AVANGARDA, CU IONUȚ VULPESCU. INVITAT: DAN CIACHIR

dan

Un podcast despre secretele lumii literare, despre autori supralicitați și scriitori subestimați dintr-o cultură (aproape) decadentă

 

Dan Ciachir revine la podcastul Avangarda, mărturisind ca teolog și scriitor originile Cronicii sale Ortodoxe de la gazetă, împrejurările în care a lucrat pentru Nicolae Steinhardt, dar și convingerile pentru care Petru Dumitriu ar fi un scriitor peste Marin Preda. În premieră, Dan Ciachir îi povestește fostului ministru al Culturii, Ionuț Vulpescu, ce reacție a avut Tudor Vianu când a auzit că Gheorghe Gheorghiu Dej susține traducerea lui Proust, care erau locurile boemei bucureștene de altă dată, cât costa o baie în piscina luxoasă a Hotelului Lido în timpul comunismului și cât de mari au fost emoțiile pe care le-a trăit fiind invitatul lui Iosif Sava la emisiunea sa. Un podcast al evocărilor și al arbitrării capodoperelor culturii interbelice, din timpuri în care tirajele de 5000 de exemplare erau o banalitate pentru deceniile trecute.

Interviul integral poate fi ascultat accesând link-ul:  https://www.youtube.com/watch?v=3buVHlUXr28

De la „Intelectualii și biserica” la „Cronica ortodoxă” din gazetă. De unde a avut Dan Ciachir ideea care a dus la 600 de cronici?

Ionuț Vulpescu: Bună ziua la un nou episod al podcastului meu; îi invit pe toți cei care urmăriți să vă abonați la canalul meu de Youtube, pentru a primi notificări atunci când se încarcă un nou episod. Acum încărcăm un nou episod și mă bucur că a revenit la podcastul meu scriitorul, teologul și publicistul Dan Ciachir. Domnule Ciachir, mulțumesc mult că ați acceptat din nou invitația mea.

Dan Ciachir: Cu aceeași plăcere, de data trecută.

I.V.: Continuăm discuția pe care am avut-o de Paști. Îmi amintesc cu mare plăcere, vă citeam și urmăream în revista Cuvântul, prin „Cronica Ortodoxă”. Cum a apărut ideea unei cronici ortodoxe într-o gazetă?

D.C.: Stăteam cu Radu G. Țeposu, Dumnezeu să îl ierte și să îl odihnească. Și cu Ioan Buduca. La mine, la un pahar de vin bisericesc și cu o gustare. Și le-am spus: eu am făcut și un soi de critică literară, cronici, recenzii, chiar și exegeză. Era evident că o să cadă regimul. Asta se petrecea prin octombrie 1989. „După ce o să cadă, și evident că o să cadă, vom face o revistă; pe mine nu mă mai interesează decât să țin o cronică ortodoxă.” Titlul nu este al lui Nae Ionescu, ci al lui Gheorghe Racoveanu și al lui Eliade, dat articolelor teologice pe care Nae Ionescu le publicase în Cuvântul. Apoi au fost incluse în antologia din 1937, al cărei făurar a fost Profesorul Alexandru Rosetti. I-a spus lui Mircea Eliade: „Bun, dacă ați scris… și eu știu articolele profesorului tău, foarte interesante… hai să facem o carte!” Prima, cum bine știți, este „Cronica ortodoxă”, dar el nu a avut niciodată o rubrică în Cuvântul. Rubrica lui Nae Ionescu se numea „Duminica”. Asta era în octombrie 1989. Pe 31 ianuarie 1990 apărea prima cronică ortodoxă în Cuvântul. Se numea „Intelectualii și Biserica”.

I.V.: Câți ani ați făcut această cronică?

D.C.: Am făcut-o patru ani săptămânal și încă 8 ani lunar. Număr de număr.

I.V.: Câte texte s-au adunat?

D.C.: Păi, antologia, și nu le-am băgat pe toate, 520… vreo 600!

 

Dan Ciachir, departe de senzațional? „Nu am fost adeptul omului care face lumea să explodeze!”

 

I.V.: Deci vreo 600 de cronici ortodoxe. Într-o perioadă în care, trebuie să spunem asta, presa avea o influență extraordinară. Erau tiraje încă foarte mari, difuzarea extraordinară. Vă amintiți o cronică menită să zgâlțâie, una care a creat, dacă nu un seism, măcar rumoare în zona Bisericii?

D.C.: Au fost mai multe. Pe de altă parte eu nu am fost niciodată adeptul omului care face lumea să explodeze.

dan 1

Ce înseamnă „Tramvaiul patriarhilor”?

 

I.V.: Omul revoltat.

D.C.: Omul revoltat al lui Camus, da! Au fost. Eu mai mult țin minte cronicile care au plăcut unor oameni cultivați. De pildă, un text mai lung, numit Demonologie. Explicam, plecam de la Loyola, exercițiile lui spirituale. Așa, sigur, au fost unele în care povesteam că Patriarhul Serbiei mergea să o vadă pe sora lui după trup în noul Belgrad, mergea cu troleibuzul, sau cu tramvaiul. Sigur, au fost unii, care au publicat niște note: „Tramvaiul patriarhilor.” O chestie din asta. Sfârșitul era: „Poate pun sinodalii noștri mână de la mână să îi ia un buick”.

 

Traducătorul lui Pavese, devenit cronicar ortodox. Dan Ciachir: „Am început să am un interes față de Biserică”

 

I.V.: Dar cum ați ajuns la ideea asta, cum ați ajuns să faceți cronică ortodoxă, eseu creștin? Care a fost momentul care v-a determinat? Dvs. ați făcut litere. Și cu specializarea italiană. Ați și tradus din literatura italiană Ungaretti, Pavese. Cum ați ajuns să fiți un cronicar ortodox?

D.C.: Am început să am un interes față de Biserică. Una era mersul la Biserică, nu am mers, nu am fost creștin să meargă duminică de duminică, dar mergeam. Și atunci am  încercat cu Filocalia. Și am avut șansa că între oamenii pe care îi cunoșteam exista unul care știa și Teologie, că făcuse Teologia, și cultură laică. Dan Zamfirescu. Avea o bibliotecă laică monstruoasă, cred că cea mai bună din București, dacă nu din România.

 

„Nu iei un pahar de vin cu noi?” Cum l-a cunoscut Dan Ciachir pe Dan Zamfirescu?

 

I.V.: Peste a profesorului Virgil Cândea?

D.C.: Nu am văzut-o, am fost foarte măgulit să aud că m-a recomandat, de pildă, să vorbesc despre Paisie Velicicovschi.

I.V.: Virgil Cândea a fost specialist în Paisie Velicicovschi.

D.C.: Da, exact! Era un boier, l-am cunoscut inițial la o masă la Preasfințitul Gherasim al Vâlcei, și ulterior am stat de vorbă, era ziua lui Radu G. Țeposu. Care pica întotdeauna, ca a soției mele, în Săptămâna Mare. Dar a fost o dată când a picat imediat după și la Casa Oamenilor de Știință l-am salutat. „Domnule Ciachir, nu iei un pahar de vin cu noi?” Și am rămas la masa lor, am stat cu mare plăcere de vorbă. L-am citit. De fapt, prima oară, am și scris într-o evocare, l-am citit la 20 de ani. El a întocmit acel volum de Opere minore în 1971. Și era cunoscător de italiană, de istoria religiei.

 

Dan Ciachir: „Îmi trebuia un mentor!”

 

I.V.: Un mare cărturar, un cărturar adevărat, și cu o bibliotecă, într-adevăr, impresionantă. Eu am avut șansa să o văd și pe a domnului Academician Cândea, și pe a domnului Zamfirescu, și sunt, într-adevăr, miraculoase. Deci profesorul Dan Zamfirescu este cel care cumva v-a dus spre tărâmul acesta al teologiei.

D.C.: Nu m-a dus, eu veneam spre el. Și îmi trebuia un consultant, că vorbirăm de Dante și de domnul Cândea și de Opere Minore, îmi trebuia un Signoretto Maestro, adică un mentor. Pe latura asta, mi-a fost mentor și pe Cioran, Nae, Mircea Eliade. Găseai la el orice în bibliotecă. Atunci tot el m-a prezentat Părintelui Stăniloae. Țin minte, și acum mă gândesc, că am lansat atunci un titlu, poezia Lidiei Stăniloae. Într-o revistă cu tiraj foarte mare, unde țineam cronică literară.

I.V.: La revista Săptămâna.

D.C.: Da! Dacă mi-a arătat simpatie Părintele Stăniloae, am scris, cu concursul lui Cristoiu, un spațiu de trei pagini… În Suplimentul Scânteii.

I.V.: Înainte de Revoluție colaborați la celebrul SLAST.

D.C.: Păi dar nu a mai fost după aceea.

 

Țuțea: „Mă, eu te omor pe tine, ne-ai băgat pe toți acolo, toată dreapta românească!”

 

I.V.: Din Scânteia Tineretului, și aveați cronică literară la Săptămâna condusă de Eugen Barbu.

D.C.: Până în 1982. Apoi am renunțat. În 1982 în toamnă am încetat să mai scriu. La Cristoiu am scris până aproape de căderea regimului, deși au vrut să îmi interzică, apoi nu știu cum s-a reluat după 3-4 ani, că erau Cioran, Eliade, în Scânteia Tineretului, și acum am verificat, că vorba aia, memoria, am pomenit pe Nae Ionescu, pozitiv, că așa, să-l înjure toată lumea… Tot în redacția suplimentului Scânteii Tineretului, la Cristoiu, m-am întâlnit după aceea cu Țuțea: „Mă, eu te omor pe tine, ne-ai băgat pe toți acolo, toată dreapta românească!” Și era – dăduse un interviu în Orizont, domnul Șora, Dumnezeu să îl odihnească, și l-am pomenit pe Nae, că a fost profesorul lui. Și, cum să spun, acest om dacă și-ar fi scris memoriile… La un moment dat, am avut o rubrică, la o emisiune, m-a convins un publicist de acolo, și el teolog, Cătălin Chirilă, și mă pregătisem prin colegul și prietenul meu, Tudorel Urian, foarte apropiat de domnul Șora, să vină să discutăm despre conferința lui Sartre, ținută în 1945 la Paris, în care definea existențialismul ca nou umanism. Și când ne-a povestit câtă lume putea să fie, eu nu am intrat în sală, erau difuzoare, și am stat pe margine și dacă și-ar fi scris niște memorii dl. Șora, ar fi fost…

I.V.: Pentru că am vorbit de colaborările de la Săptămâna, de la Suplimentul, coordonat de Ion Cristoiu…

D.C.: Condus.

I.V.: Condus! Cum era, ce facem cu perioada de dinainte de 1989? Pentru că foarte mulți par să arunce așa, să spună că tot ce a fost, a fost rău. Ce s-a întâmplat în cultură în perioada ’45-’89?

D.C.: E foarte greu să discutăm.

 

De unde vine vorba: „Vreau, iubiți tovarăși,/Să muncesc și eu,/La turnătorie/Mă visez mereu!”?

 

I.V.: Sigur, e o perioadă foarte lungă.

D.C.: Nu, în primul rând cultural au fost niște epoci să spunem benefice și malefice. Gândiți-vă la perioada terorii. Perioada terorii este denumită perioada anilor 1948-1953, ultimii cinci ai de viață ai lui Stalin. Lucrurile păreau destul de așezate cu înțelegerea de la Yalta până când a apărut Planul Marshall. Care era – chiar am citit cartea unui istoric american foarte documentat – și Stalin a crezut că mai ciupește niște bani cu ocazia asta, să intre și el. Gheorghiu Dej a fost de acord cu Planul Marshall – lucru arătat de Stelian Tănase, care pe latura asta e un specialist istoriografic. Nu mai apare nici o carte până în 1953 care să poată fi numită carte de literatură. E epoca „Clipă stai,/ Oprește-ți zborul,/ Se sfărâmă compresorul”, la radio se cânta: „Într-o zi o fată/Rumenă-n obraji/A venit și zise/Cu dulceață-n glas:/Vreau, iubiți tovarăși,/Să muncesc și eu,/La turnătorie/Mă visez mereu!”

I.V.: Perioada proletcultistă.

D.C.: Da, refrenul: „Aurica, turnătoarea” sau catrenul lui Mihai Beniuc, care e un sinistru stalinist. „Pe unde trec, pe unde mă duc/Lumea se întoarce, șoptește:/Acesta e poetul M. Beniuc/ Care știe 7 limbi. Și rusește!” Vă dați seama! Prima carte care apare e Bietul Ioanide, care însă e oprită, pentru că i s-a părut lui Gheorghiu Dej că face apologia legionarilor.  După aceea a apărut o altă…

I.V.: Călinescu a fost pus să o rescrie, practic.

D.C.: O altă parte. Numai o parte. Era cu adevărat un roman. În perioada de după moartea lui Stalin, urmează o perioadă de mare deschidere. Atunci apare, în 1956, mica publicitate, în România liberă.

dan2

De ce susține Dan Ciachir că a citit Proust din snobism tineresc?

 

I.V.: În 1956.

D.C.: ’56, da. Atunci a apărut un articol că au fost prinși niște invertiți. Și aici spune, adică mă confirmă Barbu Cioculescu, nepotul lui Radu Cioculescu, fratele istoricului literar, Șerban Cioculescu. Și spune că i-a uimit Gheorghiu Dej la o sindrofie pe niște intelectuali când a început să le vorbească despre Proust. Deci nu Balzac, Stendhal, ci Proust. Și ce se întâmplase. Dacă nu aveam temei la catastif, ca să folosesc o expresie a lui Caragiale, ca în epoca’ 45, când a apărut Proust. Apar primele două volume din traducere ale lui Barbu Cioculescu, și trebuiau și următoarele, adică Swan și La umbra fetelor în floare. Când m-am îmbolnăvit de hepatită, am luat, sigur, din snobism tineresc, primele două volume din Proust, din „Biblioteca pentru toți”, 100000 de exemplare. Și a fost un mare noroc pentru mine. La vârsta aceea, când ești plastic, ești asimilabil, nu am citit decât Proust, trei săptămâni, cât a durat hepatita, nu stăteai două zile… Țin minte pe marele medic și profesor Fanci, când a venit, era foarte plăcut, părintește, a luat una din cărți, erau pe noptieră, și odată i s-au răsucit ochii. „Dumneata citești Proust?” „Da, domnule profesor!” De parcă aș fi citit Urzica sau nu știu ce altă…

I.V.: Era în vogă în mediile culturale și intelectuale românești.

D.C.: Am avut acest lucru. Mai ales că îl citează și Părintele Stăniloae în Filocalia, la Avva Dorothei, mi se pare, că În căutarea timpului pierdut, nu trebuie să fie căutarea unor noi prilejuri, ci un prilej de pocăință. Când am arătat domnului Paleologu, nu îi venea să creadă. „Uite…”

I.V.: Pentru că l-ați pomenit pe Nicolae Steinhardt, are o interpretare foarte originală, extrem de interesantă, și a lui Caragiale, a Scrisorii pierdute. Cred că ar fi interesantă pentru cei care ne urmăresc. Cartea Împărtășirii.

D.C.: Cartea a fost trimisă sub pseudonimul Niculescu la Europa Liberă.

 

De ce și-a anulat Dan Ciachir o deplasare pentru Petru Dumitriu?

 

I.V.: Ce zice Nicolae Steinhardt față de interpretările celelalte? De pildă, Șerban Cioculescu, și el e unul dintre exegeții importanți ai lui Caragiale.

D.C.: Iar fiul său, Barbu Cioculescu, este cel mai mare exeget al lui Matei Caragiale. Pentru mine, Matei e… Scria foarte frumos! Dan C. Mihăilescu a avut un argument, într-un articol mai lung, că cei trei mari autori pentru mine sunt Proust… Eu văd În căutarea timpului pierdut ca pe un concert, e atât de muzicală această carte! Lampedusa și Petru Dumitriu, care e cel  mai bun scriitor pentru mine. Cronica de familie e și o carte de istorie, nu numai o strălucită cronică de familie, o trilogie. Mi-a telefonat domnul Aurel Rău, a existat numărul din septembrie, din Steaua, din Septembrie 1990, consacrat exclusiv lui Petru Dumitriu, și mi-a dat telefon. Până atunci nu scrisesem, aș fi dorit. Dar Steaua și Secolul XX, erau două reviste… Și mi-a spus: „Uite, domnule Ciachir, care anterior, îmi publicase, în trei numere de Steaua, cam 20 de pagini fiecare, gânduri despre Nae Ionescu, nu vrei să mai faci?” „Cum? Petre Dumitriu?!” Trebuia să plec în  provincie, pe căldura aia, nu am mai plecat. Am scris „Petre Dumitriu, între trufie și pocăință”. Și m-a sunat, Aurel Rău punea de obicei un redactor să sune, și mi-a spus: „Uite, domnule Ciachir, dumneata nu ai de unde să știi, ești mai tânăr. Ultima noapte în România, Petru Dumitriu, când a plecat cu soția lui, cu Irina Medrea, că le-au dat un buick – el nu conducea, ea conducea – au dormit-o la mine. Și acum sigur, când i-am  trimis revistele, m-a sunat, mi-a spus, m-a întrebat cine e Dan Ciachir. I-am spus că un tânăr eseist. I-am zis: „Spune-i acelui tânăr că ce a scris el mi-a plăcut cel mai mult din revista ta!” Vă dați seama, o satisfacție…

 

Cine este scriitorul român cu o soție mai mare cu 24 de ani decât el?

 

I.V.: Este Henriette Yvone Stahl implicată cumva, știți că au fost discuții aici că o parte din ce a scris Petre Dumitriu…

D.C.: Nu, nu, nu, a și recunoscut ulterior că a pus-o Securitatea. De fapt, au fost de o cruzime… I-au arestat părinții, sora, pe Henriette Yvone Stahl care nu mai era de mult soția lui și care era cu 24 de ani mai mare decât el.

I.V.: Deci se poate și invers.

D.C.: Da, da, da… iar marea lui iubire a fost o cucoană, gazetar de succes în domeniul filmului, care mai trăiește, iar în carte apare cu numele Doina Zevedei. Profesorul Răzvan Theodorescu spunea, Dumnezeu să îl odihnească…

 

Ghe. Gh. Dej. „Domnilor – că nu le spunea tovarăși – eu l-aș publica și pe Proust!” Dan Ciachir: „Vianu a scăpat paharul de apă minerală când a auzit”

 

I.V.: O pierdere uriașă pentru cultura românească…

D.C.: Da. El recitea o dată pe an Cronica de familie. L-a întrebat cineva: „Domnule profesor, care credeți că este scriitorul care ne reprezintă?” „Eh, o să spună Caragiale. Că doar nu o să spună Petru Dumitriu”, dar a spus Petru Dumitriu. Ei, și atunci, asta s-a întâmplat. Erau Tudor Vianu, Călinescu, Perpessicius, și la un moment dat, spre deosebire de Ceaușescu, Dej era un om respectuos cu intelectualii și cu Biserica, a spus: „Domnilor – că nu le spunea tovarăși – eu l-aș publica și pe Proust!” Era în perioada aia de deschidere. Și atunci se aude un pac! Tudor Vianu scăpase paharul de apă minerală, când l-a auzit pe Dej vorbind despre Proust.

I.V.: Că l-am pomenit mai devreme pe Steinhardt. Steinhardt ca și Proust… Este o ediție din Craii de Curtea Veche, din 1945 cred…

D.C.: Vă spun și tirajul: 446 de exemplare.

I.V.: Cu ilustrațiile lui Tomaziu.

D.C.: Exact!

I.V.: Este splendidă, absolut formidabilă!

D.C.: Și Pavel Chihaia, care este autorul unui mare roman – Blocada, el a fost, îmi spunea cineva, Petru Dumitriu pe el îl considera adevăratul emul. „Uite, de ăsta îi era frică!” Am scris un articol la Dan C. Mihăilescu, despre Blocada, intitulată „O carte.” Atât de mult i-a plăcut lui Chihaia, de la care am, cred, vreo 20-30 de scrisori.

 

Trafic de cărți în perioada comunistă? Cine alimenta elita bucureșteană cu cărți aduse chiar și din străinătate?

 

I.V.: De unde vă luați, de unde vă cumpărați cărțile înainte de 1989?

D.C.: Le cumpăram de la librărie. De obicei Dan Zamfirescu, Popa Zamfirescu, cum i se spunea în mediile noastre, că făcuse teologia, el lua, cum să vă spun, în cantități… nu lua niciodată mai puțin de zece exemplare, sau douăzeci, și atunci le găseam la el și le și știam. Și așa se ajunge la un anticar.

 

200,000 de lei, lui Radu Sterescu, în plin comunism, pentru cărți prohibite?

 

I.V.: Trebuie să evocăm o figură, extrem de interesantă, a lui Radu Sterescu.

D.C.: Radu Sterescu a fost un anticar clandestin. A făcut și închisoare pentru asta. Găseai la el orice, interzis sau nu, sau dacă nu găseai, îți făcea rost, într-o săptămână, în zece zile. Și știu un scriitor care i-a dat 200,000 de lei, a cumpărat cărți de la el, se documenta pentru un roman. Era el însuși un om foarte cultivat. Locuia – am intrat în casa aceea cu etaj, pentru că stătea acolo un prozator, Alexandru Monciu Sudinschi, un prozator de care s-a auzit foarte bine, cu care eram prieten.

I.V.: A făcut Filosofie.

D.C.: Da. Lângă restaurantul Ovidiu. Deci acum e Bd. Mihalache, era Bd. 1 mai. La două case de el a stat, după ce a pierdut totul, Gogu Rădulescu. Dar eu nu am mai apucat perioada aceea, ’89-’90. Și acum regret că nu am dat 500 de lei, care era o sumă prin anii ’75-’78, pe Caragiale, Opera completă, începută ediția de Zarifopol, și pe urmă continuată de Cioculescu. Murise între timp Paul Zarifopol. Superb!

I.V.: Dar cum de avea Radu Sterescu toate aceste cărți?

D.C.: Asta nu se poate ști și nu îl întreba nimeni, nu interesa pe nimeni de unde le procura. Îi interesa să le aibă, și Y compris, cum ar zice franțuzul, din străinătate. Cred că l-au și tolerat o perioadă, dar avea un renume, era un om cultivat, care știa, se pricepea. A mai fost alt anticariat, nu Negruț, imediat o să vă spun, exact la Curtea Veche, unde acum se restaurează, ați văzut că e o pasarelă, ei, e un parter, al unei clădiri mai înguste, parter și etaj, un om care avea, prăvălia poate că era chiar de stat, că nu puteai să ții anticariat particular după 1959. Nu puteai orice negoț particular să faci. După aceea au venit mandatarii. Și au deschis o altă epocă. Dar acest – acum nu îmi vine, în –, tot așa, un om care se pricepe, dar era în relații cordiale cu mulți scriitori. Acolo era frecventat și de Dan Zamfirescu.

 

Dan Ciachir, plătit de Nicolae Steinhardt, cu mai mult decât prețul unei perechi de pantofi de lux?

 

I.V.: În ultimii ani ați scris mai multe volume. Avem aici câteva dintre ele, nu le vom prezenta, dar multe dintre întrebările mele pleacă din ce am citit. Sunt amintiri, sunt evocări, cum ați spune dvs, de memorialist.

D.C.: Memorialistul se plasează pe el în prim plan. Or eu sunt – evoc prilejul în care – l-am cunoscut, uite, apropo de Steinhardt, că voiam să vă spun. La un moment dat, eu nu am intrat la facultate de prima dată, și nu știu cum, printr-un noroc dumnezeiesc, nu m-au luat la armată, că recrutau. Aș fi făcut nu șase luni, cum aș fi făcut la biblioteca ministerului de război, ci un an și patru luni. Eh, și a zis la un moment dat, Alexandru Paleologu: „Dragă, vrei să îmi faci un serviciu? Să îi facem lui Nicu Steinhardt o bibliografie prin ce a publicat în fundațiile regale și în revista economică a lui Gigurtu, care a fost și prim-ministru, a murit în pușcărie, săracul”. M-am dus la Academie. Trebuia să îți dea o revistă sau o publicație, cu o recomandare, ca să poți intra la sala 3, fondul special. Bun! Puteai să îi citești acolo și pe Codreanu, și pe Horia Sima, că aveai …. Bine, pe mine nu asta m-a interesat. Ce-am făcut? Am bătut la mașină lista respectivă, că scriam la mașină acum 50 și ceva de ani părea o blasfemie să scrii poezii la mașină sau… și când i le-am dus domnului Paleologu, mi-a scos un plic: „Uite, asta mi-a lăsat Nicu”, care pentru o muncă de jumătate de zi, 350 de lei, era o sumă decentă, mai mult decât o pereche de pantofi de lux, care erau 320 de lei, din piele, etc. Nu l-am văzut însă niciodată pe Steinhardt față către față, știu că m-a lăudat ulterior, am aflat prin intermediul unui ucenic al lui care i-a ascuns Jurnalul fericirii, a fost și un documentar de televiziune, Părintelui, Dumnezeu să îl odihnească și pe el, Emanuil Rus, starețul Mănăstirii Bixad din Satu Mare. Să mă întorc la întrebarea dvs. Ce se întâmplă, eu am o teorie, că dacă stai la coada mesei, ai timp să vezi, să înregistrezi, dacă ești în capul mesei, nu mai vezi nimic. E solicitant. M-am apropiat de mediile astea literare, eram în clasa a X-a când am debutat cu două poezii într-un săptămânal al Uniunii scriitorilor, pentru care am luat 392 de lei. Era o sumă, cum să vă spun, fiind începător, debutant. Atunci am avut prilejul să cunosc niște oameni, să rețin niște lucruri, și majoritatea erau oameni formați și trăiți în epoca interbelică.

 

Dan Ciachir, tiraj de 5000 de exemplare

 

I.V.: Unul din aceste volume se cheamă: „Când moare o epocă”.

D.C.: Acesta e principalul, cel mai corpolent, aș spune. Am făcut 7 ediții succesive, nu un tiraj…. 5-6000 de exemplare. Dar în decursul câtorva ani.

 

Dan Ciachir, aproape de a lua pastile pentru combaterea emoțiilor din ziua în care a fost invitatul lui Iosif Sava la emisiune?

 

I.V.: În acel volum e un text, despre evocarea lui Iosif Sava, celebrul realizator de televiziune. Aș vrea să vorbim puțin despre dl. Sava, mai cu seamă că anul acesta sunt 25 de ani de la moartea lui. A murit în 1998.

D.C.: Da! Ce se întâmplă? Se plăteau foarte bine traducerile și un moment poetic de ziua Italiei… iar directorul Televiziunilor Culturale mă simpatiza. Mai ales, ca să nu mai scriu la Săptămâna, căuta să îmi ofere colaborări. Iulius Țundrea, mă admira. Deși așa, la prima vedere, părea rigid, dar mi-a mijlocit să evoc vreo două mănăstiri, dacă nu puneam cuvântul mănăstire, sub titlul de chinovie, lavră… Bun! Începusem să ascult muzică simfonică. Nu am ascultat niciodată rock, pop, ori Țiganii, „Pe Șoseaua Colentina trece Rita cu mașina”, ori Boccherini sau Albinoni – care are o operă foarte vastă, dar e cunoscut numai pentru adagioul acela descoperit prin ’64… Și atunci am scris la Cristoiu un articol despre Iosif Sava. Mi-a spus Iulius Țundrea: „I-a plăcut lui Sava ce ai scris….” Mi-a dat telefonul lui: „Domnule, vreau să îți mulțumesc pentru ce ai scris” – se auzea, de, vorba maică-mii, când am ridicat receptorul mi s-a părut că am deschis televizorul. „Vreau să vă invit la o emisiune la mine” – am luat-o ca pe o formulă de politețe, ca și pe o vizită, mai târziu. Am fost pe 31 iulie și acum rămâne pentru mine, 1983, numai eu cu el. Avea și șase – șapte invitați. Și la asta m-am gândit. Păi dacă…. Și cu actrița remarcabilă, Silvia Popovici, care doar atât, a citit niște poezii, soția lui Maxim Berghianu, ministrul, și după aceea, când am ieșit de acolo, m-a și invitat la ea să bem o cafea. Stăteau în fosta casă Assan, în care stătuse Arghezi, pe lângă Mărțișor îi dăduseră casa asta după ce s-a reconciliat cu regimul. Ei, și a fost într-adevăr de neuitat. A anunțat și problema era că eu nu aveam serviciu. Spusese la programul radio. Programul radio-Tv avea un tiraj de  1800000 de exemplare. Și a doua zi trebuia să merg. „Domnule, am fost întrebat unde lucrați și am răspuns la Scânteia Tineretului” și după aceea: „Bine că s-a tipărit programul de radio”. A fost pentru mine, sub raportul acesta, al expunerii, momentul cel mai important. L-am pomenit și pe Cioran…

I.V.: Ce a făcut el e irepetabil. Operă de popularizare a muzicii… Și autoritatea enormă pe care o avea.

D.C.: Și cum să spun eu, emisiunea de la radio, care avea dimineața trei ore, de la 11 la 2, întâi cu Teodora Albescu, colega lui, care s-a sinucis, și a rămas el singur. Da.

I.V.: Invitații Eutherpei se numea.

D.C.: Întotdeauna îmi aduc aminte de el. Un om de o generozitate… Avea o siguranță de sine, frumoasă, luminoasă, nu arogantă. Și știu că îmi era atât de teamă, că la un moment dat cineva mi-a sugerat, eram și pe vremea aia, ca un fel de pastile care să… Noroc cu o cucoană: „Fii cuminte, vrei să adormi acolo?” Poți să știi ce luai? Două ore.

I.V.: Chiar trei ore la un moment dat.

D.C.: Nu, două ore au fost întotdeauna, la radio.

I.V.: Avea trei ore de discuții.

D.C.: Da, da…

dan 3

De ce caută Dan Ciachir înregistrarea emisiunii la care a participat cu Alexandru Paleologu?

 

I.V.: Au apărut unele în volum. Într-adevăr, cu dispariția lui putem spune că s-a stins o epocă.

D.C.: Și mie… nu am reușit să găsesc înregistrarea. Bine, s-au mai pierdut și altele, „Caragiale și ortodoxia” la Credo, nu au mai găsit-o, 75 de minute. Eu cu domnul Paleologu. Interesant era să mă văd cum arătam la 31 de ani, când a avut loc emisiunea.

 

Caragiale și ortodoxia. „Toți suntem niște stricați!”

 

I.V.: Spiritul românesc stă sub semnul lui Caragiale sau al lui Eminescu?

D.C.: Al amândurora.

I.V.: Care era ideea din acea emisiune, Caragiale și ortodoxia?

D.C.: Caragiale și ortodoxia… era ideea că I.L. Caragiale a fost un om apropiat de Biserică și respectuos față de Biserică și că personajele lui Caragiale sunt adânc ancorate – nu îmi place expresia asta – introduse la modul normal în Ortodoxie și în Biserică. Păi, Chiriac îi spune lui Jupân Dumitrache: „Ăsta, care e de-al Ciocoilor, adică conservator, ei erau liberali, i-am spus: de ce nu mi-ai venit la exercițiu?” „Nu am putut, domnule sergent, am fost bolnav, de aia a venit Părintele Cutare, m-a spovedit, m-a împărtășit…” Zița îi spune lui Chiriac a doua zi, merge la biserică, mă rog, cred că nu s-a mai dus după toată tevatura din noaptea aia, sau asta era ideea, și de aia Caragiale… și… eu plecasem de la o schiță a lui superbă, Repausul duminical, unde chefuiesc ăia două zile, și exclamă la un moment dat Caragiale, și exclamă ăla spunând „Uite, un om care se proiecta el, oamenii umblă, au și ei o zi de odihnă.” „Ce odihnă că umblă cutare….” Și se întorc acasă cu picioarele umflate de mers… „Da, dar s-au recreat”. „Ia mai lasă-mă în pace. Știi ce, la urma urmei, toți suntem niște stricați!” Eh, asta e cea mai ortodoxă viziune. Și smerită. „Toți suntem niște stricați”. E superbă. Le recitesc când pot.

 

Un serial DC News, cu Dan Ciachir

 

I.V.: Continuați și publicați, în DC News aveți astfel de mărturii, de evocări. Mergeți înainte. Ce perioadă o să abordați în următoarele?

D.C.: E puțin greu, deocamdată vreau să fac un serial la DC News cu memoriile lui Enzo Ferrari. Corelate și cu Alfa Romeo, pe care a salvat-o Mussolini, mi se pare. Toată lumea recunoaște, și îmi place, pentru că sunt niște lucruri, mie mi-au plăcut industriașii… Malaxa a fost pentru mine, v-am spus figura de stil a lui Țuțea. V-am mai spus: „A trimis la înmormântarea lui Nae Ionescu, o coroană de flori înaltă cât o sondă”.

I.V.: În casa lui Malaxa de pe Aleea Alexandru e sediul ICR de azi, care nu mai e înalt ca o sondă.

D.C.: Nu, aia era coroana de flori. Nici nu e o clădire cu gust, dar o dată, ducându-mă să îmi iau banii pe colaborarea de la Lettres Internationale, această superbă revistă, pentru că nu știu ce se vopsea, se zugrăvea, a trebuit să o iau prin altă parte, prin stânga, și atunci am recunoscut elementele pe care le descrie Petre Dumitriu la casa lui Nae.

 

Primele doamne, altfel: Patricia Nixon cu Elena Ceaușescu la ceai pe strada cea mai luxoasă a Bucureștiului?

 

I.V.: Care e locul din București care vă fascinează?

D.C.: Ei, sunt mai multe, dar tot șoseaua…. tot ce începe la Piața Victoriei și se termină la poalele restaurantului Pescăruș. Și chiar mai departe. Din păcate, s-au stricat. A fost restaurantul Barca, s-a făcut o chestie kitsch. Acolo l-am văzut pe Nixon trecând, oprindu-se în 1969 și făcând o baie de mulțime, perioadă, răstimp de fapt, că a fost o zi și jumătate, pentru prima și ultima dată, în ziare, inclusiv în Scânteia, Elena Ceaușescu era numită doamna Ceaușescu. Doamna Elena Ceaușescu și doamna Patricia Nixon au vizitat o școală populară, au luat un ceai, a fost perioada cea mai mare…

I.V.: De liberalizare, după aceea au devenit tovarăși.

D.C.: Da. A redevenit, că fusese. Și partea asta, cum să vă spun, păcat că au stricat Pescărușul și mai este un loc emblematic, la Băneasa, în Casa Alba. E al doilea, Pescărușul, proiectat de arhitectul Horia Creangă, mare arhitect ca și Octav Doicescu, cel care a proiectat ca pe un parter de locuință din Muscel, jos era pivnița, iar în cazul restaurantului este crama. Era unul din restaurantele preferate ale lui Dej, căruia, citeam toți la doamna Lavinia Betea, îi plăcea să trăiască atmosfera de local, nu dădea agenții, ceilalți clienți afară din restaurant, nu? Și era, de trei ori întreba dacă s-au lăsat bacșișurile cuvenite.

 

Cine este comunistul a cărui franceză vorbită l-a impresionat pe Dan Ciachir?

 

I.V.: Pentru că vorbim de restaurante celebre, unde s-au luat decizii…. Care ar fi restaurantul în care s-au luat cele mai multe decizii care au influențat istoria României la un moment dat?

D.C.: Nu prea se luau la restaurant. Dar la o masă, dintr-un loc care acum este restaurant, și am stat și eu, în Palatul Prințului Știrbei de la Buftea. S-au luat două, una cumplită pentru noi, a fost așa-numita Pace de la Buftea din 1918, pentru care multe ni s-au reproșat, că nu am respectat convenția cu Antanta, și tot acolo, în 1958, s-au hotărât, definitivat documentele privitoare la retragerea trupelor sovietice din România care ne-au adus o mare ușurare, pentru că în celelalte state, Ungaria, RDG, Bulgaria, aceste trupe de ocupație, să hrănești vreo 25000 de suflete… De pildă, hotelul Lido, hotel de lux, care a fost casa familiei Angelescu, liberal-important, dar din păcate l-a operat pe Ionel Brătianu și a murit după operația lui. Palatul Lido, stăteau ofițerii sovietici  până în 1958. Atunci l-au transformat. Iar aici retragerea trupelor de ocupație, la Buftea, în sala… Ștefan Andrei mi-a spus, mă citea, și m-am trezit cu un telefon, și la rândul meu l-am întrebat niște lucruri, un om cultivat. Pronunția lui franceză…. nu credeam că un fruntaș comunist putea să pronunțe așa. Și s-a plecat de acolo cu un tren la o vânătoare organizata de Maurer, la Dealul Negru, Podu Negru, un conac în care am stat trei zile într-o liniște perfectă. Nu am auzit decât un cioban cântând o doină din fluier. Drumul acela, înainte de drumul acela care leagă Ardealul de Moldova, de Bucovina.

 

Băi comuniste luxoase în piscina faimoasă de la Lido. Dan Ciachir: „Am făcut baie în ea de nu știu câte ori” Prețul de intrare, de peste 10 ori mai mare decât la ștrand

 

I.V.: Lido avea și o terasă și o piscină celebră, în epocă.

D.C.: Am făcut baie în ea de nu știu câte ori. Știți cât costa intrarea numai la piscină? 12 lei! În timp ce la ștrandul obișnuit costa 1.50.

Dan Ciachir: „Eu nu sunt un boem!”

 

I.V.: Hotelul emblematic pentru București rămâne Athenee Palace?

D.C.: Da și nu. Da, da… pentru că Ambasador intră într-o altă categorie… Are un frate geamăn, la Constanța, Palace, în care am stat tot atunci construit, cu o vedere nemaipomenită, dar îmi aduc aminte când am ajuns în Malta era hotelul Dragonara, de cinci stele, și m-a lăsat, aveam vreo două ore după aia, era recepția, la primul ministru. Acolo, de la Palace, nu există o vedere deasupra Constanței mai frumoasă. Că eu stând mai mult, invitații polonezi au întrebat: „Dar domnul Ciachir rămâne în același hotel?” „Da, în același hotel”. A fost… într-adevăr, iertați-mă, ca în Petru Dumitriu, care spune că la Athenee Palace domnea liniștea marilor hoteluri. Așa era liniștea de la Dragonara, unde s-a și filmat o chestie celebră.

I.V.: Locul emblematic pentru lumea literară, acolo unde se întâlneau scriitorii, boema literară, care era?

D.C.: Eu nu sunt un boem. A fost un boem din acesta, Tudor George, sportiv de performanță, apoi Un salut din vechea Troia sau versuri din acestea spontane, „Să trăiască Uniunea Sovietică, care pe noi ne deretică”. A fost pentru o perioada Casa Scriitorilor, pentru că mă simțeam foarte bine că sunt îngăduit și eu acolo…

I.V.: Casa Monteoru.

D.C.: Casa Monteoru, da, și avea o grădină foarte frumoasă. Mai ieșea uneori, doamna Candrea pe la trei dimineața să strige: „La dezalcoolizare!”

 

Țuică epuizată de doamnele de la „compartimentul” de știri?

 

I.V.: E alcoolul unul dintre viciile mari ale lumii literare românești?

D.C.: Da! Al lumilor literare în general. Eu am scris, am făcut comentarii 7 ani la BBC săptămânal. Vorba aia! Când am văzut că femeile noastre sunt niște sfinte. Cât pot să bea englezoaicele… Nu știu, cred că m-ar fi băgat și pe mine sub masă. Venise la Satu Mare un ascultător fidel – eu nu beau palincă sau chestii de genul acesta, sunt băutor de vin, cum am învățat… de la franțuzi – cu o țuică din asta, numai de prune, atât de bună, au terminat-o două de la compartimentul de știri!

Cărți care rivalizează cu Jurnalul fericirii. Sebastian, supralicitat, după gustul lui Dan Ciachir

I.V.: Pe lângă Jurnalul fericirii, de care am vorbit mai devreme, și care e o carte extraordinară, ce alte volume-revelație după Revoluție, cunoaște literatura?

D.C.: Ion Ioanid, Închisoarea noastră, cea de toate zilele, e de cinci ori mai bun decât Soljenițîn.

I.V.: Decât Arhipelagul gulag.

D.C.: Da, decât Arhipelagul Gulag, care se vede că e scris pentru Occident. Ca și cum eu aș fi venit aici la dvs. cu niște poante învățate și le plasam din când în când.

I.V.: Le luam din cărți deja. Eu încercăm să aflăm…

D.C.: Da, bine, nu sunt toate puse în cărți. Dar asta, aia… aia e capodopera… e la egalitate cu Jurnalul fericirii. Amândouă privesc pușcăria.

I.V.: Jurnalul lui Sebastian?

D.C.: Sebastian a fost puțin umflat. El a fost tipărit înainte, era un om prețuit de Principesa Martha Bibescu.

I.V.: Foarte prolific pentru anii puțini pe care i-a trăit. A scris mult și în teatru, și cronici. Publicistică!

D.C.: Da, da, da. Mă rog, putea și înainte. A ținut de contextul acesta cu Eliade, cu Cioran.

I.V.: E unul dintre cei mai urmăriți, nu doar jucați. Publicul vibrează la piesele lui. Are o sensibilitate, o delicatețe. După Caragiale e cel mai prizat.

D.C.: Ei, nu chiar, Mihail Sorbu! Patima roșie, iertați-mă, nu se poate!

I.V.: Ca public, ca oameni care se duc la piesele lui.

D.C.: Pentru mine întotdeauna a contat critica. Nu că i-a plăcut unui vecin o carte a mea, ci că a scris o pagină jumate de revistă Dan C. Mihăilescu sau a scris Gheorghe Grigurcu de zece ori despre mine.

 

Scriem pentru noi înșine, opinia lui Dan Ciachir

 

I.V.: Scrii pentru tine însuți sau pentru public?

D.C.: Îl tot pomenea Țuțea pe Cioran care spunea: „Am încercat să mai scriu, nu mai scriu pe cât am învățat de la prietenul meu, Cioran, decât pentru mine!” E foarte greu când profesia ta e scrisul. Nu poți să te amuzi. Deci, „uite, scriu asta…” Pe undeva, decăderea culturii are și un punct bun, pentru că frânează prolificitatea și îți lasă mai mult timp cu tine însuți, mai mult să reflectezi.

I.V.: Avem vreun scriitor sau om de cultură din România care e supralicitat, are parte de o receptare peste valoarea lui?

D.C.: Ei, sigur!

Preda, overrated? Dan Ciachir: „Cum păcatele mele să îl socotesc eu pe Marin Preda mai mare decât Petru Dumitriu? Trebuie să bei spirt ca să spui asta.”

I.V.: Un exemplu? Și un exemplu de biografie minimalizată, în ciuda unei opere excepționale?

D.C.: Păi Nae Ionescu! În cap cu el mai sunt câțiva. Sau erau Cioran, Eliade… Când am început eu să traduc din Cioran, din Aforisme, în primul rând, mi-am și perfecționat franceza, că franceza lui e una de străin, a lui Eliade nu mai vorbesc. Supralicitări au fost dintotdeauna. Cum păcatele mele să îl socotesc eu pe Marin Preda mai mare decât Petru Dumitriu? Trebuie să bei spirt ca să spui asta.

I.V.: Se și cunoșteau…

D.C.: Au lucrat împreună la aceeași redacție.

I.V.: Sigur, la Viața Românească, Preda avea cu Moromeții, lumea satului, lumea rurală, Barbu era cu mahalaua, că l-am pomenit mai devreme cu Groapa și lumea cealaltă, și Petru Dumitriu cu Cronica de familie, cu lumea asta citadină și cu personaje…

D.C.: Barbu, de fapt, rămâne cu Principele, și va rămâne, nu cu Groapa. Acesta a fost și marele lui noroc. A doua carte nu a fost tot cu mahalaua. Pe când, atunci când Preda a încercat și a scris Risipitorii… a dat o carte foarte slabă. Mie mi-a plăcut enorm altceva, Viața ca o pradă.

I.V.: Care e scrisă mai târziu.

D.C.: Oricum, și Caragiale a dat în Repausul duminical: „Mon cher, nevasta mea a plecat cu copiii la țară. Eu sunt orășean. Nu, a plecat la Câmpulung sau nu știu unde…” La Rebreanu, de pildă, luăm Ion acum, avem și preotul, și învățătorul, nu numai țărani. Ce să fac?

I.V.: Ca să nu mai vorbim de romanul de după…. Pădurea spânzuraților, care e un roman…european!

D.C.: Nu, nu, nu! Eu vorbesc de romanul cu țărani. La Preda sunt numai țărani, și cum să zic… A mai fost ceva.

I.V.: Bun. Întâlnirea din pământuri, alea sunt nuvele…

D.C.: O laudă Petru Dumitriu în cartea lui de interviuri cu Eugen Simion.

I.V.: Care e cea mai bună generație literară?

D.C.: Aia interbelică. Atât de frumos a definit-o domnul profesor Mihai Zamfir. În cinci rânduri, le-am și pomenit aici, în Bucureștiul interbelic. E o generație a interbelicului.

 

De ce se abține Dan Ciachir de la pronosticuri literare privind succesul și eșecul unor scriitori?

 

I.V.: Sunteți optimist în ce privește viitorul literaturii și culturii române?

D.C.: Știți, marele om de teatru, care a fost George Banu, Dumnezeu să îl odihnească…

I.V.: S-a prăpădit săracul, recent.

D.C.: A spus odată, într-un interviu, la televizor, acum vreo 10 ani. I-a cerut reportera respectivă să facă o previziune. Și a spus: „Nu fac previziuni, pentru că niciodată nu se împlinește. Dacă nu s-a împlinit a lui Fukuyama cum s-ar mai putea împlini vreuna?”

 

Dan Ciachir, despre povestea reală din spatele zicalei: „Nu se face, tu, confrate/ Să mă introduci prin spate/ Când, tu știi că-ntreaga viață,/ Te-am băgat numai prin față!

 

I.V.: Mulțumesc mult pentru aceste amintiri și evocări, le așteptăm cu mare plăcere și în DC News și de ce nu, și în alte locuri…

D.C.: Poate recidivăm. Mai sunt subiecte de discutat.

I.V.: Cu plăcere.

D.C.: Să terminăm totuși cu o epigramă a marelui actor Ion Iancovescu. A vrut să se ducă la Ministrul Artelor și Cultelor, care era un fost coleg de-al său. Și secretara: „Domnule Ministru, Maestrul Iancovescu vrea să…” „Da, dar bagă-l prin spate.” Evident că nu a intrat, și a doua zi se cunoștea următoarea epigramă. „Nu se face, tu, confrate/ Să mă introduci prin spate/ Când, tu știi că-ntreaga viață,/ Te-am băgat numai prin față!”

I.V.: Mulțumesc mult. Numai bine!

Parteneri