Balanţă şi nu ştiu sigur dacă, fiind un defect sau poate o calitate, oscilez, căutând mereu punctul de echilibru, între pragmatism şi romantism. Al doilea argument vine din faptul că eu mă încăpățânez să cred că până şi în secolul acesta, al vitezei şi al vieţii trăite într-un sufocant carusel, avem nevoie, măcar din când în când, să încetinim ritmul şi, revenind la presă, să nu mai citim, de exemplu, chiar totul pe fugă şi printre rânduri, concentraţi în ecranul telefonului sau al tabletei, plictisindu-ne după primul paragraf. Să ne acordăm, adică, şi privilegiul de a citi ceea ce ne place şi simţim că ne face bine în tihnă, de a atinge pagina de carte şi de a simţi mirosul cernelii tipografice, de a ne lăsa cuprinşi de energia cuvintelor, de a ne întoarce la o pagină sau la alta, la un rând anume ori la un detaliu , de a aşeza cartea pe noptiera de lângă pat sau pe raftul din bibliotecă şi de a reveni la ea când şi când… Fiindcă, da, eu cred într-o energie a cuvintelor. De aceea nu m-am sfiit să mărturisesc că îmi plac cuvintele frumoase pentru forţa pe care o găsesc în ele chiar şi atunci când vorbesc despre răutate, urâţenie sau strâmbătate , aşa cum se întâmplă în viaţa reală. Unul dintre cele mai frumoase complimente ce mi-au fost făcute este cel venit din partea unui director de mare spital care a mărturisit unor colaboratori că eleganţa cu care l-am criticat l-a făcut nu numai să accepte adevărul celor scrise, ci şi să roşească mult mai mult decât la „bălăcăreala” pe care o citise în alte publicaţii la adresa sa ! Mai cred în cuvintele şi în poveştile de viaţă care pot zidi punţi între oameni şi deschide ferestre către bine, frumos, încredere, adevăr, firesc, inspiraţie, motivaţie, creativitate. În fapt, spre omenesc şi normalitate. Ştiu că în timpuri normale, presa nu e despre acceleratul care ajunge la timp în staţie şi nici despre trenul vieţii care ne duce în gara sufletească potrivită… Dar cine ştie când şi dacă vom trăi vreodată vremuri normale! Nu ne-a demonstrat, oare, tuturor, recenta pandemie că nici nu am ştiut ce fericiţi eram până când , bulversant, omenirea întreagă nu şi-a pierdut firescul ştiut al vieţii de fiecare zi ?! Şi, până la urmă, cine ştie care este, de fapt, definiţia corectă şi completă a normalităţii ?!

 -Ce vă doriţi pentru viitor, privind editarea de carte și presa în general ?

-Ceea ce mi-am dorit şi până acum: să nu-i dezamăgesc pe cei care au crezut şi cred în mine şi în scrisul meu, care mă creditează cu încrederea şi susţinerea lor. Să pot să mă ridic cât mai aproape de cuvinte atât de onorante precum cele înscrise pe coperta uneia dintre cărţile mele de poetul Lucian Avramescu, plecat între timp să scrie poezii de dragoste de-a dreapta îngerilor şi de fondatorul şi patronul Editurii Prahova, care editează Ziarul Prahova, jurnalistul Dumitru Cârstea. Lucian Avramescu : „Graniţa, trasă adesea cu linia unui poncif, între ziarist şi scriitor, este ştearsă cu uşurinţă de Luiza Rădulescu Pintilie, scriitor de ziaristică. Evenimentul zilnic, repartizat îndeobşte muncitorului de la gazetă, e extras de autoare din efemer şi suit în durabil, prin trasarea unei tuşe care-l califică pentru carte. În ce constă la Luiza Rădulescu Pintilie, redactor şef al Ziarului Prahova, acest element coloristic, de parcă nu ar scrie, ci ar picta cu un curcubeu ? În sensibilitatea relatării. Ea se bucură, în cuvinte care iau la ochi inima cititorului, de farmecul spunerii, ceea ce dă culoare de pastel chiar lacrimilor cu care plânge uneori nedreptăţi, fapte dramatice”.

 Dumitru Cârstea :” În presa scrisă şi în televiziunea de aici, din Prahova, Luiza Rădulescu Pintilie este un nume pe deplin consacrat . Prezenţa ei în acest univers media este inconfundabilă (… ) Scrierea ei aşează cuvântul potrivit la locul potrivit cu măiestria meseriaşului care ştie foarte bine cât de fin poate să mângâie sau, dimpotrivă, cât de dureros poate să rănească acel cuvânt. Astfel clădit, mesajul jurnalistic al Luizei Rădulescu Pintilie-promovat constant şi în conţinutul ziarului Prahova, sub a cărui baghetă coordonatoare iese pe piaţa media- poartă amprenta adevărului şi a seriozităţii, a respectului faţă de cel căruia îi este destinat. Asta şi explică forţa cu care editorialele şi articolele sale depăşesc acel statut de istorie a clipei, sub care se defineşte ziarul şi se fixează, ca moment de reflecţie, în memoria cititorului „.

Acesta este Omul, jurnalistul.

Continuarea AICI

Parteneri