• Home
  • De la prieteni
  • AVANGARDA, CU IONUȚ VULPESCU. INVITAT: TUDOR GIURGIU. „Efectul cel mai important e că schimbi niște destine și lași niște destine. Lași ceva în urmă”

AVANGARDA, CU IONUȚ VULPESCU. INVITAT: TUDOR GIURGIU. „Efectul cel mai important e că schimbi niște destine și lași niște destine. Lași ceva în urmă”

ionut si tudor

Ochii lui văd lumi la care nu ne-am fi gândit vreodată; lumile care nu sunt de suprafață, interioarele conștiinței și emoțiilor care ne fac protagoniști ai vieții atât la nivelul istoriei mari, cât și la nivelul istoriilor personale, intime, de multe ori traumatice. Așa face Tudor Giurgiu artă: din nevoia de a activa un factor uman care nu ne e la îndemână, dar care e cel mai pur și autentic. Un regizor care a creat artă și infrastructură culturală, festivalul de film TIFF și filme premiate la Sarajevo, Gopo, Edinburgh, Varșovia, cucerind în  egală măsură European Film  Awards, Tudor Giurgiu vine la podcastul Avangarda să deconspire secretele vieții și cinematografiei lui. Într-un dialog de excepție cu fostul ministru al Culturii, Ionuț Vulpescu, aflăm de la Tudor Giurgiu de ce „Libertatea” l-a dus pe Tudor Giurgiu de la medicină spre cinematografie, cum răspunde la întrebarea care a dat și titlul unui film, „De ce eu?”, ce înseamnă „Legăturile bolnăvicioase” dintre oameni și ce l-a convins ca în ciuda tuturor sfaturilor, să nu plece din țară? Două dintre filmele recente ale lui Tudor Giurgiu sunt subiectul unei dezbateri despre puterea gândirii și a încrederii dintre oameni, despre pasiuni și destin. „Libertate”, apărut în 2023, e un test al istoriei necunoscute, al unui Sibiu ajuns ani mai târziu capitală culturală europeană, dar care la Revoluție a descărcat peste 2000000 de gloanțe. Vorbesc despre „Libertate” oameni condamnați pe nedrept, confundați cu teroriști, căzuți în Bazinul de la Unitatea militară din Sibiu. Munca de cercetare din spatele acestui film este impresionantă și arată apetitul lui Tudor Giurgiu pentru adevăr și pentru istoria neconfiscată de cei care cred că adevărul le aparțin exclusiv. Celălalt film, răsfățul anului 2024 pentru împătimiții de tenis, ni-l aduce pe „Nasty”, campionul Ilie Năstase, care a scris istoria tenisului altfel, un destin reconstruit de șuete cu prieteni:  Rafael Nadal, Jimmy Connors, Nadia Comăneci sau Boris Becker. De ce Ilie Năstase e un actor histrionic per se și în ce constă succesul unui documentar dedicat unui titan al tenisului mondial, aflăm de la Tudor Giurgiu, într-un dialog despre arta care face avangardă!

Interviul integral poate fi ascultat accesând link-ul: https://www.youtube.com/watch?v=nLPF9IIayUk

TIFF a pus România pe hartă. Tudor Giurgiu: „Efectul cel mai important e că schimbi niște destine și lași niște destine. Lași ceva în urmă”

Ionuț Vulpescu: Bun găsit la un nou episod al podcastului meu, Avangarda, cu Ionuț Vulpescu. Am în față un avangardist al filmului românesc, al industriei de film din România, regizorul și producătorul Tudor Giurgiu. Tudor, îți mulțumesc mult că ai acceptat invitația mea.

Tudor Giurgiu: Mă bucur să ne revedem după atâta timp.

I.V.: Da, prima oară ne-am întâlnit când tu pregăteai festivalul, prima ediție a TIFF, în 2000-2001, pregăteai ediția din 2002…

T.G.: Atunci am demarat, da…

I.V.: Cum vezi 23 de ani mai târziu TIFF? E unul dintre cele mai importante evenimente culturale pe care le are România și oricum, din zona filmului.

T.G.: Asta în mod clar, alături de Festivalul de teatru din Sibiu sunt construcțiile cele mai durabile și care uite că, expresia asta, pe care o auzim des, pun România pe hartă. Dar ele chiar asta fac și da. Recent am avut un turneu cu filmul prin Franța și am regăsit acolo o colegă care ne-a fost alături în primele trei ediții de festival. Ne-am adus aminte cât de tineri eram, dar festivalul era așa, într-o fază, în care ne căutam drumul, locul, nu știam de fapt cât și ce impact va lăsa în urmă. Am revăzut recent un regizor afirmat în lumea de publicitate care mi-a spus: țin minte că în 2009 ai dat tu premiul la un atelier pentru elevi de liceu, pe care l-am organizat la TIFF, Let`s go digital, și datorită ție, și a TIFF-ului, cumva, am făcut primii pași în industrie. Deci cred că, până la urmă, efectul cel mai important e că schimbi niște destine și lași niște destine. Lași ceva în urmă. Nu e doar o construcție cu premii, nu, nu e despre asta.

 

Tudor Giurgiu în relația cu posteritatea: „Când nu vom mai fi, oamenii or să spună: tipul ăla care a făcut TIFF-ul, și care desigur, a făcut și niște filme, care or să rămână”

 

I.V.: Dar destinul tău?

T.G.: Și destinul meu s-a schimbat. Mă gândeam de multe ori că, desigur, ești regizor, faci filme, însă la un anumit moment, când nu vom mai fi, oamenii or să spună: tipul ăla care a făcut TIFF-ul, și care desigur, a făcut și niște filme, care or să rămână. În mod clar mi-aș dori să rămână, dar această instituție, care e TIFF, va dăinui și e importantă pentru România și nu numai.

 

Provocările TIFF: „Nu am vrut să renunț, dar eram foarte supărat și nu știam cum să merg mai departe”

 

I.V.: La noi se zice că o minune ține 3 zile. La voi ține 23 de ani. Te-ai gândit vreodată să renunți? A fost vreodată în pericol festivalul?

T.G.: Nu am vrut să renunț, dar eram foarte supărat și nu știam cum să merg mai departe în condițiile în care după primii cinci-șase ani, festivalul s-a legat foarte bine și mergea bine și eram apreciați, în special, cum se întâmplă, întâi te apreciază străinii, după aceea românii, și simțeam că putem face mai mult, simțeam că festivalul poate crește, dar nu aveam mijloacele financiare. Nici mediul de business în România nu era cel care e astăzi, finanțările publice erau destul de timide în zona culturală și îmi doream foarte mult, țin minte atunci, îmi doream comunitatea locală – cred că ea e prima care trebuie, până ajungi la ministere și guvern – comunitatea locală trebuia să își asume festivalul, să îl dorească și să îl sprijine cum trebuie. A fost o luptă de un an, doi, până am convins primăria să se implice mult mai puternic, pentru că fără un ajutor și un sprijin care îl exclude pe cel financiar, e logistic, să ți-l asumi.

 

Cluj vs. București în consumul de cinematografie: „Când a început festivalul, erau statistici care arătau că un clujean vedea de două ori mai multe filme pe an decât un bucureștean.”

 

I.V.: A contat faptul că e festivalul la Cluj și tu ești din Cluj?

T.G.: A contat, cred că a contat, pentru că, până la urmă, e orașul în care te-ai format, e orașul de care eu am fost și sunt foarte legat, dar aș fi ipocrit să spun că doar asta. Nu, ce a fost cel mai important e că acest oraș are o cultură filmică, una care vine din urmă, de la Janovics Jeno, de la cinefilia existentă în Cluj, când eram copil, stăteam la colț, la filme, și tipul ăsta de iubire și de pasiune față de film, pare că a existat dintotdeauna. Țin minte când a început festivalul, erau statistici care arătau că un clujean vedea de două ori mai multe filme pe an decât un bucureștean. Ceea ce spune tot…

I.V.: Acum s-a schimbat?

T.G.: S-a schimbat pentru că în București, normal, au apărut mai multe multiplexuri, nu? E o întreagă industrie de film comercial, cu o populație mult mai mare.

 

Cât e aglomerat este programul TIFF? Tudor Giurgiu: „Sunt zile și ediții când nu ajung să văd cinematografele unde noi difuzăm film, pentru că dăm în mai multe cartiere din Cluj. Nu ajung acolo!

 

I.V.: Cred că am și acum programul vostru de la prima ediție. Ne-am întâlnit cu Ada Rosetti, la primele ediții. Câte filme? Erau 30-40 de filme.

T.G.: Da, 30-40, dar era superb, pentru că ne puteam ocupa de toate, erau săli pline, nu am să uit niciodată… nu am început timid, nu, oamenii au venit, s-au bucurat că există și am încercat să facem cât mai bine cu acea încăpățânare și meticulozitate, pe care ți-o oferă contextul acum. Sunt zile și ediții când nu ajung să văd cinematografele unde  noi difuzăm film, pentru că dăm în mai multe cartiere din Cluj. Nu ajung acolo! Asta e… a crescut…

I.V.: Am avut și eu șansa să fiu pe scenă în 2015 cu Nastassja Kinski, dintre favoritele adolescenței mele, și în 2017 să fiu lângă Alain Delon, pe care l-ai avut invitat.

T.G.: Ce moment, a fost unul dintre cele mai…

I.V.: Emoționante! Sala vibra!

T.G.: Mă gândeam, Ionuț, că sunt oameni, sunt momente, atât de importante, să știi când să îi chemi. Din păcate, sănătatea lui s-a degradat, am văzut anul acesta niște fotografii și, desigur, probleme de tot felul în familie și m-am bucurat enorm de faptul că era prezent, era șarmant, era un om cu o legendă… o imagine incredibilă…

 

Ediția TIFF 2024, detalii din culise. Tudor Giurgiu: „Nu îmi fac iluzii, asta e foarte important”

 

I.V.: Un actor uriaș. Pe cine aduci în 2024? Invitatul special?

T.G.: Știm noi pe cine? E an de an aceeași bătălie, la nivel de disponibilitate. Sunt mulți actori în America, filmează întruna. Anul trecut a fost greva scenariștilor, care a continuat și în iarnă, se filmează mult. Mulți ne spun că mai vorbim în aprilie, mai vorbim în mai, depinde de program. Deci în momentul de față nu am nimic confirmat, dar să vedem.

I.V.: Cum e să trăiești sub presiune mereu? Să ai atâtea conexiuni, să depinzi de o invitație, de un accept, de resursele financiare la care în permanență trebuie să ai acces?

T.G.: Eu cred că trăiesc sau am o relație echilibrată cu această presiune, inevitabilă, aparent, și asta vine din felul în care sunt eu construit. Mulți îmi spun, mă întreabă: „Cum faci, cum gestionezi, stresul, tensiunea?” și indiferent că e vorba de filmele mele, pe care le fac și care evident așteaptă lansări și e același tip de presiune – o să îi ia festivalul cutare, nu, nu o să îl ia, sau în cazul festivalului când apar nenumărate obstacole și de la cele financiare, și răspunsuri de la finanțatori, retrageri de ultim moment, vine cutare, nu vine – încerc să iau lucrurile cum vin. Nu îmi fac iluzii, asta e foarte important. În cazul TIFF-ului au fost ani când nu am avut vedete și a fost atât de bine, pentru că oamenii de fapt vin să se bucure împreună.

I.V.: Vedeta era festivalul.

T.G.: Vedeta era festivalul și asta a fost extraordinar. Sigur că o vedetă aduce inevitabil sare și piper deasupra, dar oamenii vin pentru bucuria de a fi împreună, pentru a socializa și a vorbi despre ceea ce văd și nu vorbim doar de filme, vorbim de concerte, lansări de carte, teme, alte lucruri.

 

Tudor Giurgiu, optimist în privința consumului de cultură: „Cine ar fi crezut acum zece ani că sălile s-ar umple și ar fi ajuns și la Multiplexuri, ceea ce s-a și întâmplat? Asta mă liniștește”

tudor

I.V.: TIFF-ul e, indiscutabil, cel mai important eveniment din an. Ai pomenit de festivalul de teatru de la Sibiu, care e și el un reper. Avem marele festival Enescu, care omagiază și el muzica lui Enescu o dată la doi ani și vin orchestre mari din lume aici, la București. E festivalul de film documentar Astra, de la Sibiu, foarte bun. Deci avem câteva momente, câteva festivaluri de vârf. Aș zice, care trec dincolo de granițele României. Cum facem să împăcăm tipul acesta de public, de festival cu publicul de zi cu zi, care să se ducă la filarmonică, la film sau la teatru? Cum facem echilibrul dintre un public festivalier, care iese din casă o dată la doi ani și cel care asigură totuși continuitate vieții culturale, cum se întâmplă în Occident?

T.G.: Cred că discuția e una sau temerea cum că publicul constant, obișnuit, nu ar mai merge, sau ar vedea mai puțin, versus acele ocazii de tip festivaluri, nu mai e cum a fost odată. Dacă ne uităm anul acesta, cel puțin, am văzut cu stupoare cât de rapid se vând biletele, nu doar la Teatrul Național, la multe alte teatre, inclusiv în țară am văzut spectacole cu săli pline, spectacolele teatrelor din localitate, la premieră. La film, la fel, pe câteva cinemauri de artă, care nu sunt multiplexuri, la fel, au sold-out-uri, și dacă nu îți iei biletul cu câteva zile înainte riști să nu mai prinzi. Asta îți arată că obiceiul de consum s-a schimbat puțin. Curiozitatea, interesul de a vedea și filme la care poate altfel nu te-ai fi dus, dar ai auzit și filme ca ale lui Wenders despre Japonia, Perfect Days, cine ar fi crezut acum zece ani că sălile s-ar umple și ar fi ajuns și la Multiplexuri, ceea ce s-a și întâmplat? Asta mă liniștește. În egală măsură sunt un pic mai sceptic și supărat într-un fel de faptul că dacă vorbim de muzee, nu am regăsit același tip – sau nu regăsesc deși am umblat mult prin țară – același tip de entuziasm și de curiozitate pe care în București o resimțim, că s-a și întâmplat. Am avut Dali, Art Safari, au fost multe evenimente, Victor Brauner, cu toate controversele de acolo…

I.V.: Și ce a fost la Timișoara, la Capitala Culturală Europeană…

T.G.: Evident, dar tipul acesta de eveniment…. nu cred că poți, dacă ești tânăr adolescent, copil să crești fără să ai și tipul acesta de informație, să te stimuleze cineva, sigur, să ai și niște muzee care să fie bine făcute și să îți ofere ceva măcar la cota pe care o vezi în străinătate. Aici văd o problemă de formare.

 

Infrastructura culturală, în continuă modernizare. Tudor Giurgiu: „Anul trecut fiind cu Libertate prin țară, am ajuns să văd multe săli vechi transformate. Duminică seara la Lupeni, eu credeam că va fi un dezastru la Lupeni, seara, la 9.30. sala aproape plină”

 

I.V.: Ai spus mai devreme că sunt câteva săli de filme și artă și așa este. Noi am mai discutat încercând să găsim o soluție care nu e ideală, pentru că lumea s-a schimbat. Nu mai seamănă cu ce era înainte de 1989, în care statul controla. Și aici, în economia de piață, în capitalism, eu cred că statul trebuie să fie prezent, mai ales în cultură, pentru că dacă lași la mâna pieței, totul se duce de râpă.

T.G.: Ministerul francez e, cred, cel mai bun. Acolo, sigur, sunt excese la nivel de protecție. Dar statul și-a propus acest tip de politică, una foarte importantă. Tocmai pentru că există această intervenție și iată, sălile de cinema care s-au transformat în tot felul de alte… au primit altă destinație; în lipsa lor, aceste evenimente, așa cum sunt festivalurile, sunt chintesențiale, pentru că, repet, dacă e să ne facem o proiecție de viitor peste 50 de ani, 100 de ani, rostul acestor filme va fi în special de a anima festivaluri de gen, de orice tip, scurte, lungi, documentare, nu contează. Cred că festivalurile vor fi această ocazie de a savura și a te bucura, și de filme vechi, cum mai ales la TIFF am arătat filme vechi, cum ar fi Casablanca, într-o piață mare, cu 1000 de oameni. A fost o senzație extraordinară. Cred că e important să le păstrăm și uite, un exemplu bun, anul trecut fiind cu Libertate prin țară, am ajuns să văd multe săli vechi transformate. Cu fonduri de la CNI…

I.V.: Avem câteva exemple bune!

T.G.: E extraordinar! Am fost la Brad, am fost la Valea Jiului…. săli incredibile, dotate foarte bine! Și oamenii veneau! Am avut o proiecție duminică seara la Lupeni, eu credeam că va fi un dezastru la Lupeni, seara, la 9.30. sala aproape plină.

I.V.: Acolo s-a strigat cândva „Libertate!”

T.G.: Da, da, da…

I.V.: Spiritul era prezent. Care e cea mai frumoasă sală de cinematograf în care ai intrat vreodată?

T.G.: Cea mai frumoasă sală este sala din Amsterdam. Sală dintr-un complex de săli care se cheamă Tuschinski, e minunată. Cu o arhitectură extraordinară, făcută la începutul anilor ’30-’40, secolul trecut. Te simți ca într-o catedrală, cu un sentiment extraordinar. Dar sala pe care mi-aș dori să o văd renovată, pentru că la fel, e fabuloasă… tot complexul e la Oradea, în complexul Vulturul Negru. Acolo erau două-trei săli, primăria vrea să le renoveze, au nevoie să dea mai multe fonduri, acolo mi-aș dori să calc.

 

Turning point în viața lui Tudor Giurgiu, de la medicină la cinematografie. „Și uite că am decis să dau la regie și asta a provocat un șoc în familie

 

I.V.: Tu ai vrut să faci medicină, în fapt, care a fost momentul în care te-ai decis că vrei să faci film?

T.G.: Momentul „libertății!”

I.V.: Ne întoarcem la libertate!

T.G.: Tot acolo! S-a întâmplat după Revoluție și după Crăciun, țin minte…

I.V.: Nu a treia zi după Crăciun.

T.G.: Nu, dar a fost un moment de tip turning point, cum spune englezul, în care cumva am încercat să proiectez anii următori din viață și gândul că voi face medicină în domeniul pe care îl făceai de voie, de nevoie, erai pe vremea lui Ceaușescu, erai om, cum se spunea. Adică aveai…

I.V.: O meserie sigură!

T.G.: O meserie sigură, da. Și am zis totuși dacă nu acum atunci când o să pot să îmi iau destinul în mâini și să fac ceva ce credeam că mi se potrivește. Cine poate știi? Vrei să faci actorie, vrei să îți duci copilul la dans… oare așa se va întâmpla? Așa eram și eu. aveam o vagă iluzie despre mine că aș fi putut coordona echipe, asta făceam la liceu, actori șamd. Și uite că am decis să dau la regie și asta a provocat un șoc în familie. O undă seismică…

I.V.: Cinematografică….

T.G.: Da, da…

 

Presiunea timpului pentru Tudor Giurgiu? „Am încercat și încerc să îmi așez proiectele de așa natură încât să dau mai mult loc și spațiu regizorului Tudor Giurgiu vs. managerului festivalului TIFF”

 

I.V.: E un echilibru între ce ți-ai fi dorit tu să fii în viață și ce ai realizat? Ești împlinit în aspirațiile tale?

T.G.: Da, sunt foarte împlinit. Pentru că de multe ori mă gândesc dacă am făcut bine că am rămas aici în țară, vs. opțiunea de a fi plecat, pentru că au fost ocazii și gânduri, în special la început, dar sunt convins că nu aș fi putut să fac câte am făcut aici. Poate singura neîmplinire e legată de faptul că nu am făcut film atât de des precum poate mi-aș fi dorit și de asta cred în ultima perioadă, am încercat și încerc să îmi așez proiectele de așa natură încât să dau mai mult loc și spațiu regizorului Tudor Giurgiu vs. managerului festivalului șamd. Pentru că simți că poți să mai spui ceva, să mai faci ceva. Anii se scurg repede.

I.V.: Ai realizat câteva filme. O să vorbim despre ele. Însă până să fii tu regizor ai fost asistent regizor sau asistent secund, ai lucrat cu doi mari regizori, cel puțin pe doi îi cunosc eu, l-am și avut invitat pe Nae Caranfil, ai intrat cu el la E pericoloso sporgersi. Și cu Lucian Pintilie, în 1996, cred, în Prea târziu.

T.G.: Da.

 

Pintilie și Veroiu, cei care l-au influențat pe Tudor Giurgiu. Declarație exclusivă despre Pintilie: „Pentru că era extrem de exigent, nu aveam viață personală, 7-8 luni cât am lucrat”

 

I.V.: Care e regizorul căruia îi datorezi mult din ce ești tu ca regizor? E cineva care te-a influențat din cei doi sau alții?

T.G.: M-a influențat în mod clar Pintilie, enorm, pentru că a fost prima experiență de lucru cu un personaj, unii i-ar spune tartor, alții i-ar spune un maniac, un om hiperatent la detalii, și care m-a învățat de fapt rigoarea, modul în care relaționezi cu ceilalți, să faci film e un exercițiu psihologic complicat, un exercițiu de lucru de masă. Un exercițiu de lucru cu oameni care trebuie constant manipulați să ajungă unde vrei tu să ajungă pentru că ei au interese divergente. Lucrul la un film este, de fapt, încercarea de a păcăli, de a manipula mulțimi. Or asta Pintilie făcea la un mod absolut savant și pe cât de chinuit mă simțeam la nivel de taskuri zilnice și obligații, pentru că era extrem de exigent, nu aveam viață personală, 7-8 luni cât am lucrat, dar în egală măsură acea întâlnire m-a schimbat și m-a făcut ulterior, când am ajuns să lucrez, să fiu foarte atent și să îi dau dreptate în multe dintre așteptările și exigențele sale. În egală măsură a fost și o întâlnire în ultimul an de facultate cu Mircea Veroiu, un regizor pe care îl stimez enorm, care venise în România să facă film. Fusese în Franța plecat și îmi spunea tot timpul, fiind într-o relație așa de extrem de caldă cu el, și îmi spunea, uitându-se la mine în ochi: „ce mai stai? De ce mai stai în țară? Pleacă, știi engleză, ești băiat deștept, pleacă, nu mai sta aici, pentru că nu vei face film. Asta trebuie să facă generația noastră, după cenzură și comunism șamd.” Și o spunea nu cu un aer superior, ci pur și simplu, era expresia unei realități, care era realitatea momentului, și mă îndemna să plec. Și mă tot gândeam că după întâlnirile cu el, poate chiar are dreptate, poate chiar trebuie să plec acum. În fine, nu l-am ascultat, dar experiența de lucru cu el și ce ne-a învățat sunt niște chestiuni foarte practice. Meseria de regizor e aparent o chestiune așa, parcă stai pe o pernă de aer, ai niște iluminări și le spui unora… Nu, e ceva extrem de practic. Trebuie să știi să alegi unde pui camera de filmat, cât și cum lucrezi cu actorii. Harul, scrisul, sunt altceva. În rest, e o chestiune foarte precisă și asta Mircea Veroiu m-a învățat extraordinar.

 

Tudor Giurgiu despre diferența de generații: „Această generație cred că e mai dezinhibată și mai relaxată decât noi, nu sunt atât de preocupați de comunism, deși nu văd ce ar fi rău în asta”

 

I.V.: Sfatul lui nu l-ai ascultat. Ai rămas aici și ai făcut filme, multe dintre ele au obținut premii. Ești parte dintr-o generație extraordinară, care a obținut foarte multe premii în ultimii 15-20 de ani. Crezi că ștafeta asta se va duce mai departe?

T.G.: Sunt optimist pentru că văd ce vine din urmă, văd oameni tineri care întâmplător sau nu, aș crede că nu, adică nu e nimic întâmplător, au trecut prin atelierele TIFF-ului, oameni care s-au format odată cu festivalul și s-au format și odată cu marile filme românești, care au tot apărut din 2000 încoace. Or această generație cred că e mai dezinhibată și mai relaxată decât noi, nu sunt atât de preocupați de comunism, deși nu văd ce ar fi rău în asta, dar spun pentru că o tot aud, „Domnule, iară vii cu povești?” „Venim pentru că….”

I.V.: Sunt 50 de ani din istorie care pot fi abordați în tot felul de feluri…

T.G.: Dar oamenii, tinerii care vin din urmă, au, cred, o mult mai mare lejeritate de a aborda genuri diferite de film, lucruri care au lipsit ani de zile în România, să faci comedie, bine făcută, filme de gen, ori eu sunt absolut convins că e doar începutul unei mișcări. A fost, sigur, acel vârf, cu premii internaționale șamd. Dar sunt absolut convins că nu e un foc de paie și aproape în fiecare an vezi oameni care se afirmă și eu sunt foarte liniștit.

 

Temele lui Tudor Giurgiu: „Mă preocupă multe chestiuni, mă preocupă interbelicul și ce s-a întâmplat la Periprava, și în tot ce a fost în zona de Canal, citesc multă memorialistică”. De ce filmele lui sunt ale oamenilor din microistorii?

 

I.V.: Filmele tale urmăresc anumite teme, care ar fi tema predilectă, dacă ai vorbi tu despre tine, regizorul Tudor Giurgiu la ce se gândește, care e scenariul favorit, câteva dintre temele recurente ale filmelor tale?

T.G.: Îmi e foarte greu să vorbesc, nu mi-a plăcut niciodată, las pe alții să analizeze. Dar la un moment dat gândindu-mă la Despre oameni și melci, De ce eu și Parking, am avut un fel de concluzie surprinzătoare legată de faptul că filmele astea au în centru personaje bărbați, de un idealism și o naivitate foarte surprinzătoare pentru vârsta lor, oameni care cred că pot să schimbe lumea și chiar pot să o facă și la final ajung cu picioarele pe pământ și realizează că nu s-a schimbat enorm, dar măcar au făcut ceva bine comunității, familiei, și mi-am dat seama că până la urmă e vorba despre mine. Pentru că filmele, în general, de aia le facem, vrem să spunem povești care crezi că sunt relevante pentru tine, pentru experiența ta.  Mi-am dat seama că în mod evident sunt eu acolo și ăsta sunt eu, și a fost o perioadă, după cum acum mi se pare că mă preocupă istoria așa, nu la nivel mare, istoria cu episoade importante pentru noi, ca nație, care sunt puțin cunoscute și care merită discutate tocmai pentru că situațiile din aceste întâmplări sunt foarte controversate. Mă preocupă multe chestiuni, mă preocupă interbelicul și ce s-a întâmplat la Periprava, și în tot ce a fost în zona de Canal, citesc multă memorialistică; mă reîntorc din când în când la începutul anilor ’90 și la tot haosul instituțional din mintea noastră șamd., Biserica… deci tot ce se întâmplă în anii ’40-’50, pe care îi găsesc de fapt fascinanți. Și deci cumva sunt pe un alt teritoriu pe care nu fusesem înainte și descopăr lucruri noi și mă întreb oare alții ar vrea să vadă filme despre perioadele astea, sau teme interesante de regie? E o căutare și sunt subiecte pe care înainte nu le aveam.

tudor 1

Filmele lui Tudor Giurgiu, despre istoria oamenilor normali

 

I.V.: Eu cred că ai personaje pe care le pui în diverse contexte istorice, mai cu seamă când sunt schimbări de lume. Când se termină o lume până în 1947 și începe alta în 1950 sau că vorbim înainte de Revoluție, în anii ’80 și începutul anilor ’90, și îi pui fără o abordare tezistă. Mi se pare că îi lași în relația lor cu istoria, dar nu în Istoria cu „I”, de manual. Istoria oamenilor normali.

G.T.: Da, fără discuție.

I.V.: Istoria oamenilor normali. Cum fac ei întâlnirea asta cu istoria. Mie asta mi se pare că apare în mai multe dintre filmele tale.

T.G.: Ți-am spus eu că e mai bine alții să vorbească despre ele…

I.V.: Ai vorbit Despre oameni și melci, 2012-2013 cred. Aici mă bucur că s-a filmat la Târgoviște. Ca dâmbovițean sunt sensibil la asta.

T.G.: Am văzut… Am fost la Târgoviște toamna trecută cu filmul, dar m-am dus seara, după film, să văd dacă mai există fabrica unde am filmat și unde am refăcut atmosfera din Câmpulung. M-am bucurat să o văd, chit că era închisă. Așteaptă, probabil, ori să fie demolată, fie să se facă ceva… Dar Târgoviște s-a schimbat enorm și mi se pare că arată foarte bine.

I.V.: L-am avut pe Dorel Vișan invitat, unul dintre actorii din Despre oameni și melci…

T.G.: Da, da, da…

I.V.: El are o experiență cu melcii ceva mai veche, de la filmul lui Daneliuc…

T.G.: Exact…

 

Cum a descoperit Tudor Giurgiu povestea din Libertate? „Toată întâmplarea asta bizară din bazinul unității militare 15-12 din Sibiu, unde au stat aproape 2 luni adunați acolo și milițieni, oameni din securitate, civili mulți, mulți nevinovați, dar cu toții ținuți sub acuzația asta de posibili teroriști”

 

I.V.: Din anii ’90. Se zice că cel mai important proiect e cel care vine, dar aș vorbi un pic despre penultimul, care este Libertate. Un film pe care l-ai lansat într-un moment important, anul ăsta sunt 35 de ani de la Revoluție. E un film care se bucură de un succes, atât din partea publicului, dar a și primit niște premii la un festival important, la Sarajevo. De ce te-ai dus spre tema asta, decembrie, Revoluție, Sibiu, 1989?

G.T.: Am nimerit aș spune, cumva întâmplător, în subiectul ăsta. Nu era în lista mea de priorități, ba mai mult, îmi era și frică să fac un film despre sau legat de Revoluție, pentru că tot timpul mi-am zis că e prea devreme. Dar uite că viața îți dă niște întorsături și ai parte de niște surprize, e un film pe care trebuia să îl facă alt coleg, l-am preluat eu, și după ce am citit scenariul, am zis wow! Ce poveste! Toată întâmplarea asta bizară din bazinul unității militare 15-12 din Sibiu, unde au stat aproape 2 luni adunați acolo și milițieni, oameni din securitate, civili mulți, mulți nevinovați, dar cu toții ținuți sub acuzația asta de posibili teroriști. Asta cumva m-a făcut să zic: e material de film. E material de film, o poveste unde oameni de diferite… cu istorii diferite, oameni din lumi diferite ajung să stea împreună și ce s-o fi întâmplat acolo… și lucrul cel mai interesant e într-o perioadă în care căutam vinovați, căutam cu obstinație vinovați, răzbunarea era mare, țin minte că erau bătuți, omorâți pe stradă, oamenii ăștia buni, răi, erau cu toții la un loc. Și mă întrebam cum se întâmplă mecanismul acesta de coabitare, coexistență forțată, timp de săptămâni aproape, am zis timp de o lună, și cum facem să trăim cu noi, noi cu ei.

I.V.: Victimele și călăii…

T.G.: Victimele și călăii. Imediat când am văzut aceste întrebări, am văzut aceste idei, am zis trebuie să fac filmul acesta, și a urmat o perioadă fascinantă, de documentare, de doi ani de zile, pentru că nu m-am simțit atât de pregătit. M-am dus pe urmele lor, personajelor care încă mai trăiau. De asta am vrut să fac filmul, ca să fiu foarte la obiect cu întrebarea ta, pentru că cred că tot ce s-a întâmplat în decembrie, de fapt, e așa, atât de… pare o victorie, e o victorie a poporului în special, împotriva dictaturii….

I.V.: O schimbare de sistem…

T.G.: O schimbare de sistem extraordinară. Și cine o minimizează azi face o mare eroare, dar asta a venit la pachet cu multe istorii bizare, neplăcute, și de fapt chestiunea aceasta, pe care oamenii o tranșează câteodată: „Cine e vinovat?” „Ah, să plătească vinovații!” Nu e atât de simplu. Eu când aud – mai există inclusiv istorici sau personaje care se pretind a fi istorici…

I.V.: Și care ar trebui să fie cei mai prudenți, cumva…

T.G.: Și care afirmă cu oarecare nonșalanță și cu o siguranță… „așa e, doar adevărul meu contează, aceștia sunt vinovații…” Stai un pic… E mai complicat….

 

Trauma Libertății. Tudor Giurgiu: „Trauma pe care oamenii aceștia au avut-o nu o săptămână-două după ce au plecat din Bazin, ci luni de zile, ani de zile, oameni care au avut nevoie de tratament psihiatric, oameni care au plecat din oraș, pentru că au purtat stigmatul de a fi terorist.”

 

I.V.: Cum a fost documentarea? Perioada de documentare? Ai avut acces, ai căutat arhive, ai avut întâlniri cu multă lume?

T.G.: Întâlniri, am citit câteva cărți despre lucrurile astea, scrise din două perspective, aceste perspective care se bat cap în cap și în film, viziunea celor din miliție, din Ministerul de Interne, și a celor din Armată. Mi-a fost greu să le armonizez, pentru că ele erau total opozite. A fost important să îi caut pe cei implicați și i-am găsit în locuri diferite din țară. m-am dus inclusiv într-un sat din Botoșani unde am găsit comandantul unității de bază din Bazin, un pensionar… a fost o întâlnire foarte importantă… a murit ulterior, din păcate, dar mi-a spus ulterior niște chestiuni care m-au ajutat enorm, am încercat să… i-am găsit pe unii pe Facebook, plecați în America, Olanda, foști soldați atunci, elevi ai  Școlii Militare, care mi-au povestit frica pe care o aveau atunci, când nu știai. Era o frică venită din dorința de supraviețuire și din teama că vor veni teroriștii, bau-baul suprem și te vor omorî. Și de asta, jenați, mi-au spus: „Da, i-am bătut, dar i-am bătut convinși că ne vor face rău, nu din cauza asta. Sau nu din alte motive”. Asta m-a ajutat. Am găsit civili care inițial au fost reticenți să vorbească dar ulterior, întâlnindu-mă cu ei, nu am vrut să îi filmez, am preferat tot timpul să îmi notez și să am o conversație foarte informală cu ei. De la ei am înțeles un lucru iară imposibil de gândit sau de imaginat înainte. Trauma pe care oamenii aceștia au avut-o nu o săptămână-două după ce au plecat din Bazin, ci luni de zile, ani de zile, oameni care au avut nevoie de tratament psihiatric, oameni care au plecat din oraș, pentru că au purtat stigmatul de a fi terorist. Se întorceau în comunitatea lor, în bloc, unde toată lumea știa că oamenii aceia au fost acolo…

 

Libertate „nu e povestea Sibiului, e povestea multor altor orașe”

 

I.V.: Scria pe ușa lor, „Teroriști”.

T.G.: „Terorist”, „securist”, ce o mai fi fost, oameni care au produs multe confuzii, oameni tineri care au ajuns total întâmplător. Nu aveau buletin pe stradă, îi ridica patrula, îi băgau în Bazin. Cum au trăit oamenii ăștia, familii care și-au pierdut tații, nu au vrut să fie îngropați, mă rog. Multe, multe probleme, și mi-am dat seama că e o comunitate acolo și când te duci în Sibiu, în siajul capitalei culturale, pare totul în regulă. Dar de fapt nu e povestea Sibiului, e povestea multor altor orașe. Există undeva, la un nivel invizibil celui care merge pe stradă, o traumă și niște urme. Astea lasă urme în mentalul colectiv al oamenilor.

 

Sibiu, 2000000 de cartușe la Revoluție

 

I.V.: E cazul dramatic al unui om al cărui copil a fost împușcat în mașină.

T.G.: Da, asta a fost cea mai cumplită întâlnire și greu de dus pentru mine, pentru că practic trebuia să pun niște întrebări.

I.V.: Ai vorbit cu ei.

T.G.: Da, am vorbit cu ei, și nici nu cred că au văzut filmul și nici nu cred că o să îl vadă, pentru că ar fi mult prea chinuitor. Ceea ce filmul nu arată e povestea doamnei care la rândul ei a fost atinsă de două gloanțe, s-au dus, au operat-o imediat, era însărcinată,  din fericire, copilul a scăpat, dar la fel, în spital, ea era cunoscută drept terorista din Oltcit. Cum trăiești cu asta? Cum trăiești ani de zile? Cum găsești motive să mergi mai departe și cum îți reconstruiești viața? Asta mi se pare ceva…

I.V.: Sibiu e capitală culturală europeană în 2007. Dar la Revoluție, în 1989 s-au tras 2000000 de cartușe?

T.G.: Așa spun procurorii.

I.V.: Mi se pare enorm.

T.G.: Enorm, disproporționat, dar asta vine din nou… vorbeam cu acești elevi ai Școlii Militare. În momentele în care acești oameni de 18-19 ani aveau mâinile pe arme și aveau gloanțe, la un moment dat îmi spunea unul dintre ei: Domnule, făceam concursuri, viz-aviz era sediul Miliției, care era devastat, nu mai era nimeni înăuntru, mai vedeau niște ferestre și făceau concursuri, cine nimerește care gaură și ceva de felul ăsta. Au fost și niște descărcări nervoase, cumva, oameni care au trecut printr-un stres greu de imaginat în perioada aia.

 

Confuzie și diversitate: metafora bazinului din filmul Libertate

 

I.V.: Bazinul unității militare… e o realitate. Acolo au fost duse aceste câteva sute de persoane, dar e și o metaforă, cumva. Care ar fi semnificația? Dacă nu ar fi ficțiune, ce ar spune bazinul?

T.G.: Cred că bazinul e… tot timpul mă gândeam la începutul nou, la restartul pe care l-am avut, mă gândeam că e practic toată țara, o societate care reînvață să trăiască, oameni de diferite backgrounduri, de diferite convingeri, credințe, cu un trecut neclar, confuz, mulți dintre ei, cum facem? Unde, cât de importantă e toleranța? Cât de mult vrem să schimbăm lumea, dar nu știm cum? Cum gestionăm acest nou început cu semnale din media total confuzante, cu multă minciună, cu compromis. Cam asta a fost România acelor ani. Asta mi s-a părut frumos acolo, inclusiv faptul că erau de etnii diferite, și asta mi s-a părut remarcabil. Or în Sibiu nu era nimic întâmplător.

I.V.: Apele tulburi ale lumii noastre.

T.G.: Da, da…

 

Tudor Giurgiu, despre succesul filmului Libertate de la Sarajevo: „Eu mă bucur că filmul călătorește, pentru că la început aveam temerea asta, să nu fie prea local.”

 

I.V.: Grație festivalului de la Sarajevo, filmul tău merge în 3000 de săli, dacă am reținut corect?

T.G.: Da, ca urmare a premiului luat, sunt multe săli în care așa-numitele cinemauri de artă din Europa îl pot obține, va circula destul de mult. A mai luat premii, acum recent va fi prezentat pentru America Latină, va fi prezentat în ianuarie, anul următor, în Franța. Va fi o lansare mare în Franța. Sper să se lege și în SUA, să vedem. Eu mă bucur că filmul călătorește, pentru că la început aveam temerea asta, să nu fie prea local. Să nu fie o poveste a noastră. Primele reacții, în special venite de la oameni trecuți prin dictatură, război, fratricid, fosta Iugoslavie, cei din Georgia, au reacționat extrem de visceral la film, asta mi-a spus că filmul trece granițe.

 

Tudor Giurgiu: „Revoluția a fost un moment de criză majoră și de fapt s-a răsturnat o lume și s-a născut alta.”

 

I.V.: Câți Dragomani crezi că mai sunt printre noi?

T.G.: Și asta e discutabil. Cred că  despre personajul Dragoman, comandantul unității militare, de fapt, mi-am dat seama în timp. La început ai întotdeauna, eu, alții, tentația de a judeca în alb sau negru. Să spunem ai greșit, trebuie să fii pedepsit. De fapt, personajul ăsta spune multe despre cum noi ne comportăm în situații de criză. Or Revoluția a fost un moment de criză majoră și de fapt s-a răsturnat o lume și s-a născut alta. Cum? În cine te încrezi? Cum gestionezi tu poziția ta într-o structură, atunci când o lume se schimbă? Care sunt valorile importante? Ești capabil și suntem cu toții capabili să ne decidem rapid de partea cui e mai bine, cu cine trebuie să ne dăm, sau preferăm ca frica – cine spune că sunt puțini care uite, nu am nicio frică, nu e tot timpul așa – frica, oportunismul, multe chestiuni foarte interesante acolo pe care personajul le cuprinde. Mi s-a părut un personaj complex și Iulian Postelnicu, cel care l-a jucat, îl face foarte bine.

I.V.: Nu prea avem procedură pentru libertate, nu…

T.G.: (n.a. râde). Da… e o replică foarte bună în film: „ei vor libertate, dar nu știu ce să facă cu ea”

Cum arăta libertatea pe care Tudor Giurgiu nu o avea înainte de Revoluție? „Se mai întâmpla când venea tata din Germania sau din Polonia, avea acolo niște stagii de pregătire și aducea Coca-Cola, bomboane, ciocolată…”

 

I.V.: Cum crezi că se raportau românii la ideea de libertate, până la Revoluție, până la momentul Revoluției din decembrie 1989 și cum gândim libertatea astăzi în 2024?

T.G.: Nu aș vrea să generalizez dar țin minte că pentru mine, pe vremea aceea, în momentele când mă gândeam de fapt la libertate, erau foarte diferite. Ele porneau de la emisiunile pe care le ascultam la Europa liberă, la muzica pe care o ascultam seara, târziu, fie la Europa liberă, fie la Vocea Americii, mă gândeam „wow, deci se poate! Deci aș putea odată să ascult tot ce se întâmplă afară și să fie o sincronie între ce e în țară și în străinătate!” Apoi, sigur, la libertatea pe care o aveam când mergeam la munci agricole. Paradoxal, eram obligați să facem munci agricole în liceu și acolo era sentimentul că erau printre puținele care… acolo, în Cluj, era o livadă de mere. Acolo era o libertate extraordinară. Se mai întâmpla când venea tata din Germania sau din Polonia, avea acolo niște stagii de pregătire și aducea Coca-Cola, bomboane, ciocolată…

 

Cât de repede s-au schimbat oamenii după Revoluție? Tudor Giurgiu: „am uitat atât de repede sau unii nici nu au trăit și nici nu au ce să uite ce era odată”

 

I.V.: Aromă de Occident.

T.G.: Da, și mă gândeam, era momentul în care mă gândeam cum ar fi dacă? Acum, peste ani, chestiunea e total diferită pentru că noi nu mai clamăm libertatea, noi o avem. Suntem, ba dimpotrivă, hipersupărați că la Otopeni sunt cozi când vrei să pleci din țară. Totul ni se pare atât de simplu și atât de… uităm, cred, am uitat atât de repede sau unii nici nu au trăit și nici nu au ce să uite ce era odată, și în egală măsură ni se pare că nu prețuim suficient cum trăim și ce trăim azi, când suntem înconjurați de zone de conflict, de locuri unde oamenii…. vorbeam recent cu cineva, mă întâlnisem la Paris cu un român stabilit la Paris, căsătorit cu o iraniancă, și am vorbit mult despre Iran și cum a evoluat țara… o civilizație extraordinară… civilizația persană, și cum se trăiește acum în Iran, și cum oamenii ăștia au parte de pedepse, de poliția moravurilor, pentru femei în special… Cum ajunge să se schimbe o țară și să nu ai niște drepturi și o libertate? Iar asta nouă ni se pare azi că e for granted, cum zicea englezul.

 

Tudor Giurgiu despre cei care au nostalgia sau curiozitatea comunismului. „Pentru tineri, e așa, pare că e cool ce era atunci. Și le spun tuturor, nu era deloc cool și era foarte rău, stăteam la cozi la orice.”

 

I.V.: Cum îți explici nostalgia unora, nu puțini, față de pușcăria care era România înainte de 1989? De unde vine nostalgia asta?

T.G.: Din necunoaștere, din neștiință și dintr-un anume tip de, cum să îi spun, nici măcar nu e nostalgie, era nostalgie pentru niște adulți iresponsabili, dar pentru tineri, e așa, pare că e cool ce era atunci. Și le spun tuturor „nu era deloc cool și era foarte rău, stăteam la cozi la orice”. Țin minte, când intru în apartamentul de bloc al alor mei, în Cluj, intru în camera în care eu dormeam, crede-mă, eu nici azi nu pot să șterg, să uit imaginea unui bloc care avea igrasie pe toată… era un colț plin de mucegai, și ai mei mă puneau cu foehnul să usuc, pentru că curgea, și stăteam și când deschid ușa, în camera în care eu stăteam, mă văd pe mine cu foehnul. E o traumă pe care o duc cu mine. Asta nu era nici cool, nici frumos, era ceva…

I.V.: Și nu era film, era o realitate.

T.G.: Da…

 

A cochetat Tudor Giurgiu cu proiectul Hagi înainte de Nasty?

 

I.V.: Aveai 17 ani la Revoluție, ești născut în 1972, cu patru ani mai mare ca mine. În 1989 a fost un soi de time-break al istoriei, când s-a jucat pentru România mult timp al istoriei, de aici încolo. În orice caz, pentru generația noastră a fost un time-break al istoriei și o să ne apropiem de ultimul proiect, dar nu cel din urmă, pe care îl ai, filmul despre Ilie Năstase, Nasty. Cum ți-a venit ideea unui proiect, a unui film despre Ilie Năstase?

T.G.: Eu sunt pasionat de sport. Când eram mic țin minte că îmi plăcea să îi ascult din lipsă de un program lung și de canale de sport specializate, mă mulțumeam cu radioul…

I.V.: Fotbal minut cu minut…

T.G.: Marii comentatori, sigur, mă și gândeam, ah, o să mă fac comentator sportiv, nu mi-a ieșit… dar așa am ajuns să mă gândesc ulterior, odată ce am făcut filme, cum ar fi să fac un film despre marile nume? Că nu avem 100 de mari nume, avem 3-4-5 nume care au trecut granițele și care sunt…

I.V.: Năstase, Hagi, Nadia, Patzaichin..

T.G.: Da…Cumva recunosc că Hagi a fost un proiect pe care l-am avut câțiva ani de zile, dar cumva cred că nu i-a venit încă timpul și cred că nici Hagi, Hagi are multe de spus și de făcut și multe alte proiecte, și m-am reapropiat de tenis în ultimii 10-12 ani. Am și început să joc mai des față de cum eram înainte. Știi cum e, câteodată sunt coincidențe. Într-un an, la TIFF, l-am invitat pe Horia Tecău. Horia a făcut niște întâlniri cu publicul, a vorbit foarte mult despre carieră, despre ce e și ce nu se vede pe ecran, ce se întâmplă în interior, și el a venit însoțit de Cosmin Hodor, manager în sport, și el mi-a zis: „Nu ai vrea să facem un film despre Ilie?” „Păi eu la asta mă gândesc de niște ani, hai să o facem”. S-a întâmplat ca două minți să pună cap la cap proiectul acesta și așa a început.

 

Tudor Giurgiu: „Nu știam, spre exemplu, că în America, tenisul până la apariția lui Năstase era o poză, cum spunea un personaj, country club, cu etichetă, un sport unde nimeni nu sărea calul, cum se spune, și care nu era extrem de popular. Ilie a făcut sportul ăsta, l-a dus la un nivel de popularitate în America incredibil.”

 

I.V.: Perioada de glorie a lui Ilie Năstase e când te naști tu.

T.G.: Exact…

I.V.: În 1972 el câștigă US Open, în 1973 câștigă la Roland Garros și devine primul număr mondial din clasamentul ATP. Cu Ilie Năstase începe clasamentul ATP, astăzi, extrem de banal, ne uităm la el ca la starea vremii.

T.G.: Da, da, da…

I.V.: Nu, atunci, Ilie Năstase aduce un moment de cotitură în tenisul contemporan. Nebunia lui, scânteia fabuloasă, în 1973, și câștigă și la dublu, cu Jimmy Conners, prietenul lui și partenerul lui de la dublu, câștigă în trei rânduri. Chiar și la Wimbledon, unde publicul se uita la el cu anumită mirare britanică…

T.G.: Da, da, da, a fost o bucurie extraordinară să descopăr… era să zic, să „redescopăr” dar nu am avut ce să redescopăr. Pentru mine a fost o bucurie fantastică. Personajul Ilie Năstase de atunci, sportivul Năstase și la fel a fost prilejul unor întâlniri remarcabile cu personalități pe care el le-a cunoscut. Prieteni, colegi, șuetele pe care nu le pot numi altfel, interviurile au fost ocazia de a afla nu doar despre Ilie, ci am înțeles mai bine anii ’70, sportul de atunci. Nu știam, spre exemplu, că în America, tenisul până la apariția lui Năstase era o poză, cum spunea un personaj, country club, cu etichetă, un sport unde nimeni nu sărea calul, cum se spune, și care nu era extrem de popular. Ilie a făcut sportul ăsta, l-a dus la un nivel de popularitate în America incredibil. S-au extins arenele de tenis, s-au construit altele noi, spune Billie Jean King, oamenii veneau la tenis, nici nu știau: „Joacă Năstase?” „Da!” „Atunci mergem pentru că entertaiment is guaranteed, is provided”, oamenii au nevoie și aveau să se destindă, dacă e să vorbești de weekend, și Năstase a provocat tipul acesta de schimbare, ceea ce pentru mulți a fost paradoxal, un sportiv care venea din Est. Estul, la vremea respectivă, iară, cei tineri nu au de unde să știe. Era destul de necunoscut. Foarte puțini atleți de dincolo de Cortina de Fier puteau în primul rând circula, și nici nu erau de multe ori cunoscuți dincolo de ocean. Ilie a fost, cumva, nu știau de unde să îl ia. Sigur, apoi, și-a construit un personaj…

 

Ilie Năstase, un personaj: „Avea timingul unui clovn”

 

I.V.: E și un actor, un actor redutabil!

T.G.: Ba mai mult, unul dintre biografii lui, un jurnalist extraordinar, Evans, Julian Evans, spunea că pe lângă faptul că e un actor foarte bun, Ilie are în toate exploziile sau glumele timingul unui clovn, pentru că a face clovnerii pe teren cât și la circ, nu e simplu, trebuie să ai ritm, timing și să știi când să livrezi, eu știu, gluma…

I.V.: Cum e omul Ilie Năstase, cum l-ai descoperit în timpul filmărilor?

T.G.: L-am descoperit la fel cum se descrie pe sine în cărțile sale, un om timid, care nu lasă și greu intri aici, ceea ce nu prea vezi, desigur, publicul obișnuit de tabloide, cu prostii pe care le-a făcut în ultimii ani, asta e altceva…

 

Ilie Năstase către Tudor Giurgiu, despre momentele lui histrionice: „Tudor, nu am ce să regret, pentru că eu reacționam așa, da, poate inadecvat, atunci când ei mă furau. Și de fiecare dată când mă furau, eu îmi pierdeam cumpătul”.

 

I.V.: Și mondenități, și cancanuri.

T.G.: Dar ce e remarcabil la el, mi s-a părut faptul că după ani și ani, e la o vârsta unde are o privire foarte bună, panoramică, asupra existenței și carierei sale, și spuneam că e remarcabil faptul că unii dintre noi, mulți, mai ales celebrități, încearcă să își confecționeze istoria, să o romanțeze, cu Ilie nu ai nicio teamă în zona asta. Nadia Comăneci spunea despre el: „Cu Ilie, ce e în gușă, e și în căpușă!” expresia românească pe care o știm. L-am întrebat pe Ilie, văzând multe materiale de arhivă, unde mie mi s-a părut că el sărea calul, în relația cu arbitrii, în sensul că el avea niște izbucniri astăzi, cum să spun, ce face Medvedev sau ce face Kyrgios e nimic pe lângă ce făcea Ilie atunci. Și mă gândeam, totuși era mult. L-am întrebat: „Ilie, nu regreți?” Și mi-a spus: „Tudor, nu am ce să regret, pentru că eu reacționam așa, da, poate inadecvat, atunci când ei mă furau. Și de fiecare dată când mă furau, eu îmi pierdeam cumpătul”. Culmea e că am găsit aceste materiale de arhivă pe care noi nu le știm, nu le-am văzut niciodată, și marile lui scandaluri, într-adevăr, au fost generate de niște furtișaguri. Eu le-aș spune nu furtișaguri, ci erori, la vremea aia nu erau Hawk-Eye și VAR, mai mult, arbitrii de linie erau amatori, nu erau arbitrii profesioniști. Deci arbitrul principal chema niște prieteni, cunoscuți, care spuneau dacă e out sau nu. Și Ilie câteodată, într-adevăr, își pierdea mințile.

I.V.: Ei, lasă, că am văzut eu în Anglia cu VAR-ul, Liverpool e depunctată sistematic.

T.G.: Oho, nu mai discutăm.

 

Tudor Giurgiu: „Ilie l-a cizelat pe Jimmy Connors

 

I.V.: Ai vorbit cu Boris Becker, cu Yannick Noah, cu Jimmy Connors și cu alte nume mari. Care ți se pare că a fost cel mai apropiat de Năstase?

T.G.: Fără discuție, Jimmy Connors. E un om care a învățat de la Năstase enorm.

I.V.: Mare tenismen el însuși. Și el un hristionic, și el un actor american excepțional.

T.G.: Și el un talent, dar pe lângă asta, efectiv m-a emoționat faptul când a spus că el era un băiat venit de la țară din America. Nu era un orășean, un tip de Philadelphia sau din Boston, pe care Ilie l-a cizelat. Ilie a fost mentorul lui, l-a învățat cum să mănânce, l-a învățat maniere, l-a învățat probabil și cum să vorbească cu fetele șamd. Ilie a fost tot ceea ce are nevoie un băiat de 18-19 ani.

 

Tudor Giurgiu despre Ilie Năstase și Jimmy Connors: „cele mai mari tâmpenii le-au putut face… dar ei, ca pereche, sunt extraordinari

 

I.V.: Cu fetele nu merge cum vorbești cu arbitrii…

T.G.: Evident… Și relația asta dintre ei mi s-a părut colosală. Și sentimentul, că nu s-au mai văzut de câțiva ani de zile, dar i-am pus la telefon și vedeai doi băieți de douăzeci de ani, care nu s-au mai întâlnit și care aveau o bucurie extraordinară, o prietenie și o camaraderie cum rar îți e dat să vezi, și care sigur, făceau, pentru că aici e și geniul lui Ilie și neastâmpărul lor, făceau niște lucruri de neconceput pentru englezi și pentru eticheta lor, pe care o știm bine. S-au gândit să își pună papion și cămașă de costum când jucau la Royal Albert Hall, când jucau un meci serios, pentru un turneu. În fine… altădată se vopseau pe față… cele mai mari tâmpenii le-au putut face… dar ei, ca pereche, sunt extraordinari.

 

Un cuplu problematic, Năstase-Țiriac? „Tudor Giurgiu: „Îi vezi pe amândoi în tandem, sunt delicioși. Se mai înțeapă, mai glumesc…”

 

I.V.: Iată relația dintre sport, film și cultură, pentru că sportul este un palier al culturii, și nu altceva. Cum ți se pare, cum ai defini relația dintre Ilie Năstase și Ion Țiriac?

T.G.: E alt tip de relație, și filmul, cred… mă bucur că am avut ocazia să îi filmez și împreună, și separat, și să găsim acele imagini de arhivă care, de fapt, nu aș vrea să dau spoilere, dar înțelegi multe despre Țiriac omul, care a fost creierul, managerul, omul care vedea înainte, pentru care conta enorm o victorie în Cupa Davis, pentru că el vine dintr-un sport de echipă, a făcut hochei. Un om care avea – când ai, cum era cazul lui, 35+, și te apropii de retragere, ocazia de a fi câștigat Cupa Davis cu americanii aici, la București, moment esențial în istoria sportului românesc, căruia filmul îi dedică o bucată importantă, deci pentru Țiriac era enorm. „Ilie”, vorba lui Țiriac, „Ilie venise… pentru Ilie era doar un joc”, o spune Cristian Tudor Popescu în film, foarte frumos. Așa era Ilie, Ilie nu avea și nu a avut niciodată tipul ăsta de cum, să spun, pentru el lucrurile erau azi, acum, jucăm, putem, nu putem, Țiriac a fost tot timpul altfel, Țiriac era mai cerebral, cred că într-un fel s-a și văzut. Dar într-un fel….tipul ăsta de chimie a funcționat extraordinar. Îi vezi pe amândoi în tandem, sunt delicioși. Se mai înțeapă, mai glumesc…

I.V.: Ca la dublu…

T.G.: Dar e o relație extraordinară.

 

Ilie Năstase, play-boy sau bad-boy?

 

I.V.: Și afișul filmului „Nasty”, e Ilie Năstase, o apariție în Playboy, în 77-78… el a fost și un play-boy și un bad-boy. Tocmai, un tip venit din Est, neconvențional, histrionic, cu bucuria jocului extraordinar.

T.G.: Am găsit afișul în Playboy și mă gândeam, oare o mai fi trăind ilustratorul acestui afiș…

I.V.: Pentru drepturi…

T.G.: Da, și întâmplător l-am găsit pe Internet și zic: „Doamne, câți ani o fi având, 80-90?” Cred că se apropie de 90. L-am găsit, mi-a răspuns, a fost extraordinar, incredibil, că te mai sună cineva pentru ceva ce ai făcut prin 1970 și ceva… ne-a dat drepturile.

 

Șarmul lui Năstase: „Dar a avut bucuria de a juca, bucuria de a trăi și era extrem de prezent în relația asta de love and hate cu publicul.”

 

I.V.: Filmul va putea fi văzut public în scurt timp. Pentru cineva care nu era născut când juca Ilie Năstase, și știe de Ilie Năstase doar așa, cum spuneai, din tabloide, din chestiuni efemere despre mondenități, scandaluri recente… dacă vor vedea acest film ce vor găsi în el?

T.G.: O poveste a unui om, o poveste incredibilă, cred. Așa destin eu nu am mai văzut, și nu am mai citit și nu am mai auzit un astfel de destin la nivel global. Povestea unui om care spune „Am ajuns numărul 1” în condițiile în care am muncit dar nu am fost dintre aceia care au repetat întruna… câteodată îl enerva. Dar a avut bucuria de a juca, bucuria de a trăi și era extrem de prezent în relația asta de love and hate cu publicul. Dar bucuria e un lucru care, cred, câteodată, sau de foarte multe ori îți lipsește, dacă luăm cartea lui Agassi sau multe altele… or cred că e un mare campion român, e o poveste deloc cosmetizată, o să îl vedem pe Ilie și în contexte mai puțin simpatice din anii aceia, dar era important să îl vedem și cred că peste toate astea e și o poveste despre o altă epocă a lumii. Anii ’70 au fost ani în care s-au schimbat, în ’68 au fost revolte în Franța, Hippy în America…

I.V.: Woodstock.

T.G.: Or toate astea, dacă vei înțelege din film contextul acelor ani, o să înțelegi și de ce Ilie Năstase a fost în forma asta sau felul în care personajul s-a transformat.

 

Face Tudor Giurgiu film despre blatul de la Scornicești? Cum o să arate 18-0 pe ecran?

 

I.V.: E o victorie a talentului și un fenomen cultural. E adevărat că pregătești un film, ca să rămânem la intersecția dintre sport și film, despre celebrul blat 18-0, de la Scornicești, cu FC Olt-Scornicești, cu Mitică Dragomir președinte la Scornicești?

T.G.: Da, e un proiect la care am început să lucrăm, încă suntem în faza de documentare și cum se întâmplă în orice documentare, apar și multe regrete, pentru că acum câteva zile s-a stins la Paris Tache Macri, cel care e în filmul nostru personajul principal, antrenorul echipei din Scornicești, un personaj iară, cu o biografie interesantă, a antrenat în Algeria, apoi s-a întors aici.

I.V.: Rapidist, de fapt.

T.G.: Da, și mi-aș fi dorit să îl intervievăm, era însă în vârstă, bolnav, nu am mai reușit, dar avem deja un portret al lui, configurat destul de bine de foștii lui elevi, și sper să adunăm cât mai multe informații. Am găsit deja mai mulți oameni care sunt păstrătorii multor informații, un ziarist din Scornicești care are multe date despre acei ani, și cred că va fi un film foarte simpatic și în orice caz o să avem bucuria asta să îl facem, că tot vorbeam de bucurie. Poate la anul.

I.V.: Flacăra Moreni a fost atunci dezavantajată.

T.G.: Da, trebuia să promoveze.

I.V.: Pentru Flacăra vin și eu și vorbim…

T.G.: Da…

I.V.: În ce crezi cel mai tare pe lumea asta?

T.G.: Of, mi-ai dat greu la final.

I.V.: O să fie ceva mai simplu chiar la final. Asta e semifinala…

T.G.: Da, cred în multe lucruri, și am multe valori în care cred… Nu cred că poți obține lucruri simple fără seriozitate, fără muncă, fără perseverență. Astea sunt valori în care cred. Cred în prietenie, nu cred deloc în ipocrizie, mai ales că e peste tot în jur. Sunt câteva valori care sunt atât de importante, și dacă crezi în ele, nu vei dezamăgi pe alții.

I.V.: Îți mulțumesc mult, Tudor, pentru dialogul acesta, și la final, te rog să adresezi un gând, o urare, un îndemn, celor care îmi urmăresc podcastul, Avangarda, cu Ionuț Vulpescu.

T.G.: O să le spun să fie mereu în Avangardă, să nu dea înapoi și mi-aș dori să aibă ceva de învățat din fiecare dialog, pentru că noi toți suntem până la urmă sumumul unor experiențe avute în trecut, care ne influențează și așa sper să vă influențeze și pe voi.

I.V.: Mulțumesc mult, Tudor!

T.G.: Mersi!

Parteneri