AM Press Logo
Muzeul Pietrei

AVANGARDA, CU IONUȚ VULPESCU. INVITAT: PROFESORUL ȘI CRITICUL LITERAR RĂZVAN VONCU

 

Profesor, critic literar, scriitor, omul care a lucrat îndeaproape cu Fănuș Neagu, Marin Sorescu, Eugen Simion, Nicolae Breban și Nicolae Manolescu. Crede cu tărie că „talentul nu e doar un dar cu care poți să faci orice.  E un talant pe care trebuie să nu îl îngropi.” Și mai crede că  motivele pentru care românii nu citesc sunt mai scandaloase decât cifra. În liceu, după ce i-a citit pe Marin Preda și Nichita Stănescu, a decis să devină critic literar, pentru a scrie despre opera celor doi. Între Nichita și Sorescu îl preferă pe primul ca poet și pe al doilea ca dramaturg. Dar între generațiile de acum și cele de odinioară, le preferă pe cele din urmă, fiind complet nesigur dacă „acest obicei al lecturii literaturii de ficțiune va supraviețui o generație după noi”. Invitat la podcastul Avangarda, Răzvan Voncu a vorbit cu fostul ministru al Culturii, Ionuț Vulpescu, despre scriitori brilianți și autori subestimați în literatura română, despre titani și despre minori, despre cei (ne)iertați și (ne)uitați de istorie. A explicat îndeaproape cum au supraviețuit revistele literare în timpuri de dezastroasă guvernare economică, de ce indolența a distrus România mai mult decât corupția, ce înseamnă amnezia și diluarea spiritului critic nu numai în literatură, dar mai ales în istoria și memoria colectivă a României. În premieră, Răzvan Voncu vorbește și despre proiectul editorial la care lucrează, O istorie literară a vinului, plecând de la inspirația unor texte medievale și contemporane deopotrivă, dar și despre dragostea purtată unei cărți nescrisă încă, un roman despre Revoluția Română.

Interviul integral poate fi accesat la următorul link: https://www.youtube.com/watch?v=-RCzPkpIowg

 

România, țara în care oamenii trag cu ochiul și cu urechea

 

Ionuț Vulpescu: Bun găsit la un nou episod al podcastului meu, Avangarda, cu Ionuț Vulpescu. Astăzi am bucuria să îl am invitat pe istoricul și criticul literar, redactorul șef al României Literare, profesorul Răzvan Voncu. Răzvan, îți mulțumesc mult că ai acceptat invitația mea.

Răzvan Voncu: Cu multă plăcere, Ionuț. Știi bine că am acceptat-o dintr-o veche solidaritate culturală, care nu are absolut deloc legătură  cu misiunile, rolurile, pe care le-ai jucat din când în când, în administrarea și gestionarea culturii, ci cu calitatea ta de om de cultură.

I.V.: Mulțumesc. Noi am avut multe podcasturi la viața  noastră. Nu știam că sunt podcasturi. Făceam podcasturi fără să știm…

R.V.: E adevărat și România e o țară curioasă. Foarte mulți oameni găsesc o deosebită plăcere din a trage cu ochiul și cu urechea. Și când trebuie, dar mai ales când nu trebuie. Face parte din regula jocului.

I.V.: Cum mi-a spus mie în urmă cu niște ani, ți-am și spus atunci, că e absolut literară această frază. M-am întâlnit cu un domn, un personaj absolut interesant…

R.V.: Scrie în ziare…

I.V.: Scrie în ziare, da și mi-a spus: domnule Vulpescu, mă bucur să vă și văd.

R.V.: Da, da, da…  în anii din urmă, perfecționându-se tehnica, trasul ăsta cu urechea, dar și cu ochiul, nu numai cu urechea; cu urechea e o modalitate în epocile de mult apuse. Acum e 3D totul, e în timp real șamd. Mă bucur că se întâmplă asta, pentru că asta dovedește că în pofida cifrelor oficiale și a văicărelilor din piețele publice, România e o țară bogată dacă își permite să consume resurse pe așa ceva. Înseamnă că toate nevoile au fost împlinite și nu a mai rămas decât o cheltuială necesară pentru ce a mai rămas pentru satisfacerea anumitor curiozități, sper că de ordin intelectual.

Să fie adevărat că popoarele latine „suferă de un exces de vivacitate intelectuală pe care o compensează câteodată printr-o anumită indolență instituțională”?

 

I.V.: Curiozitatea asta intelectuală, cum o spui, e la noi mai pregnantă ca la alții?

R.V: Mă tem că da, pentru că vorba personajului, ginta latină suferă de un exces de vivacitate intelectuală pe care o compensează câteodată printr-o anumită indolență instituțională, și de aceea, curiozitatea pentru ce face capra vecinului a alimentat dintotdeauna la noi viața publică și câteodată și viața culturală.

 

Norocul lui Răzvan Voncu: Romul Munteanu și Dumitru Micu

 

I.V.: Tu însuți ai realizat multe dialoguri, interviuri, filmate sau nu, audio sau video. La rândul tău ai răspuns întrebărilor unor confrați. Care e dialogul memorabil de care îți amintești, când ai răspuns sau ai pus întrebări?

R.V.: Am avut norocul, nu șansa, ci norocul, șansa o au mulți, norocul au puțini, de a face două convorbiri foarte substanțiale, care au durat, înregistrate pe casetă, aproximativ trei ore, fiecare, cu doi mari critici și istorici literari, comparatistul Romul Munteanu, întemeietor și conducător al marii Edituri Univers și cu profesorul Dumitru Micu, mentorul a zeci și zeci de promoții ale Facultății de Litere ale Universității din București, de asemenea, o personalitate marcantă a literaturii române și un nume care a jucat un rol pozitiv în acei ani de la sfârșitul anilor ’50, începutul anilor ’60, când ceva s-a dezghețat în literatură și câțiva clasici care fuseseră interziși din motive ideologice au trebuit readuși în atenție prin studii și monografii. Acele două convorbiri pe care le-am publicat în anii ’90 în revista Caiete Critice au fost foarte importante inclusiv pentru formarea mea, pentru că atunci când stai de vorbă cu asemenea oameni, ți se deschide nu numai o poartă către sufletul lor, către personalitatea lor, către opera lor, se deschide o poartă către o bibliotecă întreagă care e în spatele lor.

I.V.: Amândoi au amintiri, memorii.

R.V.: Amândoi au publicat. Romul Munteanu are o carte în două ediții, O viață trăită, o viață visată, cea de-a doua ediție, cea amplă, e cea de referință, Dumitru Micu are un volum de memorii și un roman memorialistic în care topește în mare măsură substanța acestor memorii; ambele sunt foarte, foarte interesante, pentru că, așa cum am spus, și Romul Munteanu, și Dumitru Micu, ambii au fost martorii unor momente cheie ale literaturii române timp de câteva decenii.

I.V.: Jurnalul lui Romul Munteanu e teribil totuși.

R.V.: Bun, Romul Munteanu are două jurnale pe care eu prefer să le văd întotdeauna în conjuncție.

 

Moartea Editurii Univers. Criticul Răzvan Voncu: „Îndepărtarea lui Romul Munteanu de la Editura Univers nu a avut absolut nicio rațiune culturală, pentru că Editura Univers nu a făcut în timpul regimului comunist nicio concesie.”

 

I.V.: Jurnal de cărți.

R.V.: Unul e acest volum de memorii, scris în ultimii ani, după ce fusese înlăturat de la conducerea editurii Univers, care s-a și prăbușit după aceea, celălalt e jurnalul de cărți, început în 1973, dacă nu mă înșală memoria, și ajuns la 7 volume, care este un jurnal și al transformării interioare a tipului care a început mai degrabă a fi un istoric literar și cultural de tip comparatist, și a ajuns un critic și istoric literar specialist în egală măsură în literatura română și literaturile europene. Jurnalul personal sigur că e teribil, pentru că dacă îl citim astăzi, vom găsi în el multe semne prevestitoare. Îndepărtarea lui Romul Munteanu de la Editura Univers nu a avut absolut nicio rațiune culturală, pentru că Editura Univers nu a făcut în timpul regimului comunist nicio concesie. Dimpotrivă, a fost o editură care a trebuit să navigheze cu multe, multe piruete printre obstacolele cenzurii, spre a publica măcar o parte dintre acele cărți importante din literatura universală, fără de care cultura română nu ar fi supraviețuit, și a reușit să o facă într-un mod care îi face pe străini să vorbească despre miracolul acestei edituri, culturile înconjurătoare, chiar o cultură mult mai liberă decât a noastră, care e cultura din fosta Iugoslavie, nu a avut acces la aceste cărți în traducere. Cum am avut noi. Deci înlăturarea lui Romul Munteanu nu a avut nicio rațiune, s-a soldat cu dispariția unei mari edituri, care a mai supraviețuit așa, vreo zece ani, publicând cărți tot mai puțin interesante, și având un succes de piață tot mai mic, până când, mă rog, a sucombat, Dumnezeu știe cum, la ultimele târguri de carte nici nu am mai văzut-o deloc. De asemenea, jurnalul lui Romul Munteanu este tragic prin experiența personală pe care o include, care îmbină această luptă cu o imensă nedreptate, e o imensă nedreptate, e, cum să spun, o ingratitudine ca după o viață consacrată construirii unei edituri curate, să fii înlăturat și îndepărtat fără niciun obiectiv, chiar de către cei pe care îi susținuseși înainte, și asta s-a combinat cu boala, cu senectutea, care nu sunt ușoare pentru nimeni. Dacă le și trăiești într-un sentiment de marginalizare nedreaptă. Lucrurile se agravează. Romul Munteanu pentru mine reprezintă și un exemplu de ordin moral, pentru că a fost un caz sacrificial. Puțină lume știe că din cauza bolii, diabetului, că nu era vorba de altceva, Romul Munteanu și-a pierdut treptat vederea, cu mulți ani înainte să își încheie cariera de critic literar. Ani de zile a plătit pe cineva să îi citească și să îi transcrie după dictare cronicile și articolele pe care le-a publicat. Câți oameni fac asta în viață?

 

Omul care a trăit între Eugen Simion și Nicolae Manolescu, scriitorul, criticul și profesorul Răzvan Voncu: „am avut norocul să aparțin unei generații care a întâlnit la momentul potrivit oamenii potriviți

 

I.V.: Dintre prietenii tăi mai mari, să zicem așa, cu o diferență de vârstă, care sunt numele pe care mi le-ai spune, în afara celor doi?

R.V.: Din nou, am avut norocul să aparțin unei generații care a întâlnit la momentul potrivit oamenii potriviți, și i-a întâlnit chiar în facultate. Trebuie să vorbesc despre cei doi mari critici, Nicolae Manolescu și Eugen Simion, cu unul am lucrat, cu celălalt lucrez și astăzi, de la care am învățat și învăț și în ziua de astăzi; apoi sunt Dan Horia Mazilu, o altă mare pierdere a culturii române, profesor de medievistică, omul care mi-a coordonat activitatea în această zonă a literaturii române, care mi-a coordonat inclusiv lucrarea de doctorat, sunt marii profesori pe care i-am avut în facultate, pe lângă Romul Munteanu, vorbesc despre Dan Grigorescu, Mihai Zamfir, apoi de profesorii cu care am colaborat ca asistent. Mircea Anghelescu, Eugen Negrici, nu pot să îl uit pe Florin Manolescu, cel care m-a debutat la revista Luceafărul, Luceafărul de azi, nu cel de dinainte… Florin Manolescu, un excepțional specialist în perioada junimistă, un foarte subtil și fin teoretician literar, și el autor al unui jurnal excelent.

I.V.: Și al unei istorii…

R.V.: Enciclopedia exilului literar. Care este nu numai fundamentală ci, ca să repet o butadă mai veche, este unică. Va rămâne așa, un act irepetabil, pentru că e opera unui institut, și nu văd niciun institut dornic sau capabil să o facă.

 

Verdictul lui Răzvan Voncu: deculturalizarea României. „E un păcat sistemic mai vechi al culturii noastre de a privilegia clipa în detrimentul lucrurilor care contează”

 

I.V.: Există o șansă extraordinară de a lucra cu acești oameni, de a-i avea profesori și cu unii dintre ei chiar de a lucra în revistele pe care le conduc sau să le fi asistent. De ce unii dintre ei astăzi sunt, dacă nu necunoscuți marelui public, în orice caz, memoria lor nu este promovată așa cum se cuvine?

R.V.: E un păcat sistemic mai vechi al culturii noastre de a privilegia clipa în detrimentul lucrurilor care contează. Ca să folosesc o distincție din Citadela lui Saint-Exupéry, „avem totdeauna tentația de a sări pe ceea ce este imediat, uitând ceea ce este fundamental”. Asta e o chestie sistemică, s-a întâmplat și până acum și mă tem că se va întâmpla și de acum încolo. Dar dincolo de asta, motivul principal pentru care acești oameni sunt uitați e deculturalizarea masivă a vieții de zi cu zi în România, deculturalizare pe care nu am inventat-o eu, o atestă cifrele statistice fără doar și poate. Când 11 milioane de români declară că nu au citit în anul precedent nicio carte, nu că nu au cumpărat, că nu au citit!

 

Răzvan Voncu, explicație pentru faptul că 11 milioane de români nu citesc nici o carte pe an: „Am creat o societate în care e relativ ușor să îți câștigi existența, sigur, pe nivelul modest din România, fără să ai nevoie să citești o carte pe an”

 

I.V.: O spune Institutul Național de Statistică, nu putem pune la îndoială această cifră…

R.V.: Nu pun la îndoială pentru că mă lovesc zilnic de efectele acestui răspuns. Iar aceste 11 milioane de oameni, atenție, motivele pentru care nu citesc mi se par mai scandaloase decât cifra. Pentru că dacă am avea 11 milioane, care nu citesc, și 9 milioane, care citesc masiv ar fi în regulă! Dar motivele sunt semnificative pentru o stare de spirit care domină societatea noastră și care vine de la vârf, dinspre spațiul politic, e difuzată prin mass-media și e generală. Acești 11 milioane de oameni dau două motive pentru care nu citesc. Primul motiv e că nu au timp. Într-o țară în care durează 19 ani să refaci un pod de cale ferată, în care nu se lucrează cine știe cât, oamenii nu au timp să citească o carte. Al doilea motiv este că nu cred că e necesar să citească o carte. Deci noi am creat o societate în care e relativ ușor să îți câștigi existența, sigur, pe nivelul modest din România, fără să ai nevoie să citești o carte pe an. O carte pe an! Asta e societatea pe care am creat-o! Această deculturalizare masivă a vieții de zi cu zi face să fie uitați. Nu numai marii profesori și critici și scriitori literari…

I.V.: Tot spectrul cultural…

R.V.: Marii pictori! Marii muzicieni! Credeți că mai știe cineva de pe stradă cine a fost Paul Georgescu?

I.V.: Nici Paul, nici George Georgescu…

R.V.: Nici Paul Georgescu, nici George Georgescu, nici alții, nici George Constantin, mă tem, chiar dacă fiul său, care e un actor foarte bun, joacă!

I.V.: Și nepotul, care și el e foarte talentat.

R.V.: Exact, exact! Marii pictori, revin, mari coregrafi, marii arhitecți, cei care au făcut ceva, au lăsat o urmă, da? Treci prin orașul lui Duiliu Marcu, orașul lui Horia Creangă! Crezi că mai știe cineva cine au fost?

 

Sadoveanu, cazul cel mai scandalos de amnezie în istoria literaturii. Răzvan Voncu: „Se zice că ar fi semnat și condamnări la moarte, sigur că a făcut-o instituțional, și dacă nu o făcea el, se găsea cine să o facă, nu asta era problema. Nesemnătura sa nu ar fi salvat pe nimeni”

 

I.V.: Care ți se pare cazul cel mai scandalos de amnezie din spațiul literar? Un mare scriitor care pare astăzi uitat cu totul?

R.V.: Mihail Sadoveanu, tot așa. Pentru că Mihail Sadoveanu e probabil nu doar cel mai important prozator român, dar e și unul dintre acei scriitori români care dincolo de valoarea intrinsecă reprezintă ei înșiși o paradigmă fără egal în literatura europeană. Caragiale, sigur, e un părinte fondator al literaturii, dar intră într-o paradigmă din care mai face parte Cehov, e acolo! Da? E la nivelul acela! Sadoveanu e o paradigmă care nu mai există în literaturile europene. Și cunosc și câteva literaturi occidentale, cunosc și vreo două literaturi răsăritene ca să știu ce spun. Sadoveanu e completamente marginalizat. Chestia a început în anii ’90 cu un motiv politic, rolul pe care l-a jucat Sadoveanu în comunizarea României…

I.V.: Președinte al Marii Adunări Naționale.

R.V.: Da, Președinte al Consiliului de Stat, în care calitate se zice, încă nu am văzut, dar se zice că ar fi semnat și condamnări la moarte, sigur că a făcut-o instituțional, și dacă nu o făcea el, se găsea cine să o facă, nu asta era problema. Nesemnătura sa nu ar fi salvat pe nimeni. Dar opera lui Sadoveanu în sine, lăsând deoparte cele câteva opere compromise din deceniul ’50-’60, opera lui Sadoveanu este fundamentală.

 

Răzvan Voncu despre operele lui Sadoveanu: „Aceste opere nu au funcționat pe post de instrumente de spălat pe creier. Noi le învățam în anii ’80 ca pe niște rateuri, ca pe niște modele care nu trebuie în niciun caz urmate”

 

I.V.: Mitrea Cocor

R.V.: Da, Mitrea Cocor, Păuna-Mica, Aventură în lunca Dunării, sunt câteva. Aici e un lucru foarte interesant. Lumea crede că aceste opere au rămas așa, modele, și au deformat mințile oamenilor, nici vorbă! Aceste opere au fost denunțate ca fiind ratate, niște eșecuri, niște compromisuri, încă din anii ’60, de către critica generației ’60, de către Nicolae Manolescu, Eugen Simion, Valeriu Cristea, Lucian Raicu și ceilalți. Aceste opere nu au funcționat pe post de instrumente de spălat pe creier. Noi le învățam în anii ’80 ca pe niște rateuri, ca pe niște modele care nu trebuie în niciun caz urmate, ca niște exemple de falsă literatură, dar dincolo de opera lui Sadoveanu, care e uriașă, aproape 100 de volume, și-a ucis doi editori. Ediția Sadoveanu s-a încheiat înainte de a se încheia, prin moartea editurii lor.

I.V.: Unul din ei e Fănuș Băileșteanu.

R.V.: Fănuș Băileșteanu, care a îngrijit-o, s-a prăpădit, și nu a mai apărut nimic. A apărut și situația aceasta cu drepturile de autor în care un urmaș care deține aceste drepturi de autor blochează orice reeditare care nu se face sub autoritatea sa, e dreptul său, fără îndoială, e dreptul său! Concluzia acestor pâraie subterane e că marele râu Sadoveanu e blocat și nu funcționează deloc ca reper nici literar, nici de altă natură.

 

Răzvan Voncu despre Istoria literaturii române a lui Călinescu: „Ea nu este o Biblie și nu ar trebui să joace acest rol, dar îl joacă”

 

I.V.: Călinescu e în aceeași situație?

R.V.: Călinescu nu, a rămas în programa școlară aproximativ cu aceeași poziție și Istoria literaturii române, de la origini până în prezent joacă pentru majoritatea profesorilor de limbă română rolul unei Biblii. Ea nu este o Biblie și nu ar trebui să joace acest rol, dar îl joacă. De asemenea, Călinescu a avut, cum să zic, norocul că înainte de el nimeni nu a scris ceva ca lumea despre Eminescu sau despre Creangă și nici după el.

 

Ce literatură „e pe val”? Răzvan Voncu: „Lucrurile complicate, știi bine, nu trec la marele public.”

 

 

I.V.: În roman?

R.V.: În roman rămâne cu Enigma Otiliei, un roman  indiscutabil și incontestabil în opinia mea, Bietul Ioanide e un roman mai important decât Enigma Otiliei, pentru că e un roman total, e și un roman de limbaj, e foarte interesant, dar e mai complicat, și lucrurile complicate, știi bine, nu trec la marele public.

I.V.: Scrinul negru?

R.V.: Scrinul negru e o operă pe care încă trebuie să învățăm să o citim. Pentru că e apărută într-un context foarte nefericit, s-au publicat și documente care ilustrează negocierile care s-au purtat pentru apariția acestui roman, în care Călinescu, dominat de frică, a promis concesii pe care le-a făcut sau nu le-a făcut. Eu personal iau paginile realist socialiste drept șarjă pentru că sunt vădit îngroșate și poncifele de acolo sunt luate în răspăr, dar dincolo de asta sunt 200 de pagini în Scrinul negru pe care nu le au prea mulți scriitori contemporani.

 

Profesor de literatură la Universitatea din București, Răzvan Voncu: „Eu personal nu știu dacă acest obicei al lecturii literaturii de ficțiune va supraviețui o generație după noi, nu sunt sigur. ”

 

I.V.: Și Cartea nunții? O eboșă a celorlalte romane.

R.V.: O eboșă a celorlalte romane, un roman interesant, foarte bun ca experiment. Prozatorul Călinescu sigur că rămâne în continuare în atenție și actualitate, dar cu această observație că tot ceea ce spunem noi stă sub semnul de întrebare al generației următoare. Eu personal nu știu, ca profesor de literatură la Universitatea din București, dacă obiceiul acesta al lecturii, să ne înțelegem, al lecturii literaturii de ficțiune, nu al lecturii cărților de informație, al lecturii manualelor de programare șamd., dacă acest obicei al lecturii literaturii de ficțiune va supraviețui o generație după noi, nu sunt sigur.

 

 

Eugen Barbu revine la modă, Petre Dumitriu e uitat. Răzvan Voncu: „Cred că așa cum se spune la fotbal, cota lor literară e diferită”

I.V.: Două centenare: au fost zilele acestea 100 de ani de la nașterea lui Eugen Barbu și ne pregătim de 100 de ani de la nașterea lui Petre Dumitriu. Cum ți se par cei doi astăzi, la 100 de ani de la naștere; receptarea lor?

R.V.: România literară a marcat săptămâna aceasta, chiar, în numărul care este acum la chioșcuri centenarul Eugen Barbu, și va marca, desigur, și centenarul Petre Dumitriu. Sunt autori, de altfel, despre care se scrie în presa literară și în cărți, nu numai cu ocazia centenarelor. Cred că așa cum se spune la fotbal, cota lor literară e diferită. Cota lui Eugen Barbu e în permanentă urcare, pentru că pe de o parte, persoanele cărora omul Eugen Barbu le-a făcut rău au îmbătrânit sau chiar au dispărut dintre noi…

I.V.: Victimele Săptămânii

R.V.: Da, victimele Săptămânii…

 

Răzvan Voncu despre talentul de a fi scriitor: „Talentul nu e doar un dar cu care poți să faci orice. E un talant pe care trebuie să nu îl îngropi. Dacă îl îngropi, vei primi răsplata îngropării talantului.”

 

I.V.: Nu Săptămânii nebune, ci Săptămânii, Săptămânii…

R.V.: Iar pe de altă parte tot timpul decantează opera. Și dincolo de scrierile sale falsificate de el însuși, precum Facerea lumii sau Șoseaua nordului, dincolo de scandalul plagiatului real din Incognito, Eugen Barbu are trei romane extraordinare: Groapa, Săptămâna nebunilor și Principele – Princepele e titlul original; care sunt din capodoperele romanului românesc postbelic, care rămân și din conjuncția dintre dispariția omului și decantarea operei câștigă opera. Barbu e tot mai puțin contestat, ca să zic așa. Tot mai puțin contestat ca scriitor. Sigur că rămân cele spuse despre el de oameni incontestabili, de tipul Monicăi Lovinescu. Dar în timp, la nivelul lecturii, se va simți tot mai puțin. Petre Dumitriu e în scădere, cota literară a lui Petre Dumitriu e în scădere, nu numai pentru că ies la iveală multe aspecte neplăcute ale biografiei omului, iese la iveală în primul rând adevărul spus de Marin Preda despre plecarea lui, dar se vede că nici opera nu există la un examen critic serios. Euridice, volumul său de debut, e un experiment literar, nu are nicio altă miză, Cronica de familie este subminată ideologic, nu numai volumul al treilea, toată proiecția asupra aristocrației românești este mâncată de prejudecățile comuniste, iar operele de exil în măsura în care măcar există o traducere românească a lor, sunt ratate. Fără niciun fel de discuție. Petre Dumitriu e un caz tragic de scriitor talentat, dar care nu a avut o anumită măsură a demnității sale, a responsabilității implicată de talent. Talentul nu e doar un dar cu care poți să faci orice. E un talant pe care trebuie să nu îl îngropi. Dacă îl îngropi, vei primi răsplata îngropării talantului. Și cam asta se întâmplă cu Petre Dumitriu.

 

Ce nu se poate uita și ierta în literatura martorilor lagărului? Răzvan Voncu: „Încerc să nu folosesc termenul de iertare pentru că nu noi suntem cei care trebuie să ierte, bunul Dumnezeu! Nu se poate uita și nu se poate trece cu vederea”

 

I.V.: Și el a început cu un roman, am vorbit de Sadoveanu și Mitrea CocorDrum fără pulbere

R.V.: Drum fără pulbere este o oroare, fără dar și poate. Pe lângă mizeria morală a ilustrării realismului socialist printr-o închipuire a canalului, rămâne acest fapt, că Petre Dumitriu a făcut mai multe vizite de documentare, ale căror urme se văd în roman, și vorbim de când a văzut lagărele, lagăre care erau dincolo de gard! Asta nu se poate nici uita, nici… încerc să nu folosesc termenul de iertare pentru că nu noi suntem cei care trebuie să ierte, bunul Dumnezeu! Nu se poate uita și nu se poate trece cu vederea. Vreau să precizez acest fapt. De ce? Una dintre marile prostii pe care le face societatea românească e să accepte senină acest stereotip al românității care s-a acomodat cu comunismul. România este, probabil, singura țară care a avut o mișcare de rezistență armată, activă până în 1964.

 

Condamnarea morală a lui Petre Dumitriu. Răzvan Voncu: „Faptul că Petre Dumitriu a ignorat un drum fără pulbere, senin, miile sau zecile de mii de oameni care au murit la Canal, elita românească, ucisă la Canal, e un fapt care nu poate fi trecut cu vederea.

 

I.V.: Avem și romane care amintesc asta.

R.V.: Mai mult decât atât, mai adaug un element. Puțină lume din România știe că vechea Românie, când s-a retras din Basarabia, în 1944, forțată de sovietici, a lăsat și acolo o mișcare de rezistență activă până în 1954. De unde știm asta? SMERȘ, acel serviciu secret ultra dur creat de Stalin pentru a-i vâna pe naziști, a fost dezmembrat în toată Uniunea Sovietică în 1948 și în Basarabia în 1954. Ei au vânat pe partizani. Au vânat rețeaua românească. Aceste lupte de partizani, sigur că nu scuză compromisurile lui X, Y, Z, dar trebuie avute în vedere, atunci când facem tabloul comportamentului nostru în perioada aceea. De aceea, faptul că Petre Dumitriu a ignorat un drum fără pulbere, senin, miile sau zecile de mii de oameni care au murit la Canal, elita românească, ucisă la Canal, e un fapt care nu poate fi trecut cu vederea.

 

Petru Dumitriu în ochii lui Răzvan Voncu: „Privea de sus literatura română. Încă se credea prințul comunist. Repet, e un personaj care nu îmi place.”

 

I.V.: Cum ți se par convorbirile lui cu profesorul Simion și cu George Pruteanu?

R.V.: Ambele, în special cea cu Eugen Simion, dezolante. Dezolante pentru că îmi arată un om care nu a plecat din România comunistă, a plecat din cultura română, și care din 1993, când a avut loc convorbirea cu Eugen Simion, încă nu găsise timpul necesar, nici el nu avea timp, să fi citit măcar cărțile importante care au apărut după plecarea lui, care se puteau găsi la liber de data asta. Să fi auzit și el de Nichita Stănescu, să fi văzut că Marin Preda a mai scris și altceva decât Moromeții, să fi auzit de Marin Sorescu. Habar nu avea. Privea de sus literatura română. Încă se credea prințul comunist. Repet, e un personaj care nu îmi place. Prefer să las timpul să discearnă și să vedem ce rămâne din literatura lui.

 

Literatura română, întârziată față de literatura europeană. Salvarea de la Marin Preda. Răzvan Voncu: „Siliștenii moromețianizau. După roman, începeau să se comporte și să vorbească asemenea romanului. E un fenomen extrem, extrem de interesant.”

 

I.V.: Să vorbim despre un personaj care sigur îți place, ai scris foarte mult despre el. Tu îl consideri pe Marin Preda cel mai mare prozator al anilor ’50.

R.V.: De după război.

I.V.: De ce?

R.V.: Păi din mai multe motive. În primul rând, pentru că Marin Preda a reușit să ne furnizeze, după Nicolae Filimon, Duiliu Zamfirescu și Liviu Rebreanu încă un mit. Romanul românesc are câteva mituri: Dinu Păturică, Tănase Scatiu, care e de fapt o variantă de Dinu Păturică, Ion și Ilie Moromete. E un mit care a pătruns în conștiința românilor, chiar și a celor care nu au citit romanul. Și e o chestie foarte interesantă…

I.V.: A ajutat și filmul aici foarte mult.

R.V.: Nu știu dacă… Posibil, dar nu sunt sigur că numai filmul. O chestie foarte interesantă e că prozatorul Sorin Preda, regretatul Sorin Preda, nepot al lui Marin Preda, fiul lui Saie, fratele cel mic, al lui Preda, a făcut o carte, Moromeții, volumul IIII. Sorin  Preda era și un excelent ziarist, reporter, lucra la Formula AS, s-a dus în Siliștea-Gumești, Siliștea nouă, cum se numește azi satul, și a intervievat oameni, cei care au copilărit cu Marin Preda, cei care l-au cunoscut pe Marin Preda, și cei care numai au auzit de Marin Preda. Ce se vede din cartea asta? Că siliștenii moromețianizau. După roman, începeau să se comporte și să vorbească asemenea romanului. E un fenomen extrem, extrem de interesant. Asta s-a întâmplat cu toți cei care folosesc astăzi replici din Moromeții sau fac referire la acest mit. Deci a dat un mit. Apoi, Preda e foarte important pentru că împreună cu Eugen Barbu în 1956, cu Groapa, a reușit să publice în miezul deceniului stalinist un volum care măcar a întreținut speranța că literatura adevărată mai e posibilă în România. Nicolae Manolescu povestește undeva că în momentul în care s-a decis să dea examen la filologie, tatăl său, profesor de Filosofie, cu facultatea făcută înainte de război și fost deținut politic, l-a întrebat ce vrei să faci de te duci la filologie? „Păi vreau să fac critică literară, literatură.” Și tatăl său l-a întrebat, șocant, pentru tânărul aspirant: „Păi asta e literatură? Despre cine vrei să scrii?” Marin Preda, ca să preiau ceea ce a spus la un moment dat Eugen Simion, la moartea sa, Marin Preda a fost, probabil, primul prozator care a redat speranța că se va mai putea scrie despre ceva în literatura română. După aceea, este opera sa. Lumea îl reduce la Moromeții și eventual la Întâlnirea din pământuri. Preda a fost, de fapt, un tip mult mai profund decât îl înfățișează manualele școlare. De pildă, ceea ce a făcut în Întâlnirea din pământuri și Moromeții nu a fost doar rodul talentului, că știa bine ce face. În 1957 i-a spus lui Fănuș Neagu și Fănuș a povestit mai departe, i-a zis: „Micimane – că așa se gratulau unul pe altul, după un film sovietic cu niște soldați micimani, care făcuseră fapte de vitejie – Micimane, îți dai seama ce înapoiați suntem? Moromeții trebuia să fi scris Liviu Rebreanu!” Preda știa bine că romanele țărănești au dispărut din Europa între cele Două Războaie. Ultimul mare prozator de orientare rurală a fost Jean Giono, deci vorbim de anii ’30-’40. Da? Deci el știa că literatura română are în materie de roman o anumită întârziere, față de literaturile mari, europene. Ceea ce a făcut el a fost să reducă acest gap, să reducă tot ceea ce înseamnă idilism, idealizare în privința lumii rurale, să înfățișeze pentru prima dată această lume rurală la modul realist crud, față de realismul de creație obiectivă al lui Rebreanu.

 

Fănuș Neagu către Răzvan Voncu: „Totul e adevăr! Totul e adevăr!

 

I.V.: Mergem mai departe, pentru că l-ai pomenit pe Fănuș Neagu și aici am și eu o sensibilitate specială, un mare scriitor, tu ai lucrat cu el, când făceai publicistică, și vă vedeați în fiecare zi. Spune-mi un episod memorabil, care îl aduce în actualitate pe Fănuș Neagu. Știu că e imposibil să zici unul, dar poți să zici două…

R.V.: Sunt foarte multe și problema e că am fericita bănuială că vechiul meu prieten, criticul Lucian Chișu, le-a și consemnat, și așteaptă să treacă un timp ca să le publice, pentru că sunt savuroase pentru că sunt pline de tâlc, nu numai de har, dar am un moment și de ezitare, pentru că multe dintre poveștile cu Fănuș au fost povestite și repovestite, de mine și de mulți alții, care l-au cunoscut, astfel încât au intrat în folclor, și câteodată ai tendința de a-ți însuși anumite chestii, pe care, de fapt, le-ai auzit doar povestite; dar una pe care cu siguranță am trăit-o eu, eram foarte tânăr, se întâmpla în 1994, mergeam la Brăila, să lansăm volumul său, O corabie spre Bethleem, unul dintre ultimele volume ale sale originale de povestiri, și de altfel cu câteva povestiri foarte frumoase acolo, și la un moment dat străbătea câmpia aia lungă a Bărăganului, lungă și întinsă, netedă și plicticoasă. Și la un moment dat, nu știu ce îmi vine, și îl întreb: „Maestre, dar spune-ți și mie, din literatura aleasă cât e adevăr și cât e închipuire?” Și Fănuș, așa, brusc, foarte pătimaș, îmi spune: „Totul e adevăr! Totul e adevăr!” Am rămas ușor nedumerit, pentru că mie mi se părea că e o enormă închipuire acolo. După care Fănuș arată cu degetul: „Uite acolo, uite dropiile!” Nu era nicio dropie. Sub cuvânt de onoare, nu erau nici măcar niște porumbei. Dar el le vedea. Și așa am înțeles ce înseamnă pentru Fănuș Neagu ideea de realism. Așa am înțeles că structura lui e cea de povestitor, nu cea de romancier, nu e nimic infamant în asta, nici Gabriel Garcia Marquez, un mare povestitor, nu e un romancier.

I.V.: Deși ia premiu încă de la debut, cu Îngerul a strigat, în 1973.

R.V.: În 1968! ’68! E primul lui roman. El a debutat mai devreme cu Ningea în Bărăgan, în 1959, a fost un debut spectaculos. De altfel, primele lui volume de povestiri, Ningea în Bărăgan, Dincolo de nisipuri, sunt absolut uluitoare…

 

Breban, romancierul generației sale. Buzura, profetic, în Orgolii. Răzvan Voncu: „Dacă vrei să înveți ceva despre mecanismul delațiunii, trebuie să citești acest roman.”

 

I.V.: Tu ai publicat recent volumul Prozatori de astăzi, cu generația postbelică. Ai spus, ca să recapitulăm, să facem o oprire. Înainte de război, Sadoveanu, după război, Preda. Din generația 60 încoace, o generație formidabilă, l-am pomenit pe Fănuș Neagu, care e parte din ea…

R.V.: Obligatoriu, Breban. Breban ar fi putut fi, ca să îl citez pe Nicolae Manolescu, marele romancier, și probabil că într-un anume sens și este marele romancier al generației. Dumitru Radu Popescu, la fel, cu câteva romane, dar în special cu povestirile sale, povestirile de debut ale lui D.R. Popescu de la volumul Fuga până la volumul Leul albastru, sunt absolut formidabile. Augustin Buzura!

I.V.: Fețele tăcerii!

R.V.: Fețele tăcerii, obligatoriu, dar și altele. Alte romane, de pildă, mi se pare că în conjunctura actuală, un roman care nu a fost foarte bine întâmpinat în epocă, Orgolii, capătă mult mai multă pregnanță, pentru că dezvăluie de fapt, dincolo de ușoara idealizare a personajului pozitiv, doctorul Cristian, Orgolii dezvăluie mecanismul delațiunii. O face implacabil. Dacă vrei să înveți ceva despre mecanismul delațiunii, trebuie să citești acest roman. Constantin Țoiu, la fel, un mare romancier uitat.

I.V.: Galeria!

R.V.: Galeria cu viță sălbatică, Căderea în lume, Însoțitorul, destule. George Bălăiță, uriaș prozator!

I.V.: Lumea în două zile!

R.V.: Este o capodoperă a romanului românesc.

 

Soarta editurii Cartea Românească, în timpul și după mandatul lui Marin Preda. Voncu: „Nu făcea parte din sistemul culturii și educației socialiste

 

I.V.: El a condus Cartea Românească după Preda, nu? După moartea lui Preda.

R.V.: Da, și a fost un excelent continuator al lui Marin Preda, pentru că până în 1985 Cartea Românească a avut un regim ceva mai liber decât celelalte edituri în privința cenzurii, pentru că era a Uniunii, nu făcea parte din sistemul culturii și educației socialiste, în 1985 s-a închis și asta, iar Bălăiță a ocrotit la Cartea Românească nu numai scriitori cu un statut politic mai degrabă fragil, acolo a apărut volumul Ilenei Mălăncioiu, Urcarea muntelui, dar a ocrotit generația ’80. Preda l-a debutat pe Nedelciu, Nedelciu a și povestit acel moment fascinant cu Preda.

I.V.: Tratamentul fabulatoriu?

R.V.: Nu, nu, nu, Aventuri într-o curte interioară. 1979. Manifestul. Și Preda i-a dat foarte solemn, așa, cum era el, primul exemplar al cărții, dar Bălăiță e cel care l-a publicat, ocolind adesea obstacolele îngrozitoare ale cenzurii, cu toți optzeciștii. Optzeciști sunt un produs al editurii Cartea Românească.

 

De ce nu s-au întâlnit niciodată în aceeași încăpere Marin Sorescu, Eugen Simion, Valeriu Cristea și Fănuș Neagu?

 

I.V.: Tu ai mai avut o șansă după ce ai terminat Facultatea de Litere, ai intrat destul de repede în presa literară, presa culturală. Ai fost membru în mai multe redacții importante după Revoluție. Aș vrea să ne oprim puțin la fiecare. Întâi ai fost la Caiete Critice. Nu?

R.V.: La Literatorul.

I.V.: La Literatorul!

R.V.: Literatorul, o revistă bizară, pentru că avea 4 directori. Marin Sorescu, care era și redactorul șef, Eugen Simion, Valeriu Cristea și Fănuș Neagu. Cei patru, după știința mea, în tot cazul, cât am fost eu acolo, nu s-au întâlnit niciodată în aceeași încăpere. Pe lângă revistă gravitau nume importante: Alexandru Piru, Dumitru Micu, Gheorghe Tomozei.

I.V.: Pe Piru l-ai avut și profesor.

R.V.: Sigur că da. Mircea Zaciu, colaborator frecvent era și Ștefan Augustin Doinaș. În fine, erau nume importante ale literaturii noastre, dar trecea drept o revistă reacționară și o revistă aservită regimului Iliescu, ceea ce, cel puțin la nivelul meu de modest redactor debutant, mărturisesc că nu am simțit.

 

Revista la care deși redactor era ministrul Culturii, salariile întârziau șase luni! Răzvan Voncu către Marin Sorescu: „Păi dumneavoastră sunteți ăștia!”

 

R.V.: Era o revistă la care și redactorul șef era ministrul Culturii, dar salariile întârziau și câte șase luni, astea erau privilegiile pe are i le crea regimul. Îmi aduc aminte chiar de o scenă absolut amuzantă din când în când, Marin Sorescu era ministrul Culturii, era redactorul șef, și eu eram cel mai tânăr redactor debutant, ca să fie limpede, m-am dus la Literatorul pentru că în acel moment nu aveam niciun alt loc de muncă în București. A fost primul care mi s-a oferit și evident, asta însemna șansa de a-mi urma cariera literară. Salariile nu mai fuseseră plătite de 4-5 luni. Eu dădeam să ies din redacție, Marin Sorescu dădea să intre, l-am poftit, i-am făcut loc, „Poftiți, domnule ministru!” Și Sorescu mă întreabă așa, conspirativ, cum era el, așa, ca un șoricel: „Auzi, auzi, ne dau ăștia salariile?” Și eu șocat îi zic: „Păi dumneavoastră sunteți ăștia!” La care Marin Sorescu, ministrul Culturii, zice: „Nu, dragă, nu, nu, nu, ăștia, contabilii!”

 

Cine a denunțat plagiatul lui Eugen Barbu?

 

I.V.: Sorescu sau Nichita?

R.V.: Nichita! Nichita la poezie. Sorescu la mai multe. Sorescu a fost și un mare poet, dar a fost și un excepțional dramaturg, un foarte bun prozator, romanul Trei dinți din față e scandalos de ignorat de critica literară, a fost un excelent comentator de literatură, foarte savuros, și câteodată un publicist literar extrem de bătăios. Lumea omite adesea că denunțarea plagiatului lui Eugen Barbu a început printr-un articol al lui Marin Sorescu, care se găsește în volumul său, Ușor cu pianul pe scări. Dar a apărut întâi în revista Ramuri.

 

Cine a fost Prințul Tom? Stil și eleganță, omul în fața căruia Nichita Stănescu pleca capul

 

I.V.: De cine erai mai legat din redacția de la Literatorul?

R.V.: Am fost foarte legat de Gheorghe Tomozei, am fost foarte atașat de vechiul meu prieten, Lucian Chișu, am fost foarte bun prieten și cu fiul marelui prozator și dramaturg, Ion Băieșu, regizorul Radu Băieșu, care și el făcea parte din echipă. În general era o echipă mică și amuzantă, din care nu vreau să îl omit pe prozatorul optzecist Nicolae Iliescu, un excelent prozator și un foarte, foarte ascuțit publicist. Îi doresc multă sănătate, am înțeles că vârsta l-a ajuns și pe el. Noi credeam că o să rămână mereu tânăr. Dar îi doresc multă sănătate pe această cale.

I.V.: Tomozei cum era, venea în redacție?

R.V.: Sigur!

I.V.: Discutai cu el?

R.V.: Tomozei nu era doar un poet foarte fin, ci și un poet foarte bun. Un mare poet minor, da? Dar era un publicist de altă dată.

I.V.: Avea eleganță!

R.V.: Exact!

I.V.: Stil!

R.V.: Nu degeaba i se spunea, de la Nichita citire, Prințul Tom.

I.V.: Adică Nichita îi spunea lui Dumnezeu Tom, Prințul poeziei române.

R.V.: Exact! Prințul.

 

Răzvan Voncu dezvăluie cine avea în casă biroul lui Matei Caragiale

 

I.V.: Prințul Tom.

R.V.: Tom avea origini sociale modeste, umile chiar, pe care le depășea nu prin facondă și pretenție, cum se întâmplă azi, ci prin această noblețe, era un extraordinar de devotat sprijinitor al tinerelor talente. Există zeci și zeci de scriitori pe care i-a îndrumat, ocrotit și debutat. Un mare păstrător al memoriei marilor săi prieteni, Nicolae Labiș, Nichita Stănescu, pe care i-a editat postum, având grijă să nu li se piardă memoria. Era un colecționar care adunase incunabule, manuscrise, avea în casă biroul lui Matei Caragiale, adică… era un om care avea gustul vechii culturi și o finețe de spirit remarcabilă, care astăzi nu mai există.

 

Cine suportă critica astăzi? Răzvan Voncu: „Dacă îi spui unui tânăr poet: Băiatule, vezi că nu știi să scrii, poate ai avea tu ceva talent, dar habar nu ai să scrii, trebuie să înveți să scrii, se uită la tine ca la un monstru.”

 

I.V.: Și o carte superbă despre copilăria lui Eminescu, Miradoniz.

R.V.: Miradoniz, da… Propriile sale volume de poezie, Suav anapoda, ce splendoare, Un poet din Tibet, o nebunie! Chiar un poet foarte bun și un poet care stăpânea meșteșugul. Mai erau câțiva ca el, mai era Ion Horea, Romulus Vulpescu, erau câțiva poeți care aveau meșteșug la modul propriu. Dimov. Astăzi ideea că poezia e un meșteșug s-a pierdut, dacă îi spui unui tânăr poet: „Băiatule, vezi că nu știi să scrii, poate ai avea tu ceva talent, dar habar nu ai să scrii, trebuie să înveți să scrii”, se uită la tine ca la un monstru. Imediat te acuză că îl discriminezi, îl persecuți sau că ești un bătrân care nu înțelege noua poezie. Nu există poezie nouă și veche, e numai poezie bună și poezie proastă.

I.V.: Cu Băieșu ai amintiri?

R.V.: L-am cunoscut și pe Băieșu. Era un tip de o inteligență absolut uluitoare, și care avea mereu replica pe buze. De pildă, Fănuș îl tot necăjea prietenește și îi tot spunea: „Vezi, mă, cutare ți-a furat nu știu ce poantă, ți-a furat nu știu ce poantă, vezi că ăsta îți fură replica.” Și la un moment dat Băieșu îi spune: „Știi ce, coane, la un moment dat lumea o să se curețe de bancuri proaste furate de la mine!”

 

Răzvan Voncu: „Ministerul Culturii a aruncat peste bord revistele literare

 

I.V.: După Literatorul ai trecut la Caiete Critice.

R.V.: După Literatorul am trecut la Caiete Critice, din cauză că ministerul Culturii e ministerul care a început privatizarea în România, și primele lucruri pe care le-a privatizat au fost revistele literare.

I.V.: Eu, mai târziu, e adevărat, am încheiat procesul, am naționalizat privatizarea…

R.V.: Așa, așa.

I.V.: Dar în 2015.

R.V.: Ministerul Culturii a aruncat peste bord revistele literare. Unele s-au descurcat foarte bine în noua conjunctură, altele, cum era Literatorul, nu-i așa? Revista aservită regimului Iliescu nu s-a descurcat… Și a sucombat. Nu mai aveam din ce trăi. Am primit oferta lui Eugen Simion de a face alături de el revista Caiete Critice, era un moment foarte delicat, pentru că Eugen Simion era certat cu fosta redacție, unde erau și prietenii mei, oameni pe care îi stimam. Venirea mea presupunea, într-un anume sens, o îndepărtare a lor, și nu am vrut să se întâmple asta și nici nu s-a întâmplat.

 

Revistele culturale, în timpul celei mai proaste guvernări. Caiete critice, în vremuri critice

 

I.V.: Ai fost secretar general de redacție?

R.V.: Am fost secretar general de redacție, adică o funcție tehnică pe care am evitat-o toată viața, cât am putut, am fugit de ea, dar atunci nu mai era posibil în 1998. Am stat trei ani la Caiete Critice, timp în care am scos și siliți de împrejurările financiare, anii 1998, 1999, lumea nu își mai aduce aminte, anii unei extrem de proaste guvernări.

I.V.: O prăbușire economică.

R.V.: Pe fondul unei Europe care se înălța, apăruseră noile tehnologii digitale, apăruse revoluția .com, economia noastră s-a prăbușit din pricina unei proaste guvernări.

I.V.: Amatorism.

R.V.: Groaznice, da… Caiete Critice a fost constrânsă de o apariție lunară să facă numere tematice, reunind două-trei numere au apărut câteva numere foarte importante.

I.V.: Foarte bune, care vor rămâne, sigur…

R.V.: Importante, nu mi se datorează mie, se datorează directorului ei, Eugen Simion, și extraordinarei ei echipe de colaboratori.

 

Voncu, despre colapsul Caietelor critice: „Cultură română nu i-a dat lui Eugen Simion niciun fel de ajutor, de instrument ca revista să și circule. Difuzarea ei a fost întotdeauna catastrofală”

 

I.V.: O pierdere enormă, o revistă de tipul Caietelor Critice nu mai apare în România.

R.V.: Știu, dar problema cu Caiete Critice, trebuie să fim sinceri… Îi ceream prea mult lui Eugen Simion. Misiunea lui Eugen Simion era să facă această revistă. Marea problemă e că această cultură română nu i-a dat lui Eugen Simion niciun fel de ajutor, de instrument ca revista să și circule. Difuzarea ei a fost întotdeauna catastrofală și sunt foarte mulți oameni de cultură care nici măcar nu au auzit de ea pentru că nu au văzut-o niciodată. Și nu e vina lor. Avem un sistem cultural, cum să zic, bizar. Bizar! În care lucruri de valoare rămân necunoscute, din cauză că li se cere oamenilor de cultură să fie agenți de publicitate, sau de difuzare, sau administratori, ceea ce ei nu pot fi, în chip evident. Revista Caiete Critice… în fine, nu știu ce se mai întâmplă cu ea, din 2001 eu am plecat de acolo…

I.V.: Nici cu alte publicații importante nu mai știm ce se întâmplă, apropo, nu le mai găsim în București, însă când erai student la litere și citeai toată presa asta și îi aveai profesori și pe Manolescu, și pe Simion, și pe Mircea Martin, și pe Piru, și alte nume…

R.V.: Uite, da, și Mircea Martin, care mi-a fost profesor de teorie literară.

 

Cum arătau timpuri de dinainte ca toată lumea să fie un autor? Voncu: „Dacă reușeai la 22 de ani să publici un articol de o filă și jumătate la o revistă mare, sărbătoreai la Capșa, la propriu, ca o mare victorie.”

 

I.V.: Florin Manolescu… te gândeai că o să fii redactor șef la România literară într-o zi?

R.V.: Ca să fiu sincer, nu. În mod evident, nu. În primul rând, firea mea nu este de așa natură încât să îmi pun asemenea obiective, vreau să ajung director. Ceea ce mi-aș fi dorit ar fi fost să ajung profesor și colaborator. La o revistă literară importantă. De ce? Pentru că pe atunci, în acea cultură care trăia numai pe Galaxia Guttenberg, nu exista digitalul, nu exista virtualul, a pătrunde în paginile unei publicații presupunea o anumită ucenicie. Dacă reușeai la 22 de ani să publici un articol de o filă și jumătate la o revistă mare, sărbătoreai la Capșa, la propriu, ca o mare victorie. De asemenea, dacă în anul III de facultate ar fi venit, nu știu, Nicolae Manolescu și ne-ar fi spus: unul dintre voi are șansa să publice un articol de o filă și jumătate în România literară, am fi fost în stare să ne tăiem în săbii pentru această șansă. Astăzi tragi cu tunul și nu găsești pe cineva dornic, și când îl găsești, cel mai adesea trebuie să îl formezi de la un nivel foarte, foarte scăzut. Nu se mai știu lucruri de bază. În contrapartidă, este extrem de simplu să publici în mediul virtual. Oricine poate să publice orice îi trece prin minte, fără să îi treacă prin minte că o revistă literară nu este un site, nu este un blog. De ce? Pentru că a apărea într-o revistă literară presupune că textul tău a mai fost citit cel puțin de încă o persoană.

 

Cine e vinovat pentru ignoranța generațiilor actuale? Voncu: „Cultura generală nu se face în universitate, se face la liceu.”

 

I.V.: Când mergi la cursurile tale, la Facultatea de Litere, ai sentimentul că atunci când vorbești despre Preda, Nichita, Sorescu sau alte nume importante din literatura română contemporană, ești înțeles așa cum trebuie?

R.V.: Aș prefera, din solidaritate, afecțiune pentru alma mater căreia îi aparțin și care m-a format, să nu intru în foarte multe detalii legate de asta, mai ales că universitățile din România, așa cum sunt ele, nu sunt responsabile de cultura generală a celor care pătrund pe porțile lor, pentru că lumea uită. Cultura generală nu se face în universitate, se face la liceu. De aia, în trecut, liceele se numeau licee teoretice sau licee de cultură generală. Cultura generală se face până în 18 ani. Dacă nu o faci până în 18 ani, recuperarea e foarte dificilă și cel mai adesea imposibilă.

 

Răzvan Voncu, după ce a citit cap-coadă Marin Preda și Nichita Stănescu: „Vreau să mă fac critic literar să îi studiez pe ăștia doi.”

 

I.V.: Pasiunea pentru literatura română contemporană ai format-o în liceu, ai deprins-o în liceu? Acela a fost momentul când ai zis: „Domnule, vreau să fiu profesor de literatură contemporană română?”

R.V.: Da, da, da. Atunci a fost momentul când am vrut să mă fac critic. Am avut norocul, insist asupra cuvântului, șanse au mulți, noroc au puțini, eu am avut noroc, recunosc asta, am avut norocul să am un profesor în liceu excepțional, criticul, prozatorul, poetul Marian Barbu, care era doctor în litere înainte de 1989, era foarte greu să fii doctor în litere dacă nu erai universitar, și am avut șansa acestui model viu. Am văzut pe viu în orele de română de la clasele de matematică-fizică ale colegiului Frații Buzești din Craiova, cum arată un critic literar. Marian Barbu se comporta ca un universitar, ca un critic literar, și ne trata și pe noi ca atare. Și în vacanța de iarnă a anului 1985, când Ceaușescu a prelungit vacanța cu trei săptămâni ca să nu încălzească școlile, stând acasă și având trei săptămâni neprevăzute, libere, am adunat pe birou, așa, ca din întâmplare, opera lui Marin Preda și opera lui Nichita Stănescu și le-am citit, cap coadă, și mi-am spus: vreau să mă fac critic literar să îi studiez pe ăștia doi. Asta e menirea mea. Și asta am făcut. Cu ce rezultate, cu ce succes sau insucces, asta nu e în căderea mea să decid.

 

Autocritica lui Răzvan Voncu: „Dacă aș fi mulțumit, ar însemna să pun punct. Nu sunt mulțumit, evident că nu sunt mulțumit.”

 

I.V.: Ești mulțumit cu ce ai făcut? Ești împlinit că dorința aia ta din liceu s-a confirmat?

R.V.: Dacă aș fi mulțumit, ar însemna să pun punct. Nu sunt mulțumit, evident că nu sunt mulțumit. Dar există o singură cale să scap de această nemulțumire, care e insidioasă, te roade pe dinăuntru și câteodată te blochează. Să mergi mai departe, în continuu, să faci ceea ce faci, făcând abstracție de faptul că multe dintre rațiunile pentru care ți-ai dori să faci un lucru nu mai există. Unele nu mai există ca urmare a trecerii timpului. Tu însuți ești altul. Nu mai există ca urmare a schimbării societății, care s-a produs de mai multe ori în ultimele două-trei decenii, nu numai la Revoluție. Societatea s-a schimbat masiv în ultimii ani. Ceea ce nu s-a schimbat e însăși pasiunea pentru literatură.

I.V.: Din ceea ce ai scris, în calitate de critic literar, dar și de istoric, ai făcut inclusiv la România literară o rubrică prestigioasă în istoria revistei, Cronica edițiilor. Ce anume a scris Răzvan Voncu și doar el despre literatura română contemporană? Unde crezi că sunt tușele tale, contribuția ta de cronicar literar în istoria recentă a literaturii noastre?

R.V.: Nu îmi place să fac bilanțuri. Apropo de rubrica, de Cronica edițiilor, lumea bănuiește probabil că sunt extrem de încântat că sunt titularul cronicii literare, cronică literară pe care, nu e așa, la România literară a consacrat-o Nicolae Manolescu.

 

Criticul Răzvan Voncu, verdict dur față de literatura contemporană: „Literatura care se scrie azi înseamnă ultimele apariții. E din ce în ce mai slabă. Trebuie să o spun pe șleau. Îmi este din ce în ce mai dificil să găsesc cărți plauzibile, care să facă obiectul unei cronici de o pagină de revistă.”

 

I.V.: Peste 30 de ani!

R.V.: 32 de ani neîntrerupt! Și după aceea, încă două reluări, după 1989, ultima în 2015, 2017. Aș fi ipocrit dacă aș spune că sunt vai, Doamne, nemulțumit, dar nu fără o anumită frământare interioară am părăsit de nevoie Cronica edițiilor. Realitatea este că literatura noastră clasică în momentul acesta îmi place mai mult decât literatura care se scrie astăzi. Și literatura care se scrie azi e mai puțin decât literatura română de azi. Literatura română de azi înseamnă și Zaharia Stancu, și Petru Dumitriu, și Ion Horea, adică scriitori care nu mai sunt, dar care sunt actuali prin opera lor, a căror opera nu s-a datat. Literatura care se scrie azi înseamnă ultimele apariții. E din ce în ce mai slabă. Trebuie să o spun pe șleau. Îmi este din ce în ce mai dificil să găsesc cărți plauzibile, care să facă obiectul unei cronici de o pagină de revistă.

 

Profesor la Universitatea din București, Răzvan Voncu vorbește fluent bulgară și sârbă. Sfatul primit de la Dumitru Micu: „Ai grijă, că dacă tu vei vrea să continui pe linia independenței de spirit, vei fi atacat. Și ca să reziști atacurilor, trebuie să dai anumite contribuții pe care nu ți le poate contesta nimeni, trebuie să faci ceva ce nu știe și nu poate nimeni.”

 

I.V.: Care e cartea care te-a dat peste cap după Revoluție, care te-a pus în dificultate pe tine, care ești un profesionist al genului, cronica literară?

R.V.: Cred că Istoria critică a literaturii române a lui Nicolae Manolescu, pentru că nu numai că a venit cu o nouă istorie a literaturii române, dar a venit și cu un nou concept. Un nou concept care m-a obligat să redimensionez multe dintre cele pe care le știam. Revin la întrebarea pe care mi-ai pus-o și pe care nu am uitat-o, anume, care a fost contribuția mea? Eu am primit tot așa, am avut norocul să primesc un sfat bun de la Dumitru Micu. Care la un moment dat mi-a zis: ai grijă, că dacă tu vei vrea să continui pe linia independenței de spirit, vei fi atacat. Și ca să reziști atacurilor, trebuie să dai anumite contribuții pe care nu ți le poate contesta nimeni, trebuie să faci ceva ce nu știe și nu poate nimeni. Am început prin a face literatură română medievală. Știu slavonă, vorbesc două limbi slave, pe lângă limbi de circulație…

 

Pe gustul lui Răzvan Voncu: „Îmi plac cărțile care deschid, nu cele care închid.” Fenomenul Manolescu și apariția unui nou concept în istoria literaturii române

 

I.V.: Vorbești bulgară și sârbă.

R.V.: Asta mi-a permis să fac destul de bine istoria literaturii române în perioada medievală. Am o carte Labirintul mărturisirii, care a apărut în 2012, care este deocamdată singura cercetare coerentă despre acele texte medievale românești în care autorul vorbește despre sine la persoana întâi, ceea ce nu e tocmai conform canoanelor medievale. Cât timp m-am ocupat de istoria literaturii române medievale, am constatat, firește, că există două feluri de istorie literară. Una, așa cum o face Călinescu, pe principiul că sunt contemporane textele care rezistă lecturii noastre, și că unele texte vechi, chiar dacă nu sunt literare în intenție, sunt literare în frumusețea stilistică, sau se poate face istorie literară documentară, cum i-a zis Mircea Anghelescu, prin recompunerea și reconfigurarea sistemului literaturii române așa cum va fi fost el în secolul al XV-lea, al XVI-lea, al XVII-lea. Când a venit Nicolae Manolescu și a mers un timp pe linia asta, spunând clar că nu vorbesc despre valorile estetice, dar arătând clar că însuși sistemul literar medieval avea propriul său mod de evaluare a operelor, în care încăpea și o parte din realizarea artistică. Când a apărut Manolescu cu conceptul de istorie critică, mi-am dat seama de ceva fundamental, de ceva ce învățasem cu Mircea Martin la Teoria literaturii. Anume, că receptarea literaturii face parte din literatură. Fiecare decodificare a unui text prin lectură critică e o nouă codificare. Niciodată nu e o lectură care să epuizeze totul, dimpotrivă, adaugă, cum spunea Blaga, mister. E o adăugare de valoare. În clipa aceea, mi-am dat seama că a face literatură, a face istorie literară așa cum făcusem eu pentru perioada medievală e ceva limitat. E ceva care are un sens didactic, are un sens documentar, dar adevărata istorie literară e asta, care conține și receptarea. Manolescu a deschis, fără să fie medievist, recunoaște el însuși că nu este medievist, a deschis inclusiv pentru medievistică și cercetarea secolului al XIX-lea o carte de investigație critică foarte fertilă. E o carte care m-a pus pe gânduri. După aceea, în ultimul timp sunt tot mai atent la metoda și la cartea lui Mihai Zamfir,  Scurtă istorie. Panorama alternativă a literaturii române. Știam de conceptul de stilistică diacronică, pentru că Mihai Zamfir mi-a fost profesor și mi l-a predat la timpul cuvenit. Știam cărțile în care îl aplicase, dar în această scurtă istorie în care face o panoramă istorică a literaturii române, foarte drastică, eliminând tot ceea ce nu înseamnă, după părerea sa, scriitori de raftul I, acest concept își dovedește aplicabilitatea și faptul că poate fi folosit în multiple feluri. Eh, pe scurt, îmi plac cărțile care deschid, nu cele care închid.

I.V.: Vreun roman după Revoluție, care să îți fi plăcut?

R.V.: Au apărut foarte multe romane bune despre care ar trebui vorbit. Inclusiv șaizeciștii au dat câteva romane bune. Breban a dat cel puțin un roman bun din seria aceea, trilogia Amfitrion, tetralogia Ziua și Noaptea și alte câteva romane separate, cel puțin Jiquidi, un roman care stă alături de În absența stăpânilor, de Animale bolnave și cele de dinainte.

 

Reușită și eșec după Revoluție. Răzvan Voncu: „Problema cu această literatură a noastră e că după Revoluție ea nu a mai avut, progresiv, și-a pierdut impactul social pe care obișnuia să îl aibă.”

 

I.V.: Bunavestire.

R.V.: Bunavestire, da. Buzura are măcar Raport asupra singurătății, un roman tulburător, tocmai prin singurătatea formidabilă pe care o conține. D.R. Popescu are un roman, Truman Capote și Nicolae Țic. Apoi sunt romanele optzeciștilor. Primele două volume din Orbitor ale lui Mircea Cărtărescu sunt foarte bune. Gabriel Chifu a dat câteva romane importante, între care, cred, Punct și de la capăt. Marchează un moment în istoria literaturii noastre, pentru că literatura noastră era foarte bună până acum în a crea personaje negative, care să fie reținute, de tip Stănică Rațiu. Gabriel Chifu a creat în Punct și de la capăt, pe fondul acestui conflict metafizic între victimă și călău un personaj pozitiv, care să rețină. Chiar și Mihai Zamfir are un roman foarte bun în urmă cu câțiva ani, În așteptare. Care este un roman care încheie, într-un fel, seria romanelor sale, e o declarație și stilistică, e un roman al stării de spirit din ultimii ani de dinainte de Revoluție. Formidabil. Marta Petreu, Acasă, pe Câmpia Armaghedonului. Au apărut și după Revoluție romane bune, problema cu această literatură a noastră e că după Revoluție ea nu a mai avut, progresiv, și-a pierdut impactul social pe care obișnuia să îl aibă. Nu ne-a mai configurat mințile, sensibilitatea, așa cum a făcut-o înainte de 1989.

 

Voncu, pesimist despre viitorul literaturii române. „Se va încheia, așa cum o știm noi, într-o generație. Va fi altceva.”

 

I.V.: Ce crezi că va fi cu viitorul literaturii române? Ești optimist sau pesimist în ceea ce înseamnă viitorul literaturii române?

R.V.: Depinde dacă vom reuși fie prin intermediul unui proiect cultural amplu, fie prin intermediul intervenției divine, să resuscităm lectura literară. Dacă oamenii vor reîncepe să citească, să citească profund literatură de ficțiune, literatura română are un viitor. Dacă nu, cred că practic ea se va încheia, așa cum o știm noi, într-o generație. Va fi altceva.

 

Provocare: cum schimbi mindsetul unei societăți care nu citește? Răzvan Voncu: „Suntem atât de iresponsabili încât nu stimulăm lectura nici măcar în rândul acelor categorii care ar avea ca obligație lectura”

 

I.V.: Cum poți să convingi pe cineva care nu citește și pentru care lectura nu e o miză, că pierde ceva esențial din asta?

R.V.: Nu poți să îl convingi decât oferindu-i un exemplu care să îi schimbe acest mindet, că de minset e vorba. Trăim într-un minset creat de spațiul politic, care e dominat de inculți și oameni care nu citesc nimic, e reverberat de mass-media care și el e dominat de oameni care nu citesc nimic, și e un mindset că lectura nu e ceva util, dar important! Suntem atât de iresponsabili încât nu stimulăm lectura nici măcar în rândul acelor categorii care ar avea ca obligație lectura. Profesorii de pildă. Există profesori de română, îi cunosc, citesc tot, și profesori de română, nu numai la țară, care nu citesc nimic. De ce? Pentru că nu îi obligă nimeni să citească și nici nu îi ajută nimeni și nimic să citească.

 

Ce defecte au sabotat România? Răzvan Voncu: „Indolența și incompetența. Mult mai mult decât corupția. Mult mai mult.”

 

I.V.: Care crezi că e cel mai mare defect al românilor?

R.V.: E un defect dublu. Indolența și incompetența. Mult mai mult decât corupția. Mult mai mult.

I.V.: Care e momentul strălucit din istoria noastră, la care te întorci și la care te gândești? Cel mai bun moment, momentul fast la care te gândești?

R.V.: Epoca lui Carol I, fără ea nu ar fi fost posibilă 1918. După ce ea nu a mai fost, 1918 a mai rezistat numai 20 de ani.

I.V.: Cum îți explici nostalgia unora, tot mai mare, apropo de sondaje, față de pușcăria care era România în anii de dinainte de 1989?

R.V.: Indolența și ignoranța. Indolență și incultură. Incompetență. Vorbesc despre acea epocă oameni care nu au cunoscut-o direct și care nu au dovedit nici prin cercetările lor profesionale că au fost preocupați să o cunoască măcar așa, livresc.

 

Răzvan Voncu, proiect literar inedit, în curs de pregătire: O istorie literară a vinului. „Literatura română este cu adevărat o literatură a vinului, nu e o literatură a berii și nici a votcii.”

 

I.V.: Tu nu ai scris numai cronică și critică literară, ai scris o carte, și înțeleg că pregătești o ediția a doua despre vin. O istorie literară a vinului. Cum ai ajuns la ideea asta?

R.V.: M-a preocupat. Aș putea să o iau pe partea folclorică și să spun că sunt un consumator. Moderat. Îmi place, îmi place să degust un vin bun, îmi plac foarte mult vinurile românești și în general îmi place civilizația enogastronomică românească asociată cu vinul bun. Toată această tradiție pe care am avut-o înainte de perioada comunistă și care încet-încet renaște azi, desigur, în forme noi, și care păstrează astăzi structurile originare. Dar a fost mai întâi o provocare metodologică. Prima dată mi-a venit ideea de a face un mic studiu, nu neapărat o istorie, cu privire la ocurența cafelei în literatura noastră. Pentru că există un moment din proza românească, 1900, în care prozatorii nu povestesc, de fapt, nimic, povestesc povestiri, deci epicul e mediat de povestire, și povestirea nu se întrupează decât în prezența unei cafele. Dar mi-am dat seama că totuși cafeaua e un obicei de import, e un obicei relativ recent, nu are un conținut sacral, spiritual, și pentru că tot îmi plăcea vinul, am trecut la vin. Eh, în momentul în care am cercetat vinul în literatură, a fost o problemă de teorie literară, pentru că acest tip de lectură, al textului literar, prin intermediul unui obiect, se numește tematism, critică tematică, tematism, și politematistă, a făcut Jean-Pierre Richard, a adus-o în literatura noastră Eugen Simion, în Dimineața poeților, dar pe de altă parte, e o problemă de morfologie culturală mai amplă. Dacă îi citești pe francezi și pe italieni, îți dai seama că Europa nu se împarte între Est și Vest. Între Est și Vest se împarte politic. Și într-un anume sens istoric. În Vest sunt statele naționale, în Est sunt imperiile care s-au năruit și au apărut târziu statele naționale. Europa se împarte și în Nord-Sud. La Nord este civilizația distilatului și a fermentării cerealelor, la Sud e civilizația viei și vinului. Și noi, românii, deși suntem, vorba cronicarului, în calea tuturor răutăților, ținem prin originea noastră latină și morfologia aceasta culturală veche, ținem de cultura mediteraneeană a viei și vinului, care și-a pus profund amprenta asupra noastră. Literatura română este cu adevărat o literatură a vinului, nu e o literatură a berii și nici a votcii.

I.V.: O vorbă a unui scriitor despre vin?

R.V.: Fănuș Neagu.

I.V.: Ne întoarcem la el.

R.V.: Beția cu vin îți dă gânduri frumoase despre femeie și despre Dumnezeu. Beția cu votcă te duce cu gândul la cuțit. Fără niciun fel de implicație contemporană.

 

Inspirația lui Fănuș Neagu: niciodată vin, numai un litru de lapte

 

I.V.: Așa, un comesean foarte competent, pe altarul culturii mediteraneene?

R.V.: Fănuș era un monument de capacitate, mai mult decât de competență, dar puțină lume știe că nu scria niciodată decât în stare de absolută trezie. Și știa asta, a și povestit-o de vreo două-trei ori, nu putea să scrie decât în stare de absolută trezie și avea și un program foarte bizar, pentru că dacă i se întâmpla să petreacă împreună cu prietenii, se ducea seara acasă, dormea, se trezea după miezul nopții, bea un litru de lapte, și cu mintea trează scria până dimineața.

 

Pentru aventurieri, mesajul lui Răzvan Voncu: „Îi plac și lui Nicolae Manolescu, nu e o rușine să îți placă romanele polițiste bune”

 

I.V.: Puțină lume știe cât citea Fănuș Neagu! Jurnalul lui e o mărturie elocventă.

R.V.: Da, bineînțeles, bineînțeles că este! Era un cititor pasionat, sigur că avea și pasiuni din acestea ușoare, de pildă, îi plăceau romanele polițiste. Îi plac și lui Nicolae Manolescu, nu e o rușine să îți placă romanele polițiste bune. Agatha Christie e un scriitor clasic, dincolo de tematica polițistă, nordicii, care scriu romane polițiste, Jo Nesbø, extraordinar! Adevărați!

 

De ce nu se mai uită Răzvan Voncu la fotbal? E o „împărțire mafiotică a afacerilor

 

I.V.: Apropo de pasiuni, te mai uiți la fotbalul românesc?

R.V.: Nu mă mai uit la fotbal deloc, din momentul în care mi-am dat seama că nu este decât o afacere.

I.V.: Păi noi aici, apropo de Fănuș Neagu, că l-am amintit aici, de multe ori, suntem singura țară din lume care după un eșec, o umilință a echipei naționale, 2-5 cu Danemarca, cel care și-a dat demisia a fost cronicarul Fănuș Neagu. A spus: nu mai scriu despre fotbal!

R.V.: Fotbalul în general este o imensă afacere, locul care revine României în această împărțire mafiotă a afacerii este unul cu totul marginal, eu am jucat baschet în tinerețe. Am făcut baschet de performanță și nu sunt obișnuit cu aranjamentele. Nu îmi plac.

 

Lecția lui Radu Cosașu, în lectura lui Răzvan Voncu. Întrebări cruciale: „Sunt vinovați cei care au crezut în comunism? Cât și de ce? Sunt nevinovați cei care nu au crezut în comunism? Cât și de ce?”

 

I.V.: Am pierdut, apropo de scriitorii care scriau despre sport, un mare scriitor, recent, Radu Cosașu.

R.V.: La fel, un scriitor cu totul și cu totul special, un scriitor care s-a copt târziu, care cred că este ultimul din generația sa consacrat ca mare scriitor, chestiune care s-a întâmplat în anii ’70-’80, poate chiar în anii ’90, când ne-am dat seama că toate acele serii ale lui, întrerupte, cu titluri bizare, Supraviețuiri, alcătuiesc o extraordinară cronică intelectuală românească și bucureșteană, a anilor ’50-’80, o cronică aparte, cu o modalitate postmodernă în care ai de a face cu tot ce a făcut generația ’80 în materie, pe de altă parte, are o enormă problemă morală. Sunt vinovați cei care au crezut în comunism? Cât și de ce? Sunt nevinovați cei care nu au crezut în comunism? Cât și de ce? Șamd. Sunt teme profunde. Cosașu era de origine evreiască și avusese de suferit, împreună cu întreaga sa familie, cu întreaga sa comunitate, în perioada Holocaustului, când cei care nu au fost trimiși să moară în Transnistria, în lagăre, au suferit tot soiul de versațiuni, au avut statut de cetățeni de categoria a doua. Pentru Cosașu, pentru cineva în situația lui Cosașu, alternativa nu era victoria totalitarismului sau victoria democrației liberale de tip occidental. Alternativa era victoria lui Stalin sau Auschwitz. Cine poate pretinde că are tăria, are dreptul de a împinge pe altcineva la sinucidere? Opțiunea lor pentru comunism a fost o opțiune pentru viață. ce s-a întâmplat cu ea, citiți romanele lui Cosașu, și veți vedea că oamenii aceștia nu au trăit ușor faptul că au fost împinși în această alternativă imposibilă. I-a măcinat pe dinăuntru, i-a obligat la reexaminări, și rezultatul este o mare literatură.

Răzvan Voncu, ironic: „Îmi pare rău că nu am avut tăria de a rămâne un simplu savant, un șoarece de bibliotecă, un om care scoate o dată la 7-8 ani o carte plicticoasă de istorie literară, pe care nu o contestă nimeni pentru că nici nu o citește nimeni. Asta îmi pare rău.”

 

I.V.: E ceva ce regreți, îți pare rău din ce ai făcut?

R.V.: Îmi pare rău că nu am avut tăria de a rămâne un simplu savant, un șoarece de bibliotecă, un om care scoate o dată la 7-8 ani o carte plicticoasă de istorie literară, pe care nu o contestă nimeni pentru că nici nu o citește nimeni. Asta îmi pare rău. Mă bucur că am avut norocul de a vedea că literatura e mult mai mult decât atât și că între șoarece de bibliotecă și publicist, există o multitudine de nuanțe, nu sunt numai două extreme. Sunt o mulțime de nuanțe, am făcut destul de multe, cât de bine sau de puțin bine, repet… nici nu îmi place să fac bilanțuri, au un caracter mortuar, așa, și nici nu e menirea mea să o fac. Sunt critic literar, deci știu mai bine decât oricine că tot ceea ce fac eu e supus criticii celorlalți.

 

Planul lui Răzvan Voncu: un roman despre Revoluție, „din perspectiva unuia care e securist și trage în ăia care fac revoluție jos. De ce? Perspectiva dizidenților am așteptat-o, a venit, cât a venit; perspectiva cealaltă e tentantă, pentru că e o perspectivă.”

 

I.V.: La ce ții cel mai mult?

R.V.: La cartea pe care încă nu am scris-o, la care visez. La care visez, o să spun o poveste. În urmă cu câțiva ani de zile, m-am nimerit prin forța împrejurărilor în mijlocul unei bătălii literare absurde, în care eu, personal, deși nu făcusem nimic, am fost mânjit din cap în picioare de către unii pe care chiar îi cam susținusem. Îi ajutasem. Pentru că nu sunt nici resentimentar, nici răzbunător, am zis iert, merg mai departe. Ceea ce un timp am și făcut. Dar la un moment dat, cum știi prea bine că ai pregătire teologică, rămâne o zgură în tine. Trebuie să te gândești ce faci cu ea. Și mi-am spus: am două variante. Le citesc cu adevărat opera și îmi spun opinia despre ea și dacă e bună, bine, dacă nu, nu, dar asta presupunea să îi citesc, dar nu aveam niciun chef și nu am nici acum. Și nici nu cred că voi mai avea vreodată. Îmi asum. Voi supraviețui acestei catastrofe de a nu citi opera lui Florin Iaru. Am citit-o, cam știu despre ce e vorba, nici nu e foarte vastă. Sau mă eliberez de chestia asta, transformându-i în personaje literare care merg singure în lume. Am scris o cărticică de povestiri, care se intitulează Stele pitice, care îmi place foarte mult. Nu e cunoscută, nu a luat niciun premiu, că m-am recuzat de la toate premiile, dacă sunt la Uniunea Scriitorilor, dar sunt mulțumit de ce a ieșit. Mă gândesc să mai scriu. Poate nu neapărat în această modalitate, dar cred că proză voi mai scrie. Proză voi mai scrie. Mă bate gândul, așa, să scriu un roman despre Revoluție. Pentru că nu avem încă un roman despre Revoluție, dar scris nu din perspectiva unuia care a fost la baricade, la Inter, care a stat noaptea în fața spitalului Colțea să verifice mașinile care treceau, ceea ce eu am și făcut atunci, nopțile de după 22 decembrie. Ci din perspectiva unuia care e securist și trage în ăia care fac revoluție jos. De ce? Perspectiva dizidenților am așteptat-o, a venit, cât a venit; perspectiva cealaltă e tentantă, pentru că e o perspectivă.

 

Ce înseamnă literatura de sertar și cine a excelat în acest domeniu în România?

 

I.V.: Literatura de sertar, că ai vorbit de dizidenți, justifică această așteptare? Avem vreun roman sau vreo creație literară care să justifice acest fenomen? A existat cu adevărat literatură de sertar?

R.V.: Nu prea a existat o literatură de sertar, pentru că regimul comunist din România nu a fost un bloc unitar. A avut mai multe etape. Inclusiv ultimul deceniu, ceaușist, a avut etape și subetape. Și cenzura s-a schimbat. De pildă, în anii ’50, îmi spunea mie Dumitru Micu, care a trăit acei ani, nu exista noțiune de colaborare cu regimul. Regimul nu admitea colaborarea, ori te subordonai total, ori nu publicai nimic. Nu există decât această posibilitate. Te supui sau nu. Apoi regimul a devenit mult mai nuanțat, cenzura a devenit mult mai flexibilă, când nu a închis ochii s-a lovit de fleacuri, de cuvinte, de prostioare, nu pot să spun… au existat scrieri care nu au putut apărea în România, de toate felurile. Volume de poezii, sau nu numai poezii, romane, jurnale intime, în special zona aceasta de literatură a intimității nu era deloc încurajată, ba chiar și unele cercetări critice din cauza referințelor, care trimiteau la creațiile unor scriitori români plecați din țară. Sau interziși. Dar niciuna din aceste scrieri nu a zguduit măcar tabloul valoric. După 1990 am avut două revelații așa, mari, Nicolae Steinhardt, cu Jurnalul fericirii, și Ion D. Sârbu. A mai rămas numai Steinhardt. Sârbu de fapt era cel care era și înainte de 1989, dar îmbogățit de un jurnal formidabil, de o corespondență extraordinară, dar între noi fiind vorba, nu poți fi un mare scriitor de corespondență. Trebuie să mai ai și ceva pe lângă. Iar literatura de ficțiune a lui Sârbu e de raftul doi.

 

Voncu, mesaj pentru cei citiți și criticați: „Mă bucur de reușitele scriitorilor ca și cum ar fi ale mele.”

 

I.V.: Ne apropiem de final. Spune-mi cele mai frumoase versuri din literatura română în viziunea lui Răzvan Voncu.

R.V.: Sunt câțiva morți în oraș, iubito,/ Chiar pentru asta am venit să-ți spun. Glumesc. Dacă ești critic literar nu te poți opri la cel mai frumos, cel mai mare… trebuie să ai o sensibilitate bogată și e bine să o ai. Îmi place să mă bucur de toate reușitele pe care le întâlnesc. Mă bucur de reușitele scriitorilor ca și cum ar fi ale mele.

I.V.: În final aș vrea să te rog să adresezi un gând, o urare, un îndemn, celor care urmăresc podcastul meu, Avangarda, cu Ionuț Vulpescu.

R.V.: Să rămâneți în avangardă, dar cum spunea Roland Barthes, în ariergarda avangardei, adică să vă păstrați dorința de schimbare, de avans, de înnoire, și spiritul critic.

I.V.: Mulțumesc mult, Răzvan.

R.V.: Și eu mulțumesc, cu multă plăcere.

Powered by VA Labs
© 1991- 2024 Agenția de Presă A.M. Press. Toate drepturile rezervate!