Atât de tânără și de știrbă

 

Dinții tăi nu erau albi, când ne-am găsit,
Unul pe celălalt,
Poate că nici nu aveai dinți,
Poate că erai știrbă, atât de tânără și de știrbă,
Apoi, de la o zi la alta, dinții tăi,
De parcă atunci creșteau din gingii
S-au arătat, la început puțin,
Apoi mai mult s-au arătat dinții tăi,
Așa cum genunchii, dezveliți, se arătau,
Până la tivul rochiei
Și apoi de tot, când rochia nu mai era,
Iar genunchii se prelungeau până la eșarfa lungului tău gât

Încet, încet, splendizii tăi dinți au crescut,
Cum de ți-au crescut dinții, știrbo, atât de iute,
Cum de ți-au crescut
Fiindcă te-am luat fără dinți?

Distribuie prietenilor

Atunci ai râs,
Atât de fără perdeaua buzelor ai râs,
Iar splendidele tale șiraguri
S-au dezgolit mai mult ca genunchii
Și am înțeles că-mi răspunzi, îmi răspunzi

Cât de nedrept eram, cât de nedrept,
Și cum te-am învățat eu să râzi
Și nici n-a fost greu
Fiindcă râsul era în tine
Era în tine, știrbo!
Lucian Avramescu, 21 septembrie 2016, Sângeru