• Home
  • De la prieteni
  • AVANGARDA, CU IONUȚ VULPESCU. INVITATĂ: ACAD. GEORGETA FILITTI.  UN PODCAST DESPRE PUTERE, SEDUCȚIE, CULTURĂ ȘI ISTORIA DE CARE NU AVEM VOIE SĂ UITĂM

AVANGARDA, CU IONUȚ VULPESCU. INVITATĂ: ACAD. GEORGETA FILITTI.  UN PODCAST DESPRE PUTERE, SEDUCȚIE, CULTURĂ ȘI ISTORIA DE CARE NU AVEM VOIE SĂ UITĂM

filitti 2

 

Episodul XXII al podcast-lui Avangarda, cu Ionuț Vulpescu, este o călătorie culturală în timp: profesoara Georgeta Filitti ne poartă prin lumea marilor spirite ale elitei românești. Invitată de către fostul ministru al Culturii să destăinuie cele mai siropoase secrete din intimitatea și biografia celor mai importanți oameni politici ai României moderne, dar și din ale celor mai puternice femei ale țării noastre, Georgeta Filitti povestește de ce Kogălniceanu a fost cel mai mare orator al României moderne; cum se face că Iorga, în opoziție, era imabatabil, dar la putere, mereu vulnerabil; de ce, de la Carol I încoace, „România are nevoie de caractere”, dar ele se întrevăd tot mai greu. Cu această ocazie, dna Academician destăinuie cum arată Bucureștiul grecesc pentru ea și de ce acesta este un indicator suficient pentru a înțelege că România era o țară europeană de mult timp. E drept, marea provocare a fost discuția, apropo de titlul uneia dintre cărțile dnei academician, despre cum arată „România de totdeauna” pentru Georgeta Filitti, pe care de multe ori a cunoscut-o și prin prisma soțului său, Manole Filitti, cel care a reînființat Jockey Club-ul. Aflăm, în aproape două ceasuri de dialog sincer despre istoria noastră, de ce Președintele Ion Iliescu părea un „tip simpatic” pentru Neagu Djuvara, de ce cele mai bune românce din istoria noastră au fost, de fapt, englezoaice – soția lui Rosetti, Mary Grant și Regina Maria, de ce societățile de filantropie de pe timpul regalității au dispărut și, un element impresionant, ce destăinuie paginile recent descoperite din Jurnalul Reginei Maria. O conversație despre inima de femeie a Mariei, îndrăgostită de Barbu Știrbei, inima de mamă a Mariei care cel mai dureros se împarte între un moștenitor capricios al tronului, Carol al II-lea, și fata pe care o are cu Barbu Știrbei, Principesa Ileana, îndelung gelozită de viitorul rege, și inima monarhului Regina Maria, pentru un timp „singurul bărbat politic din România”, care a stat uitată într-o cutie pe pervazul Muzeului de Istorie mult timp până să se odihnească la Peleș. Acest episod special ne oferă prilejul de a gândi ce spune despre noi, ca popor, gestul de a lăsa neîngrijit mormântul Elenei Lupescu, duduia lui Carol al II-lea, nedorită de Regină, scandalizând Europa întreagă, și totuși rămasă singura soție legitimă a acestuia. Un podcast despre educație, seducție și putere, un dialog cinstit, între Gemeni, despre istoria României de care nu avem voie să uităm.

Interviul integral poate fi ascultat accesând link-ul: https://www.youtube.com/watch?v=QdnuRGKNAqQ

Mărturia unei erudite născute în zodia vorbirii pătimașe, Gemeni: „Oratoria nu mai există”. Georgeta Filitti, dezamăgită de discursurile publice din România

 

Ionuț Vulpescu: Bună ziua la un nou episod al podcast-ului meu, astăzi o mare bucurie, o am invitată pe dna. Acad. Georgeta Filitti. Doamna profesoară, mulțumesc mult că ați acceptat invitația mea.

Georgeta Filitti: Și eu mulțumesc că m-ați invitat.

I.V.: Vorbiți în această carte, pe care am citit-o în ultimele zile, România de totdeauna, despre talentul de povestitor al zodiei Gemenilor. De povestitor, și chiar al istoriei. Recunosc, și eu sunt geamăn, și am o oarecare îndeletnicire… Gemenii au un talent de a povesti. Cum faci să povestești? Toată viața dvs. e legată de nenumărate studii, cercetări, cărți, dedicate istoriei. Cum faci ca povestea istoriei să fie înțeleasă de cât mai mulți?

G.F.: Cred că trebuie să citești enorm de mult, să treci prin filtrul propriei gândiri o serie de lucruri, și pe urmă să stai de vorbă cu unul și cu altul. Eu trebuie să vă spun, de pildă, cu televiziunea. Azi apare la televiziune cam oricine. Prima dată când am apărut eram în 1973 și eram gâtuită de emoție. Dar cel cu care făceam emisiunea mi-a spus: „Hai să facem un exercițiu înainte de a începe”. Nu știam că un bec roșu e un semn că funcționează totul. Am început să vorbesc degajată cu el și zice: „Gata!” „Cum gata? Nu începem acum?” „Nu!” Și din clipa aceea nu am mai avut emoții. Nu știu să vă spun dacă toți gemenii trec prin asemenea momente, dar cred că e bine așa. Pe urmă eu am mai avut un noroc. Am avut șansa să îl editez pe Kogălniceanu. Pe Kogălniceanu-orator. Și vă mărturisesc dvs., nu am mai spus-o: aceste discursuri ale lui, eu le-am citit cu glas tare. Sunt discursuri politice, mă grăbesc să spun, dar au o încărcătură extraordinară. Le citești, vrei să îți nuanțezi exprimarea după el, și iese ceva extraordinar, te trezești și tu puțin orator. Sunteți de acord cu mine, cred, domnule Vulpescu, oratoria nu mai există. Nu știu în alte țări, dar la noi nu se practică. Nu se practică în Parlament, nu se practică în locurile publice, sunt foarte puțini oameni care vorbesc atrăgător. Poți să citești așa, ca un țârcovnic, un  text oarecare făcut de tine sau de altul, și lumea îl înghite. Nu se poate, trebuie să te uiți continuu în ochii publicului și să vezi. Dacă unul lasă capul în jos sau se uită în altă parte, vii cu un element ca să îi captezi atenția. Și lucrul acesta se dobândește. Aș zice că e o treabă de practică. Dar trebuie să îți iubești meseria. Și eu mărturisesc. E o mărturisire prea îndrăzneață: îmi iubesc foarte mult meseria. Și mă bucur să o transmit în felul acesta, pentru că am văzut că acesta e, în momentul de față, felul cel mai atrăgător, pe care publicul îl gustă cel mai mult. Să vorbești, dacă se poate, puțin, ca să nu se plictisească, ceea ce e firesc. Nu poți să stai o oră, o oră jumătate, niciun subiect nu poate să fie așa de interesant, încât să încerci să reții atenția omului așa de mult timp. Și văd că îmi iese. Și dvs. o să îmi confirmați, sau o să spuneți „Nu, nu, fiți atentă!”

 

„Știți ce plăcere încerci”? Georgeta Filitti, despre oratorie, persuasiune și puterea cuvântului

 

I.V.: Spuneați de marele orator… care e cel mai mare orator pe care l-a avut România?

G.F.:Eu îl socot pe Kogălniceanu. Și știți de ce? Pentru că omul acesta nu a avut întotdeauna unanimitate în ceea ce privește ideile pe care le-a avansat. Intră în Parlament și toată lumea e împotriva lui. Și peste jumătate de oră, a schimbat punctul de vedere al unei întregi adunări. Sigur că nu a fost sigur, și cred, citind discursurile și ale unuia, și ale altuia, cred că dialogul dintre el și Barbu Catargiu trebuie să fi fost un adevărat regal. Vedeți, au avut amândoi măsură, au crezut amândoi, au fost amândoi buni patrioți, s-au justificat; și justificarea nu a fost: „Ești un idiot și susții treaba asta!” Nu, au rămas teribil de urbani, și pe urmă își construiau în așa fel discursul, exista o armonie, un cap, o coadă și o linie roșie, care avea vedere să te convingă, pe tine, ascultătorul. Faptul că a câștigat în repetate rânduri Kogălniceanu, nu îl coboară pe Barbu Catargiu, care rămâne unul din marii oratori. Dar, vedeți dvs., sunt lucruri care se duc. Azi oratoria, practic, nu mai există. Și știți ce cuceritoare este? Știți ce plăcere încerci? Când îl vezi pe omul acesta că îți vine cu niște argumente. Și te silește și pe tine să gândești.

I.V.: Vorbim despre mari oratori. Am fost împreună la Vălenii de Munte, în mai multe rânduri, și s-au lansat în mai multe volume Discursurile parlamentare ale lui Nicolae Iorga.

G.F.: Eu le-am scos, șase volume.

I.V.: Șase volume!

G.F.: Da, da!

 

În opoziție, imbatabil. La putere, arareori convingător. Destinul parlamentar al lui Nicolae Iorga

 

I.V.: Stilul lui Iorga, față de Kogălniceanu, cum e? Ce aduce Iorga în Discursurile sale parlamentare?

G.F.: Știți, Iorga a avut șansa pe care, într-un fel, a avut-o și Kogălniceanu, să fie și la putere, și în opoziție. Și Iorga, când e în opoziție, e imbatabil. Când e la putere, trebuie să se justifice, și nu aș zice că e foarte convingător. Dar uneori e nedumeritor. De pildă, el e împotriva grădiniței. Și merge pe ideea că copiii trebuie să trăiască sub streașina părintească. Or, gândiți-vă, nu acum, când nu s-ar mai pune de fel problema, dar nici în vremea lui, acum aproape 100 de ani, ideea socializării micuților mi se pare absolut necesară. El era împotrivă. Pe urmă, să nu vă mirați. Era împotriva examenului de bacalaureat! Dar motivația? Te lasă cu gura căscată: pentru că el nu fusese primul la bacalaureat. Deci, vă dați seama… Sunt niște lucruri…

I.V: Foarte subiective!

G.F.: Foarte subiective, sigur! Rămâne și el foarte interesant, dar pentru că o să o evocăm și pe Regina Maria, trebuie să vă spun că nici Regina Maria, nici alt cronicar al timpului, Simona Lahovary, vai, din nebun nu-l scot pe Iorga. Pentru că totuși, are niște ciudățenii. Iorga este un Geamăn, ca să spunem, deci este un pătimaș. Nu suportă… el trebuie să fie în toate, el le știe pe toate, el dă sfaturi, trec anii și el spune: „Cum? Războiul? Eu l-am convins pe Regele Ferdinand să intre în război de partea Aliaților. Eu am făcut asta, eu am făcut asta….” În multe are dreptate. Să nu uităm că discursul în Parlament care confirmă Unirea României Mari îi aparține lui Iorga. Iorga totdeauna știe ce trebuie să spună. Dar a și supărat pe foarte mulți.

 

România, în penurie de caractere?

 

I.V.: El a spus, sau Carol a spus? Cui aparține această frază: „România are nevoie de caractere în primul rând.”

G.F.: Carol a spus lucrul acesta, într-o discuție cu Spiru Haret. Sigur, sunt foarte buni și erudiții. Dar în primul rând ne trebuie caractere. Oameni bine educați, și pentru care, știți, să nu începem acum cu o listă lungă de virtuți ale cetățeanului român. Dar măcar cele Zece Porunci să ni le amintim. Acesta e un lucru foarte important. Și aici nu vreau să cad în păcatul mai tuturor concetățenilor mei: să îmi dau cu părerea, că e politică, că e avocatură, că e sport, că e nu știu ce. Dar cred că aceste schimbări – să vă dau numărul de miniștri ai Învățământului?

I.V.: Și ai Culturii!

G.F.: Tare mulți s-au schimbat. Poate că au fost oameni excepționali. Dar, domnule Vulpescu, nu ai timp. Nu ai timp să aprofundezi niște lucruri și te schimbă, dintr-o rațiune sau alta, dar nu o discut. Fiecare ministru al Educației a simțit nevoia să facă o reformă. Și-atunci, pentru numele lui Dumnezeu, presupunând că am un copil de șapte ani acum, eu nu știu cum mama dracului va ieși acest copil din facultate. Face patru clase, face șapte clase, dă un examen de baraj, de nebaraj, se iau în seamă notele, numai de la examen? Nu dau deloc examen! Am vacanță de Paști? Nu am vacanță de Paști? Adică toată această tulburare este contraproductivă.

filitti 1

Aleco Zaimis către Georgeta Filitti: „Asta e țara ta, nu o mai vorbi de rău.”

 

I.V.: Instabilitatea instituțională, într-adevăr, e una din tarele noastre și unul dintre blocaje. Foarte multe blocaje vin de aici. Dar este aceasta problema fundamentală a României, absența caracterelor, cum spunea Carol I?

G.F.: În orice caz, exercițiul de apreciere e foarte greu, și vrei să rămâi obiectiv. Dar, iată, de pildă, un lucru. Și asta vă spun pe pielea mea. Dvs. ați băgat de seamă, noi când ieșim în străinătate, puțin ne trebuie ca să stăm de vorbă cu gazdele noastre de acolo și să începem să criticăm: „Știi ce mizerie e la noi?” „Să vezi, ăia fac, ăia dreg…”. Mie mi s-a întâmplat lucrul acesta în Grecia. Familia bărbatului meu, Filitti, vă dați seama, e vorba de greci, și am ajuns să cunosc până la Zaimis, unul dintre miniștrii importanți ai grecilor. „Aleco, bine ai venit!” Îmbrățișări, nu știu ce… Și pe urmă am început: „E așa, e așa, e așa…” Până când Aleco Zaimis mi-a atras atenția. „Asta e țara ta, nu o mai vorbi de rău.” Eu nu vorbeam țara de rău, povestea se întâmpla până la Revoluție. Dar răbufneam! Noi răbufneam pentru că erau niște strâmbătăți. Nu trebuie să le înșirăm, că le știm cu toții, nu? Educația noastră ar trebui făcută și în sensul acesta. Cel mai ușor este să încep să cârtesc. „Masa aia e strâmbă, raftul ăla nu stă bine…” Păi dacă e așa, pune mâna și fă ceva! Din  nenorocire cred că suntem un grup destul de restrâns care încercăm să facem ceva. Să nu mă înțelegeți greșit. Eu nu spun că reușesc să răstorn lumea, dar faptul că am făcut o carte din care lumea s-a lămurit, nu?

 

Bucureștiul grecesc în ochii Georgetei Filitti: 5000 de firme grecești în țara noastră

 

I.V.: Și pentru că vorbim de Grecia, să arătăm și această carte! Vă mulțumim că mi-ați oferit-o, e Bucureștiul grecesc, ediția a III-a.

G.F.: Mi-a făcut plăcere. De ce? Pentru că domniile voastre trebuie să fiți informați că a existat o comunitate, să nu vă spun, că sunt 5000 de firme grecești care funcționează astăzi în România și tot 5000 ale Ciprului. Sigur că nu sunt niște firme uriașe, dar, iată, sunt! Aceștia sunt niște alogeni care ne însoțesc istoria din Antichitate până în zilele noastre.

 

România de totdeauna. Georgeta Filitti: „Românii sunt cârtitori”

 

I.V.: Întorcându-mă la această carte, o carte de dialoguri cu Simona Preda, trebuie să spunem, care se cheamă România de totdeauna. Ce înseamnă România de totdeauna pentru Georgeta Filitti?

G.F.: Simona Preda când a avut inițiativa acestor dialoguri m-a întrebat: „Cum o să îi spunem?” Gândind asupra viitorului titlu, mi-am dat seama că sunt niște lucruri la noi care nu s-au schimbat. Faptul că mergeai în rochie lungă și cu corset, faptul că bărbații purtau joben sau nu ieșeau fără baston, dar în foarte multe împrejurări, mentalitatea a rămas aceeași. Și e un lucru, și poate domnia voastră o să mă deslușiți, pentru că întreb în dreapta și în stânga și nu aș zice că am avut un răspuns definitiv. Sau am avut un răspuns care permite discuții. De ce suntem noi, românii, atât de cârtitori? Vedeți, ne face foarte multă plăcere să criticăm. Colo nu merge, colo e strâmb, ăla e așa, celălalt e corupt, ăla a făcut fapta bună, dar știi de ce a făcut-o? Pentru că a fost șantajat. Nu se poate…

 

Dumnezeul de stânga: „Sunt șanse pe care trebuie să le aibă toți. Undeva am senzația că în fiecare clipă Dumnezeu mă privește”

 

I.V.: Vedem petele și din lucrurile bune.

G.F.: Totuși, eu nu cred că există, afară de formațiunile politice absolut extremiste, în istoria noastră, și poate că și aceia la început au făcut fapte bune, sau, sau, au preconizat! Să vorbim despre comunism. Într-un fel, comunismul trebuie raportat și la Iisus Hristos. Nu? E vorba de dragostea dintre oameni, e vorba de egalitatea lor…

I.V.: Evangheliile au un caracter social, profund social.

G.F.: Nu-i așa?

I.V.: Exemplele sunt întotdeauna din lumea celor mici, sărmani, care au nevoie.

G.F.: Șansele pe care trebuie să le aibă toți. Pe urmă s-a ajuns la ce s-a ajuns. Excese, dar sigur, toți suntem egali: tu mă dai afară pe mine din casă, te așezi în casa mea, și eu sunt obligat să plec nu cu un geamantan de piele, ci cu unul de carton. Șamd. Această cârtire permanentă pe care o practicăm noi, să știți că, în primul rând nouă înșine, nu ne e bună. Nu știu ce e de făcut. Cred că oamenii nu au ce face, pur și simplu. Tot după o credință – domnia voastră, care aveți studii în acest domeniu, sunteți mult mai profund. Poate că eu am o credință simplă, dar undeva am senzația că în fiecare clipă Dumnezeu mă privește. În măsura în care pot să fac ceva, o să fac. Ce știu să fac? Și să încerc să fac cât mai bine lucrul acesta. Și dacă această raportare cât mai simplistă a omului la dumnezeire, dacă ar încerca-o cât mai mulți, și și-ar vedea fiecare de treaba lui – dar sigur, asta este o idee care nu prinde…

I.V.: Spuneți în această carte că România nu a intrat în UE în 2007. Sigur, tehnic, am intrat în 2007. Dar că, dacă ne uităm în urmă, mentalitatea boierimii noastre era una europeană, era una occidentală.

G.F.: Absolut occidentală!

filitti

Boierimea românească, occidentală, dar antimodernă. Paradoxul deslușit de Georgeta Filitti

 

I.V.: Cum se explică totuși această orientare? E o incursiune superbă în secolele XVIII-XIX, cu foarte multe exemple de mari boieri din România. Cum se explică această mentalitate occidentală a boierimii de la noi, totuși, cu o evoluție antimodernă, poate, de multe ori? Cum există acest paradox?

G.F.: Vedeți, privind puțin în urmă societatea românească cel puțin din ultimele două secole și jumătate, trebuie să convenim că suntem o societate de imitație. Și atunci, pe noi ne-a încântat, începând din secolul XVIII, tot ce venea din străinătate. Și cum să vă spun, dacă vrei să îți petreci timpul agreabil, du-te în arhivă să citești sutele de materiale… de comenzi de marfă în străinătate, de călătorii și de uimirile românilor față de ce află în străinătate. Ăștia? Ăștia au piețe croite și în mijlocul pieței au o statuie. Ar trebui și noi să avem același lucru. Pentru că multă vreme, până la regulamentul organic, să spunem, orașul nostru, Bucureștiul, pe care îl iubim așa de mult, avea niște ulițe croite, și lumea se apăra de haita de câini, cu nuiele scoase din gardul Mântulesii. Atunci era și o vorbă: „Ah, asta e o poveste precum e gardul Mântulesii”. Adică o minciună, pentru că gardul acela mereu trebuia refăcut. Erau 900 de câini, în mahalaua Mântulesii, dvs. știți unde e strada asta…

I.V.: E descrisă de Eliade în proza sa fantastică, Eliade a studiat la liceul de pe strada Mântuleasa, care astăzi nu mai există. E biserica de pe strada Mântuleasa…

G.F.: E un maidan splendid acolo. Au crescut oțetarii peste gard, dar asta e altă poveste, care e foarte contemporană. Adică, cum să vă spun, toate lucrurile acestea îți indică ceva, ideea de a imita și să știți că nu tot ce am imitat noi a fost rău. De exemplu, la noi s-a introdus limba franceză. Când m-am căsătorit cu Manole Filitti am rămas uimită. Mă grăbesc să spun că era o diferență de vârstă între noi. Omul acesta venea din vechea societate bucureșteană, și cei care mi-au intrat în casă erau cam de vârsta lui, și toată lumea vorbea franțuzește. Oamenii aceștia vorbeau între ei franțuzește. Sigur că a trebuit să intru și eu în joc, dar mi-am exprimat mirarea. „Care e rațiunea să vorbiți franțuzește?” „Ca să nu uităm.” E o chestie de exercițiu. Și lucrul a fost foarte frumos. Vă dați seama că erau niște cuvinte românești care le făceau mare plăcere. Je veux manger, je sais pas quoi, mais murăturile erau grozave. Murăturile rămâneau românești, mămăliga era românească, terciul sau mai știu eu ce…

I.V.: Ca în Chirițele lui Alecsandri.

G.F.: Ca în Chirițele lui Alecsandri! Evident că nu se exagera, dar explicația mi-a plăcut. Este acest exercițiu.

 

Cum l-a cunoscut Georgeta Filitti pe soțul său, Manole Filitti? „Treaba, dacă vreți, m-a costat foarte mult, pentru că a publica opera unui filogerman, în 1985, filogerman în timpul Primului Război Mondial, nu era un lucru recomandabil!”

 

I.V.: Cum v-ați întâlnit soțul? Cum l-ați întâlnit pe Manole Filitti?

G.F.: Știți, a existat un om pe care mulți l-au înjurat, mulți l-au lăudat, cum se întâmplă la noi, cu faimoasa cârtire. Este vorba de Valerică Râpeanu, care a condus multă vreme o editură, Eminescu, și care și-a propus, și să știți că a și reușit să facă o editură bună, și astăzi, când poți să scrii orice, vai! Nu există… noi spunem că e democrație, eu sunt mai tentată să spun că e puțină anarhie și puțină debandadă, pentru că se publică mult și nu totdeauna cu cap, dar el a încercat să readucă la suprafață o serie de valori ale filosofiei, istoriografiei române, ale culturii române în genere. Atunci, s-a adresat și a făcut să fie publicat un volum Filitti. Pentru această ediție, reeditare a operei lui Filitti, m-a chemat pe mine, și așa am intrat în legătură cu familia, ca să pot să am informații despre biografia lui, mai ales că noi făcusem și o enciclopedie la Institutul Iorga. Numele, mie mi-a sunat foarte frumos. Trebuie să spun că Filitti, vai!, era diplomat, în ministerul de Externe, dar era filogerman. Și treaba, dacă vreți, m-a costat foarte mult, pentru că a publica opera unui filogerman, în 1985, filogerman în timpul Primului Război Mondial, nu era un lucru recomandabil, iar cenzorul erai Bulei, Ion Bulei.

I.V.: Istoricul, care a condus apoi Institutul de la Veneția.

G.F.: Sigur că da, a făcut, spunea el, o serie de fapte bune. Dar dincolo de lucrul acesta, pe Filitti să îl readuci în spațiul public, era totuși o îndrăzneală. Mă grăbesc să spun că dincolo de opțiunea lui politică, să știți că era un istoric extraordinar de riguros, și foarte peren. Toate descoperirile lui și toate cercetările lui sunt valabile și astăzi. Iar Iorga, pentru că l-am evocat, și Iorga avea gură mare, și era intransigent, și erau împrejurări când se considera singurul patriot, Iorga a trebuit să recunoască, în multe rânduri, că acest Ion Filitti a avut dreptate pe probleme de istorie și de drept. Și să știți că analiza pe care acest Ion Filitti o face Regulamentului organic, prima noastră constituție, e absolut remarcabilă.

I.V.: V-ați cunoscut soțul apropiindu-vă de opera tatălui.

G.F.: Exact! Și pe urmă, sigur, în familie era o legendă.

 

Culisele celui mare renumit club de societate din România modernă. Manole Filitti: „Eu sunt Jockey Club-ul.” „Domnule Filitti, mi-ați luat firma, vă dau în judecată!”

 

I.V.: Ion C. Filitti, diplomatul și istoricul.

G.F.: A circulat o legendă, și mie mi-a făcut plăcere să o însușesc, am fost primită foarte bine de el și de soția lui, o actriță adorabilă, Mimi Enăceanu. Ea suferea de inimă și legenda voia să susțină că această doamnă i-a spus soțului ei: „Eu nu am să rezist mult, fiindcă inima mea cedează. Dacă mor, tu pe asta să o iei de nevastă, că o să aibă grijă de tine.” Anii au trecut și proorocirea ei s-a împlinit. Și pe urmă, bărbatul meu a scris o carte, Gânduri răzlețe. În prefață exact gândul acesta îl spune: cea care îmi va închide ochii… și așa s-a întâmplat, alături de Alecu Paleologu. Știți, domnule Vulpescu, probabil că și astăzi noi avem oameni de cultură excepționali.  Trebuie să credem lucrul acesta. Avem nevoie să ne sprijinim de ei, avem nevoie să ne uităm la ei, să ne ascultăm vorbele. Mi se pare că face parte din zestrea noastră. Nu poți să trăiești, nu ești animal, nu ești lup singuratic. Suntem animale sociale, nu? Și atunci trebuie să ne confruntăm unii cu alții, trebuie să îl admir pe unul, trebuie să îl detest pe altul, justificat, nejustificat, trebuie să fac ceva. Și lucrul acesta e foarte important. Or, să știți că a fost un brelan de oameni excepționali, mulți au fost terminați în pușcăriile comuniste. Unii au revenit și au continuat să fie activi. Alții au scăpat în străinătate și s-au întors. Din toată această lume pestriță, eu am cunoscut câțiva. Și pe unii dintre ei, Alecu Paleologu, sau Neagu Djuvara, sau Manole Filitti, să știți că rămân absolut exemplari. Exemplari ca ținută, ca măsură, ca fel de a te adresa. Bărbatul meu a reînființat Jockey Club-ul. De asta, veneau foarte mulți ziariști să îl întrebe ce e Jockey Club-ul. Inutil să vă spun că a fost un îmbogățit, după Revoluție, care rapid a cumpărat niște cai, i-a pus să alerge și a zis: „Eu sunt Jockey Club-ul.” „Domnule Filitti, mi-ați luat firma, vă dau în judecată!” Firma nu era nici a lui Filitti, nici a lui Dulugeac, vă dați seama, era vorba de o organizație, ce spuneam, cu imitația… La noi se făcuse. A luat ființă Jockey Club-ul în 1875, la injoncțiunea vice-consulului englez. Sigur, cu ajutorul lui Carol I. Lucrurile acestea au mers foarte bine, dar revenind târziu, la 1991, când s-a reînființat Jockey Club-ul, veneau foarte mulți ziariști. Sigur că ați trăit această epocă. Meseria de ziarist era foarte atrăgătoare. Dar nu toți știau cu ce se mănâncă. Și puneau și întrebări de genul, unul care îl omorâse pe altul: „E adevărat că l-ați omorât?” Vă dați seama, când ăla era mort acolo, și pe asasin îl întreabă și se holbează, așa…

 

Neagu Djuvara către Georgeta Filitti: „Am ceva de spus românilor. Mă ajuți?” A face altfel istoria: pro sau contra, dar a gândi despre lume

 

I.V.: „Nu este adevărat ceea ce vezi!”

G.F.: Iată! Adică erau și prostii din astea. Dar am asistat adesea la dialoguri între ziarist sau ziaristă și Manole Filitti. Și încet-încet îmi dădeam seama că ăștia învățau niște lucruri, cum să se poarte, ce întrebări să pună și cum să răspundă. Și lucrul a fost valabil și pentru Alecu Paleologu, și pentru Neagu Djuvara. Neagu când a venit în țară, prima casă în care a intrat a fost a noastră. Fiindcă se cunoscuseră, el cu soțul meu, înainte de Război. Îmi spune: „Știi, eu am ceva de spus românilor. Mă ajuți?” Și eu l-am ajutat în sensul că a putut să își țină – trec peste detaliile acestea, de amănunt, în sensul că erau relațiile noastre, ale tuturor – dar a ajuns să își țină cursurile la facultate. Știți cum se bătea lumea? La început, Zoe Petre i-a dat o sală de seminar.

I.V.: Era decanul Facultății de Istorie.

G.F.: Da, apoi a trebuit să îi dea amfiteatrul cel mai mare, și studenții efectiv se băteau. El avea un fel de cravate, care erau un fel de cochetărie. O cochetărie pe care voi, bărbații, o înțelegeți mai greu. Sigur că avea gâtul foarte ridat și atunci își punea această cravată. Câteva persoane m-au rugat: „Am înțeles că ești prietenă cu Neagu Djuvara, nu poți să ne faci rost de o asemenea cravată?” Care,  vă dați seama, i se potrivea lui, dar nu i s-ar fi potrivit altcuiva. Neagu a avut o influență asupra oamenilor tineri, neașteptată, domnule Vulpescu. Și discuțiile lui în contradictoriu, și minimizarea lui, făcută de Răzvan Theodorescu, făcută de Florin Constantiniu, socotit mai amator, astea sunt alte povești. Dar el a făcut un lucru, ne-a obligat să ne gândim la o serie de evenimente majore din istoria noastră. Și acesta e lucrul de căpetenie. Vedeți că noi începusem discuția cu învățământul. Știți ce aș reproșa eu învățământului nostru? Și cred că am dreptul, numai datorită vârstei, nu alt argument pot să invoc. Noi învățăm ca papagalii o serie de noțiuni, care cel puțin pentru istorie, par că nu ne mai sunt necesare. Or ideea de bază, și aceasta e caracteristica învățământului din Franța este această exprimare carteziană. Adică, am o temă, și este în așa fel formulată că eu trebuie să gândesc asupra ei. Că asta mă deosebește pe mine, om, de câine sau pisică, învățând lucruri elementare: să doarmă colo, să mănânce dincolo. Or lucrul acesta a încercat în cursurile lui să îl facă Neagu Djuvara, și această Românie profundă, reprezentată de sutele lui de studenți, să știți că e valabilă și astăzi, vă vine să credeți? El a murit de trei ani. Vin oameni la mine: „Știți, domnul Djuvara a pus problema, cutare sau cutare.” Începutul Țărilor Române… Nu contează dacă ești pro sau contra, dar te-a făcut să gândești! Nu ai înghițit afirmația și pe urmă te duci să o arunci la catedră sau oriunde se nimerește.

I.V.: Și istoriile lui, istoria prezentată altfel.

G.F.: Nu-i așa?

 

Neagu Djuvara despre Ion Iliescu: „E un tip simpatic”

 

I.V.: Dar, pentru că îl evocați pe Neagu Djuvara, amintiți în carte un episod când l-ați însoțit la Palatul Cotroceni. Era Președinte Ion Iliescu. Ați văzut împreună un film care cred că era dedicat Marthei Bibescu.

G.F.: Exact!

I.V.: Și la finele filmului vă spune: „Știi, Ion Iliescu e un om simpatic, de fapt”, pentru că lumea îi percepea în polemică sau în contradicție.

G.F.: Și pentru că așa era de bon-ton, hai să îl înjurăm zdravăn, pe el, pe Ion Iliescu.

I.V.: Vă amintiți episodul acesta.

G.F.: Sigur că da! Mie mi-a făcut plăcere. Ministrul Culturii era Răzvan Theodorescu. Stăteam toți grămadă acolo, în lojă, și trebuie să vă spun, amintirile mele personale legate de Ion Iliescu sunt absolut pozitive. Și când spun lucrul acesta, povestea se întâmplă înainte de Revoluție. Eu am lucrat toată viața, am fost cercetător la Institutul Iorga al Academiei. Din facultate, am mers la institut.

I.V.: Fosta casă a lui Nicolae Iorga.

G.F.: Casa lui Nicolae Iorga. În această situație, și eu, și mai eram câțiva, când venea un oaspete străin, îl însoțeam. Asta pentru că oaspetele pe care l-am condus atunci s-a plâns. Întâi fusese repartizat un coleg al meu care nu vorbea decât românește. Și atunci era foarte greu, un ghid care îi prezenta țara printr-o gestualitate, nu știu cum să spun. Așa am ajuns să îl însoțesc pe acest profesor la Sorbona, și am fost în mai multe județe. Am ajuns în județul unde era prim secretar Ion Iliescu. Trebuie să vă spun că s-a purtat absolut ca un domn, în vreme ce ceilalți aveau un vag dispreț pentru mine, care nu puteam să fiu decât o femeiușcă, pusă la dispoziție de autorități străinului. Vă scutesc de urmările prezumate pe care le intuia oricine. Or Ion Iliescu s-a purtat absolut ca un domn. Discuția a fost în trei, foarte elevată, foarte frumoasă, și lucrul acesta mie mi-a atras atenția. La cutremurul din ’77, iar am fost într-o situație mai specială, se împlineau niște ani rotunzi de la Răscoalele din 1907. Ne dusesem în județul Botoșani ca să îi lămurim pe țărani, ce fusese cu 70 de ani în urmă. Era o dispoziție. Eram un grup compact de cercetători de la București. Am ajuns acolo, a căzut toată povestea, și am fost găzduiți de tovarășul Duminică. Era prim secretar acolo. El mi-a spus un lucru, care azi e o banalitate: că ne permite să fim la o teleconferință. Da? Să nu suflăm, să nu facem scandal, să nu știu ce. Am stat ca niște icoane. Era foarte interesant lucrul acesta. Conducătorul statului îi întreba pe fiecare: în județul tău ce s-a întâmplat? Dar în județul tău? Erau răspunsuri foarte slugarnice. „Să trăiți, tovarășul secretar! Permiteți să raportez!” În vreme ce Ion Iliescu, foarte calm, foarte politicos, „Bună ziua, tovarășe secretar general! „În județul Iași s-a întâmplat asta și asta…” Și a raportat câte coșuri de casă se dărâmaseră și mai știu eu ce. Îți atrăgea atenția lucrul acesta, și atunci, trebuie să spun, că și în momentul când s-a văzut cu Neagu, Ion Iliescu își făcuse lecția. S-a dus cu mâna întinsă la el și a început să discute despre cărțile lui, ceea ce e spre cinstea lui. Totuși, e un intelectual. Nu are rost să discutăm orientarea politică, pentru că nu o să terminăm niciodată.

I.V.: Nu, nu despre asta e vorba… Mai ales că îmi amintesc că eram cu Victor Opaschi și cu Răzvan Theodorescu, și am văzut în sala de Teatru a Palatului Cotroceni acel film documentar dedicat Marthei Bibescu.

G.F.: Exact, exact!

 

Cele mai  bune românce din topul Georgetei Filitti, două englezoaice la origine: Mary Grant și Regina Maria

 

I.V.: Pentru că vorbim de Martha Bibescu și suntem în luna martie, aș vrea să vă întreb care sunt cele mai importante femei din istoria națională. Un top al doamnei profesoare Georgeta Filitti.

G.F.: Acum câțiva ani, cu un istoric foarte local, am făcut o emisiune la radio și ăia voiau să ne prezinte puțin, fiecare ce hram poartă. Și ăla a spus că el e specialist în istoria feminismului. Eu nu știam că există așa o specializare. Am trecut peste treaba asta. Cred că sunt una din puținele femei în spațiul public românesc care nu mă vait. „Vai de mine, am fost marginalizată că eram femeie…” Sigur că nu mi-a venit bine când am avut fantezia să mă mut la Cluj, se crease un post de conferențiar, îndeplineam toate condițiile, mă duc la rector, cu care îmi trecusem doctoratul, și îl informez: „Știți, voi candida și eu!” „Doamnă, știți cât vă respect, ați fost grozavă, dar eu voi vota împotrivă.” Și vă dați seama, Președintele Comisiei, Rectorul, să voteze împotrivă, nu are rost să te mai prezinți la examen. Și când am întrebat de ce, a spus: „Pentru că sunteți femeie.” Acum, eu cred că femeile importante din istoria României trebuie judecate și în funcție de epocă. Vedeți dvs, până către secolul XIX, totuși, femeile duc o viață destul de izolată, destul de monotonă, ținând gospodăria, mă refer la femeile din clasa boierească, pentru că celelalte sunt absolut anonime. Or e vorba de domnițe, de soțiile domnitorilor. O femeie foarte interesantă este Marica Brâncoveanu, care e o foarte bună gospodină, își rostuiește căsătoriile fetelor, face o sumedenie de lucruri, poartă corespondență cu nevestele notabilităților magistratului Brașovului, fac schimb de semințe de flori, de rețete de bucătărie, de mai știu eu ce? Abia la 1848 se poate vorbi de câteva femei proeminente. Eu cred că acestea sunt realități, domnule Vulpescu, nu trebuie să le machiem. Poate e și puțină ciudățenie în treaba asta, dar e și ceva fermecător. De pildă, sunt două femei în istoria noastră, foarte bune românce, dar amândouă sunt englezoaice: una este soția lui Rosetti, Mary Grant, care de dragul lui, de dragul țării, țara unde fusese chemată ca guvernantă, la familia Odobescu. Nu știu să vă spun ce s-a întâmplat în sufletul ei, dincolo de faptul că este nemurită, precum se știe, cu steagul, cu tricolorul în mână, este România revoluționară, Maria Rosetti, Maria Grant; iar fratele ei, Effingham, se căsătorește cu o Racoviță, și la fel, e foarte bun român. Face o fabrică de unelte agricole. Și cum să vă spun, nu că sunt români, dar sunt români militanți. Pleacă pe urmă în Europa și fac cunoscută Europa în felul acesta. Iar Regina Maria – vine o fetișcană de 17 ani, dar care are deja în ea educația britanică. Să știi să intri într-o societate, să încerci să o cunoști, să înduri niște lucruri dar să nu te lași. Și ea nu s-a lăsat. Rezultatul a fost absolut spectacular. Și citindu-i jurnalul, vă spuneam înainte de a începe emisiunea, că am bucuria de a fi scos 1929, 1930, și acum lucrez la 1931. Îmi face imensă plăcere să văd că ori de câte ori are ocazia, la noi, la români, costumul popular, ori de câte ori mi-a fost dat să văd, tot timpul se referă la România, țara ei. Acum, în 1931, este Revoluția din Spania, în urma căreia Alfons al XIII-lea trebuie să abdice, fuge din Spania, și sora ei, care era măritată cu un Grande de Spania, acolo, e într-o situație disperată, și zice: „Dumnezeule, și eu știu cât iubește sora mea” – care nici aia nu era spaniolă – „cât iubește țara asta, așa cum iubesc eu România.” Încât, la întrebarea dvs. aș spune că o celebritate, dar o celebritate pozitivă, au avut aceste femei. Poate că aș mai pune, chiar dacă în plan doi, femeile care fac un lucru.  Vedeți, domnule Vulpescu, sunt anumite îndeletniciri. Să nu spun meserii. Sunt anumite lucruri pe care oamenii le fac în funcție de epocă. E vorba de operele de binefacere. De organizațiile de binefacere. Că e Crucea Roșie, că e o organizație pentru salvarea orfanilor, cum era condusă la un moment dat de Olga Sturdza, bunica lui Mihai Sturza, istoricul care a murit acum doi ani, și care totuși, a gestionat într-un mod fabulos, soarta a 270000 de oameni, de tineri! Tineri rămași de la o zi la alta, fără acte, fără mamă, fără tată, fără nimic! Nu puteai să spui că îi vei planifica pentru cincinalul viitor, să le dai nu știu ce. Trebuia să le dai în câteva ore, de mâncat, de însănătoșit, de spălat etc. Ea a reușit să facă lucrul acesta, evident, și cu ajutorul statului, și cu ajutorul a numeroase persoane.

 

România pierde sentimentul caritabil. Amintirea Georgetei Filitti despre un sponsor care a dăruit Radioteleviziunii Române un pian: „Au scos un huo!

 

I.V.: Erau peste 40 de societăți de filantropie, de caritate, ale Reginei Maria.

G.F.: Iată!

I.V.: De ce astăzi nu mai avem așa ceva? S-a pierdut sentimentul acesta caritabil?

G.F.: Cred că s-a pierdut și dați-mi voie să evoc în fața dvs. un fapt, care mie mi-a lăsat un gust amar. În Sala Radio, pe scenă, un pian Bechstein, care fusese dăruit radioului de un om de afaceri. Și atunci, cineva din Radio, a simțit nevoia, după ce s-a terminat concertul, să spună că această piesă absolut necesară Radiodifuziunii Române e un dar făcut de cutare, care era într-o lojă. Și reacția publicului, asta ca să vă răspund ce ecart uimitor este între reacția de acum 100 de ani și reacția de acum, știți ce a făcut publicul? Sigur că omul acesta își făcuse poate averea nu în linii foarte ortodoxe, nu asta contează, făcuse gestul acesta, de a oferi un pian, de foarte bună calitate. Toată sala sau majoritatea a scos un huo! care l-a descumpănit pe donator, care l-a pus în dificultate pe acela, care prezenta, iar noi, câțiva, care melomani fiind, prețuiam gestul donatorului și atât, ne-a făcut să ne simțit foarte, foarte prost. Și nu știu, vă spun cu toată onestitatea, nu știu ce ar trebui făcut ca lumea să redevină generoasă. O să îmi spuneți că sunt foarte multe ONG-uri. Să nu le ignorăm contribuția, sunt cei care îi ajută pe copii cu sindrom Down, pe cei neajutorați, care sunt foarte mulți, că sunt bolnavi, că sunt săraci, că sunt neputincioși, neajutorați, dar cred că se poate face mai mult. Nu mi se pare concludent să înjurăm statul. Bun, statul nu face, dar eu, ca particular, ar trebui să fac mai mult. Nu știu să vă spun de ce, această modă a binefacerii, care exista și în timpul Reginei Elisabeta, și în timpul Reginei Maria, s-a cam pierdut…

 

Pe care jurnalist l-a numit Regina Maria „porc” și de ce? O relație glacială cu Nicolae Iorga: „Eu credeam că sunt suverana lui Iorga, nu brutarul domnului Iorga!”

 

I.V.: Îngrijiți acest jurnal, o operă editorială formidabilă, Jurnalul Reginei Maria. Care sunt trăsăturile, care e profilul Reginei Maria, așa cum reiese din jurnal, mai cu seamă că recent am văzut un material că s-au descoperit pagini noi din jurnalul Reginei Maria, un jurnal intim!

G.F.: Da, aș zice că acesta e ceva care iese din jurnal. Vedeți, Jurnalul Reginei Maria este o expresie concludentă a educației britanice, și anume disciplina. A ține un jurnal e un gest de disciplină. Pentru că ziua parcă nu îți e împlinită dacă nu te așezi jumătate de oră sau o oră să scrii ceva, dar și ce scrii, scrii cu foarte mare atenție. Ține de educație. Vă dați seama, aceste trei volume, le știu la literă, pentru că am stat să le traduc, să le adnotez, mai știu eu ce… dar citindu-le și pe celelalte, ea e foarte reținută. Cred că în sutele de pagini de până în 1931, o singură dată în istoria noastră e un personaj pe care îl face „porc”, dar dacă citești și ce a scris acest ziarist despre Regina Maria, Doamne, îi dai dreptate…

I.V.: Cine era ziaristul?

G.F.: Grigore Filipescu, care conducea ziarul Epoca. La fel, trebuie să vă spun, Iorga, care întotdeauna a fost pătimaș în politică, nu știu care i-a fost motivația, în timpul Războiului, a avut o relație plină de respect cu Regina Maria. Să amintim că atunci s-au întâmplat lucruri mai puțin obișnuite și anume, conducerea statului și instituțiile principale și multe personalități au părăsit Bucureștiul, preocupat fiind de puterile centrale, și s-au refugiat la Iași. Sigur, acolo, Regina a fost foarte activă, a organizat spitale, a obținut ajutoare de la Crucea Roșie rusească, de la Crucea Roșie Britanică, 200 de mașini, mașinile Maria, prin Chrissoveloni, obținute din America, ajutoare masive, care au reprezentat extraordinar de mult. Printre refugiați a fost și Iorga, să știți că populația Iașiului se înzecise, iar sursele de aprovizionare nu puteau să meargă în același ritm, încât lumea era foarte strâmtorată, inclusiv familia regală. Cum reiese nu numai din mărturiile Reginei, dar și ale celor din jur. Ei bine, Iorga, conștient de valoarea lui, trufaș, peste măsură, îi scrie Reginei: „Dar eu nu am dreptul să mănânc pâine albă? Eu sunt marele istoric al neamului!” Atunci, Regina scrie pe această scrisoare: „Eu credeam că sunt suverana lui Iorga, nu brutarul domnului Iorga!” Sigur că asta a creat o răcire a relațiilor, în asemenea măsură încât când fiul Reginei, viitorul Rege Carol al II-lea, deci Principele Carol, s-a căsătorit cu Principesa Elena de Grecia, într-un fel ei erau viitorul conducerii țării, vreau să spun, Iorga, cu felul acesta propriu Gemenilor de a se arunca într-o poveste, a început să o sprijine pe Regina Elena, în asemenea măsură încât s-a și justificat. „Regina Maria a fost extraordinară în timpul Războiului, să se retragă acum!” Eh, să știți, asta a creat o breșă, iar Iorga nu și-a cruțat cuvintele, dar să nu vă mirați, când moare Regina Maria, în iulie, 1938, în fruntea convoiului mortuar e Nicolae Iorga.

 

Inima Reginei Maria, uitată în soare, pe un pervaz al Muzeului de Istorie. Georgeta Filitti: „A fost neglijența și tembelismul nostru!”

 

I.V.: În iulie 2023 se vor împlini 85 de ani de la moartea Reginei Maria, și e un moment în care ar trebui să evoc un episod din 2015, când eram ministrul Culturii. E momentul în care inima Reginei Maria – se poate scrie o carte despre odiseea inimii Reginei Maria, a ajuns, în sfârșit, la Peleș, după niște episoade foarte urâte, la un moment dat.

G.F.: Declanșate în 1967.

I.V.: Ce s-a întâmplat?

G.F.: Atunci a fost un exces al directorului Muzeului Bran, Titus Hașdeu. Trebuie să vă spun, toți ascultătorii și urmăritorii noștri, vreau să cred că au fost la Bran, și peste drum de castel, peste drum de Apa Turcului, exista, în stânga, un mic monument, unde se păstra inima Reginei Maria. Prin testament, suverana a lăsat ca inima să îi fie scoasă din trup – să știți că a fost un obicei al suveranilor, ca părți din trupul lor să se afle în diverse locuri sfinte, asta se întâmpla în Occident – și ea a dorit ca inima să îi fie pusă la biserica Stella Maris de la Balcic. Cum noi, după război am pierdut Cadrilaterul, se cuvenea ca și inima depusă acolo să revină pe pământ românesc. Și așa se face în 1941, Principesa Ileana s-a dus cu un vas de război, însoțită de George Fotino, care la vremea aceea era și vicepreședintele Senatului, dar și primar al Balcicului, și a adus această inimă, și unde să o pună? A pus-o la Bran, pentru că Branul era altă reședință de vis, cum o numea Regina Maria, care îi revenise prin testament, Principesei Ileana. Toată lumea știa că acolo este inima Reginei, așezată într-o cutie de argint, pusă pe urmă într-o cutie mai mare care îi fusese oferită de Asociația Femeilor Ortodoxe Române, cu stemele celor 19 județe, și pe urmă pusă într-un sicriu mai mare de marmură albă. Acest monument, în 1967, a fost desfăcut, și sigur, s-a decis ca acele cutii să reintre în patrimoniul poporului, nu știu să vă spun cum puteau să intre, că nimeni nu le făcea nimic, dacă rămâneau la un loc, acolo, dar încet, încet, să reiasă un loc de pelerinaj, pentru o persoană care nu era nici secretarul Partidului Comunist, nici tătucul Stalin, nici… Și atunci trebuia distrusă povestea asta. Sigur, pe urmă a urmat ceva ce nu aș spune că a fost un lucru deliberat. A fost neglijența și tembelismul nostru. Pentru că de la Bran inima a plecat la Muzeul de Istorie al Țării și a stat până în 2015, când dvs. ați ajuns în fruntea ministerului Culturii. Trebuie să vă spun că s-au făcut repetate intervenții ca această inimă să beneficieze totuși de un statut nu pentru că era inima unei Regine, ci pentru că era o inimă de creștin. Și pentru că totuși, după obiceiurile noastre corecte, o parte a trupului unui creștin trebuie, totuși, îngropată. Dvs. evocați inima. Să știți că s-au găsit doi brăneni care au scris o carte despre inima Reginei Maria, e vorba de Nicolae Pepene, actualul director al Muzeului de Istorie din Brașov, și Emil Stoian, din Bran. Cartea, dacă vreți, a fost foarte interesantă, am lansat-o cu Regele Mihai și cu Regina Ana, s-a oprit circulația, a fost așa, o poveste… cei care asigurau securitatea foștilor suverani au venit foarte categoric: „Să știți că va dura numai un sfert de oră!” Și a durat două ore și jumătate. Pentru că lumea era foarte curioasă. Era un eveniment ieșit din comun, lansarea acestei cărți. Trebuie să vă mai spun acum, dacă îmi dați voie, și un lucru foarte personal. Familia Filitti – așa s-au rostuit lucrurile, provine din Epir, au venit aici în vremea fanarioților. Dositei Filitti era un teolog știutor, învățat, a ajuns Directorul Bibliotecii la Mitropolie, și apoi chiar Mitropolitul Țării Românești. Și ceea ce au făcut și alți grecofoni, că de fapt, ăștia erau mai mult aromâni, a făcut și el, a început să își aducă familia aici. Și așa se face că Filiții s-au apropiat de toți domnii fanarioți și au ajuns până la Cuza. Și un Filitti i-a fost aghiotant lui Cuza. Iar ce s-a întâmplat la noi și mai târziu, de la Cuza au trecut la Carol. Și așa se face că această familie, dacă vreți, au fost slujitori, foarte corecți, și foarte prietenoși, aș zice, ai familiei regale. Eu am și publicat jurnalul Ellei Filitti, sora unui foarte bun prieten al lui Carol, Puiu Filitti, care i-a fost aghiotant, a făcut și pușcărie pentru treaba asta. Toate lucrurile acestea, cu Ella Filitti, cu Puiu Filitti, cu Constantin Filitti, aghiotantul, cu nu știu ce, au făcut ca Filiții să fie socotiți și astăzi o familie legată de familia monarhică românească, în așa fel încât, mi-am permis, și numai bunătatea și înțelepciunea acestui rege al nostru, Mihai I, a făcut să nu îmi cârpească două perechi de palme, că eu, așa aș fi reacționat, dacă mi se punea problema. Scoasă din minți de faptul că acea inimă a Reginei Maria era ținută într-o cutie de plexiglas, pe un pervaz, la Muzeu, așteptând să fie restaurată, a spus directorul de atunci, ceea ce nu venea în capul meu, nu înțelegeam despre ce e vorba…

 

Georgeta Filitti către Regele Mihai: „Majestate, să știți că eu am un cavou la Bellu, pe aleea principală, și eu aș putea să găzduiesc inima acolo!”

 

I.V.: Înainte de Revoluție, ca să fim exacți.

G.F.: Exact! Fiind odată poftită la Palatul Elisabeta, m-am găsit deșteaptă să îi spun Regelui Mihai: „Majestate, să știți că eu am un cavou la Bellu, pe aleea principală, și eu aș putea să găzduiesc inima acolo!” Sigur că, la prima vedere, creștină ea, creștină eu, mormânt, dar totuși, era o diferență, dvs. vă dați seama. Era inima unei femei care fusese suverana țării. S-ar fi dat toate lucrurile peste cap și Regele cu înțelepciunea bătrâneții și cu bunătatea aceea teribilă pe care o avea, a zâmbit: „Eh, nu, lucrurile sunt mai complicate…” Și mi-a închis gura foarte politicos, știți? Eu cred că a fost totuși o stângăcie din partea noastră, atunci, să ținem această inimă. Eu cred că trebuie să facem o deosebire, domnule Vulpescu, nu e obligatoriu să fim republicani sau monarhiști, dar trebuie să ne respectăm istoria, pentru că era o parte din trupul unui om, care nu fusese un om oarecare, și atunci trebuia să îl tratăm cu respect. Ce respect poate avea când stă acolo, îl bate soarele, îl bate vântul? Dar să știți că nu a fost prima dată. Gândiți-vă ce s-a întâmplat și cu Eminescu. Nu suntem noi cei mai cuviincioși, cei mai grijulii cu antecesorii noștri.

I.V.: Și cu Enescu, și cu Brâncuși, cu Caragiale. E o listă mai lungă.

G.F.: Nu-i așa?

I.V.: Mă bucur că în 2015 am reușit lucrul acesta, era Ernest Oberlander director la Muzeul Național de Istorie de data aceasta, și inima este acum la Palatul Peleș.

G.F.: Inima este, dar vedeți, eu totuși am puțină reticență, pentru că este expusă în caseta originală, treci pe acolo, și nu prea știi ce să faci. E așezată pe un suport din acesta, pentru discursuri și, cel puțin, așa mi s-a spus de la Casa Regală, că e așezată provizoriu. De ce provizoriu?

I.V.: Provizoratul e starea noastră de spirit.

G.F.: Păi nu?

 

România, mai degrabă sub semnul lui Carol, nu al Mariei. Suverana, „singurul bărbat politic din România” mult timp

 

I.V.: E celebru, anecdotic, un dialog între Regina Maria și Regele Ferdinand. Regele Ferdinand îi spune: „Tu ești foarte decisă, hotărâtă, imediat ce îți vine o idee, o și aplici!”

G.F.: Iată!

I.V.: Iar ea îi spune: „Tu nu te decizi niciodată!”

G.F.: Exact!

I.V.: Privind retrospectiv, credeți că România a luat-o mai degrabă în direcția Reginei Maria sau a Regelui Ferdinand?

G.F.: Cred că e vizibil că până la urmă a mers spre Regele Ferdinand. Să știți că – și veți constata din paginile din 1930 și mai accentuat din 1931, ea e foarte pornită împotriva lui Carol. Dar dacă citești sine ira et studio, adică fără ură și patimă, ai să înțelegi. În fond, știți ce îi reproșează ea? Că nu este amestecată în actul de decizie, în actul de conducere. Ea nu știe nimic! Cum adică? „Se întâmplă asta, se schimbă guvernul, e pus cutare, eu trebuie să știu și nu știu nimic! Mă gâtui!” Și înțelegi un lucru. Înțelegi cât de mare a fost rolul Reginei Maria, până la venirea lui Carol, până în 1930, la restaurație. Și vorba cuiva, singurul bărbat politic din România e Regina Maria. Cred că a avut foarte multă dreptate. Știți de ce? Pentru că dincolo de ce vedea, că era ăla prim ministru, că celălalt decidea, că face un consiliu la Paris Take Ionescu, că se duce Brătianu la Paris și le spune francezilor și conducătorilor congresului care punea capăt războiului ce dorește și ce drepturi are România, dincolo de toate lucrurile acestea, sunt discuțiile tainice, la care întotdeauna a fost prezentă Regina Maria, și nu numai că a fost prezentă, dar de foarte multe ori și-a impus punctul de vedere.

 

Nimic prea romantic în căsnicia Mariei cu Ferdinand

 

I.V.: Cum trebuie să privim prezența lui Barbu Știrbei în viața Reginei Maria?

G.F.: Știți, spre deosebire de foarte mulți ipocriți – că ipocrizia e o chestie care îi privește pe foarte mulți oameni – eu sunt tentată să privesc această legătură absolut pozitiv. Și pentru asta trebuie să ne întoarcem puțin în urmă și să pomenim în câteva cuvinte ce a însemnat Epoca Victoriană. Cred că este suma de ipocrizie omenească, consumată în răstimpul domniei Reginei Victoria a Marii Britanii. Una simte omul, alta face să fie cunoscut în exterior, în afară. Or nouă ne-a făcut plăcere și s-a acreditat ideea unei povești splendide, în care o foarte frumoasă prințesă, chiar cea mai frumoasă prințesă din Europa s-a căsătorit cu moștenitorul tronului României. A fost o poveste de dragoste, când s-au văzut s-au uitat unul la altul, le-a venit rău… etc. E departe de adevăr lucrul acesta! A fost o căsătorie aranjată pe care și unul și altul au știut-o. Sigur, lui i-a plăcut, și cred că i-a plăcut ca femeie, că era foarte drăguță. Bărbații sunt poligami. Cu alte cuvinte, te-ai culcat cu cinci femei, te culci și cu a șasea, de ce nu? Asta nu înseamnă că legătura a fost nu atât liber consimțită, dar că i-a umplut de încântare de dimineața până seara pe amândoi. Or, în momentul când ea, intrată cu foarte multă înțelepciune, și datorită acestei educații britanice, intră în societatea românească, cum? Încercând să cunoască cât mai mult țara, obiceiurile, religia, apucăturile, mentalitatea oamenilor, peisajul, florile! Regina Maria cunoaște absolut toată botanica Marii Britanii, vă rog să mă credeți, stau cu Webster-ul în mână care are 300000 de cuvinte, și sunt flori pe care ea le cultivă absolut încântată, și nu le găsesc corespondentul în limba română.

 

Barbu Știrbei, amantul Reginei Maria, tatăl Principesei Ileana? Georgeta Filitti: „Carol știa că Ileana nu e soră și de tată cu ei”

 

I.V.: La botanică s-a înțeles cu Regele Ferdinand…

G.F.: La botanică s-a înțeles, s-a înțeles în societate să apară amândoi, dar este și un capitol mic, care e numai al meu. „Sunt Regina Maria, dar am dreptul la el”. Și anume, în toată această societate românească, am dansat cu cutare, am flirtat cu cutare. Să știți că flirtul nu trebuie neapărat socotit ca un gest de devergondaj. Și femeia aceasta, care în adolescență trăise într-un spațiu atât de generos, atât de luminos, de auriu, al Maltei – Malta știți ce înseamnă, miere, molta, nu?

I.V.: Mediterana…

G.F.: Mediterana, culorile acelea superbe, ei bine, când vine aici, întâlnește un bărbat. Și legătura dintre ei depășește legătura dintre o femeie oarecare, un bărbat oarecare, și în situația în care e soția Regelui și vrea să fie implicată în toate actele majore, și mai mari, și mai mici, ale țării, găsește în Barbu Știrbei un sfătuitor. Dar el a fost mai mult decât un sfătuitor. Și lucrul acesta răzbate din ceva ce s-a găsit… de asta, istoricii trebuie să stea tot timpul la pândă, și mereu se întâmplă ceva minunat cu ei, și anume, e vorba de un jurnal care e mai mic decât jurnalul ei obișnuit, are coperți verzi, și trebuie să îi cunoști viața foarte bine ca să înțelegi că e vorba de ea. Scrisul e al ei, și să înțelegi că e vorba de Barbu, că Barbu e omul care se plimbă călare, pe proprietatea lui, că el îi arată lanurile cu grâu pe care le are la moșie…

I.V.: La Buftea.

G.F.: La Buftea, la Biserica unde își are strămoșii îngropați. Vai, este căsătorit… mai trece ceva timp, și pe urmă se naște un copil, și înțelegi că ăsta e copilul lor. Și înțelegi și despre cine e vorba. Pentru că în momentul când Carol vine pe tron, în 1930, și iarăși trebuie înțeles și Carol.  Vedeți, domnule Vulpescu, nu e bine să fim extremiști. Nu se poate! Când a venit Carol a făcut numai fapte bune, sau numai fapte rele. Carol, ca și ceilalți copii, știau ce știa toată lumea, și anume că Ileana nu e soră și de tată cu ei. Și pe urmă, știți foarte bine că de obicei, un  băiat e mai atașat de mamă. Or pentru Carol, această dragoste foarte bine gestionată până la sfârșit, între mamă-sa și Barbu Știrbei, trebuie să vă spun, totuși, că a însemnat o rană. Și într-adevăr, Carol era cam vindicativ, și atunci i-a plătit-o și i-a făcut mizerii mamă-sii, dar nu numai mamă-sii. Ăsta a fost silit să plece din țară. Și au existat tot felul de tentative reale sau imaginare, de lichidare a lui. Nu le-a fost deloc ușor. Însă dacă cineva se îndoiește, citind jurnalul ei, vede: „Barbu e desperat.” Ea e împreună cu Ileana. E sau în Spania, sau în Franța, sau în Germania, sau la fiică-sa, la Mignon, în Iugoslavia. „Mă gândesc la tortura lui Barbu că nu poate să aibă grijă de noi, că ne știe singure”. Care noi? Ea și Ileana. Și suferă absolut îngrozitor. Carol merge până acolo încât zice: „Îți dau voie să pleci în străinătate, dar să nu te întâlnești cu el, și cu nimeni din familia lui.” Aici el are un cuscru, Barbu Știrbei. Și Regina îl poftește la masă. Află Carol, care își făcuse un serviciu de spionare a maică-sii perfect: „Te rog să retragi invitația”. Sigur că pentru noi lucrurile sunt puțin de neînțeles. Însă viața publică pe care Regina înțelegea să o ducă era ceva bătut în cuie: cum să mănânce singură la masă sau numai cu fiică-sa? La masa aceea trebuiau să fie oameni. Și ea se justifică de ce. Pentru că nu e un cadru foarte oficial, oamenii se cunosc, își transmit informații, oamenii cunosc că e vorba de casă, adică de personalul care formau curtea – doamnele de onoare, aghiotanții, mai știu eu cine, personalul apropiat, dar e vorba de oameni din spațiul public românesc, din lumea diplomatică, aceste legături sunt extraordinare. Dacă vreți, străbat ca un fir roșu domnia lui Carol I, a lui Ferdinand, și mai puțin a lui Carol al II-lea. Ce se întâmplă, Carol al II-lea, cu tinerețea lui zbuciumată, cu plecatul în străinătate, cu renunțatul la calitatea de membru al familiei regale, că e, că nu e, că vrea să fie domnul Caraiman, că vrea să fie Rege, oarecum și-a schimbat anturajul. Și el vine cu o echipă care nu prea mai respectă aceste tradiții. Aș zice și un anume tipic. Vedeți, lucrul acesta s-a întâmplat și mai recent, în vremea noastră, când a fost folosită sufrageria Palatului Regal ca să se servească mititei, și sarmale și mă rog, din fericire nu s-a dansat perinița și nu s-a făcut o poveste de nefăcut. Există un protocol internațional care ne alinia la standarde europene. Acest protocol nu a fost respectat la începutul domniei lui Carol al II-lea, pentru că sfătuitorii lui erau de altă calitate. Regina, de pildă, nu iubește deloc pe Cesianu. Acum, eu, prin căsătoria cu Manole Filitti, m-am înrudit, îmi venea văr, acest Cesianu, și am tot felul de materiale despre ei. Nu erau chiar așa de răi. Dar Regina are și ea, totuși, patima ei, și din idiotul de Cesianu nu îl scoate.

 

Ella Filitti, relația gingașă a lui Carol al II-lea. Cum l-a pierdut Ella pe Carol? „Zizi Lambrino, te rog să ai grijă de Carol!”

 

I.V.: Pentru că vorbim de Carol al II-lea și am vorbit înainte de Ella Filitti, care a fost prietena de tinerețe a lui…

G.F.: Prietena de tinerețe, dar să știți că e o poveste așa de gingașă. Desigur, mutatis mutandis, că e vorba de alt cuplu. E o poveste așa de gingașă, cum nu vă închipuiți. Pentru că ea ține un jurnal și el îl adnotează, și vice versa. Ei își scriu fiecare. Așa cum observați dvs., povestea cu organizațiile de binefacere, a fost o realitate în La Belle Epoque. La fel sunt jurnalele. Era de bon ton să ții jurnal. Și cred că e un lucru foarte bun. Sunt o sută de mii de banalități. Începe cu vremea: e cald, e rece, e frig, lunecă, se topește, mă rog, ce se întâmplă, după anotimp. Dar apoi sunt o sumedenie de lucruri relatate pe care le știu numai ei. Or, în acest jurnal, pe lângă declarațiile nesfârșite: „Te iubesc!” „Și eu te iubesc!” sunt câteva considerații care îți arată care era starea de spirit în legătură cu n-aș zice chiar opoziția, dar cu felul în care primea familia regală această conducere politică a  Brătienilor. E foarte interesant acest jurnal al Ellei Filitti adnotat de Carol. Poveste care se termină la începutul Războiului. Ei se despart, chiar într-o gară, era un grup, care se chema birjăria, și Ella îi spune unei prietene din birjărie – ea nu făcea parte, era sora unui birjar – „Zizi, te rog să ai grijă de Carol!” Și sigur că Zizi, e vorba de Zizi Lambrino, aș zice că e mai puțin riguroasă decât Ella, care nu a dus legătura până la ultimele consecințe cu Prințul Carol. Zizi a fost puțin mai concesivă, pe urmă ei s-au și căsătorit într-un moment absolut nepotrivit, în plin război. Pleacă la Odessa, încheie căsătoria, pe care în sfârșit, autoritățile române au anulat-o, dar care, sigur, a generat o poveste neterminată nici astăzi. Nu e singura.

I.V.: Faptul că mormântul Elenei Lupescu este încă abandonat sau părăsit, în orice caz, neîngrijit…

G.F.: Neîngrijit…

 

Elena Lupescu l-a iubit pe Carol al II-lea? Georgeta Filitti: „E mare întrebarea, dacă el ar fi fost sărac…”

 

I.V.: Ce spune asta despre noi? De ce se întâmplă asta?

G.F.: Cred că tot este acest tembelism și această neglijență a noastră. Pentru că problema nu se pune așa. Există o carte plină de admirație pentru duduia Elena și Carol, și justificare autoarei e: tot ce a făcut duduia, a făcut numai din dragoste. Sigur, dragostea Elenei Lupescu pentru Carol a fost imensă, dar e mare întrebarea, dacă el ar fi fost sărac… știți, domnule Vulpescu, sărac ca noi, adică să trăiască din 2000, 3000 de lei, cred că și dragostea asta se mai tempera. Să nu uităm, ei când au plecat, au plecat cu 150 de lăzi, după mărturia ei, nu e numărătoarea nu știu cărui răuvoitor. Și lăzile astea, să știți, erau uriașe, nu erau lădițe cochete în care să pui niște farduri. Adică banii care erau puși în străinătate, condițiile în care au trăit ei, și în Europa, și în afara continentului, vechiului continent, nu sunt ale unor strâmtorați. Vă spun lucrul acesta pentru că familia Filitti și prin extensie Ghiculeștii – soacra mea era Ghica. Totuși, ajunseseră, trăind în exil, să stea într-o garsonieră pe care le-o pusese la dispoziție statul francez, cu o pensie foarte modestă, erau foarte mulțumiți, dar erau departe de a-și petrece timpul în tricouri sau pe iahturi de lux sau mai știu eu ce.

 

Elena Lupescu, singura femeie cu care Regele Playboy, Carol al II-lea, s-a simțit cel mai bine în intimitate. Georgeta Filitti: „Regina Maria și cu fiică-sa o numesc pe Lupeasca „Găina”. Nu știu de ce.”

 

 

I.V.: Lui Carol al II-lea i s-a spus, e și o carte, Regele Playboy.

G.F.: Exact!

I.V.: De ce dintre toate relațiile pe care le-a avut, singura femeie care i-a stat în mod constant alături a fost Elena Lupescu?

G.F.: Ei, asta e o poveste de intimitate, pe care gura bogată a lui Argetoianu sigur că o dezvăluie. Trebuie să vă spun că totuși e greu să îți imaginezi un cronicar mai otrăvit decât omul acesta foarte deștept, dibaci, diplomat, dar se pare că aici Carol era foarte interesat de legăturile intime, iar ea rămâne femeia cu care el s-a simțit cel mai bine în intimitate. Asta ar explica. Dvs. gândiți-vă că legătura cu ea i-a ridicat o Europa întreagă în cap. Toată lumea l-a condamnat, nu? Sigur că ea a invocat chestia asta că e evreică, nu era vorba asta că e evreică, dar nu era dintr-o familie regală. Multă lume a zis că statutul. Nu statutul, adică textul scris de funcționare a Monarhiei Românești a făcut să fie recunoscută căsătoria cu Zizi Lambrino sau să nu fie recunoscută. Să fie acceptată în preajma lui Elena Lupescu sau nu. Era vorba de o cutumă. Și Carol a călcat această cutumă, câtă vreme a fost Rege nu a reușit totuși să se căsătorească cu ea. Din jurnalul Reginei Maria, să știți, că reiese: Regina Maria și cu fiică-sa o numesc pe Lupeasca „Găina”. Nu știu de ce.

 

Regina Maria trăia cu spaima: „Dacă se căsătorește cu asta?” Georgeta Filitti: „Toată lumea iubește pe toată lumea, dar își iubesc și confortul!

 

I.V.: Duduia i se zicea.

G.F.: A, bun, toată lumea îi spunea duduia, dar astea nu își menajau cuvintele și îi spuneau găina. Nu știu să vă spun, i-a fost și Elenei Lupescu greu, i-a fost și lui Carol greu, dar să știți că Regina trăiește cu spaima asta: „Dacă se căsătorește cu asta?” și mai era ceva. Mama moștenitorului, mama Principelui Mihai se afla în țară. Și lucrurile s-au rezolvat foarte greu. Toată lumea întreba: de ce nu rezolvi? Era și o poveste materială, pentru că știți ce se întâmplă, lucrurile sunt foarte frumoase, foarte romantice. Maria îl iubește pe Barbu. Elena Lupescu îl iubește pe Carol. Principesa Elena își iubește copilul, nu își iubește țara, noua țară. O spune și rituos. Toată lumea iubește pe toată lumea, să știți că iubesc foarte mult și confortul, și proprietățile, și banii, și un statut la care noi, oamenii de rând, nici nu putem visa. Eu nu o spun cu reproș. E o constatare. Trebuie să înțelegem că în momentul când este clar, respinsă de soțul ei, și practic e izgonită, și Carol se dedă  și la niște lucruri, cum să vă spun, ăla mic face temperatură, maică-sa se urcă în primul tren, se duce la Sinaia să vadă ce e cu micuțul, și Carol telefonează să nu îi dați de mâncare Principesei Elena. Și Regina e de-a dreptul scandalizată. Cum e cu putință așa ceva, e mama moștenitorului tronului! Și-atunci, o cucoană de acolo, o spălătoreasă șefă, se duce într-un restaurant din Sinaia să ia niște mâncare, pentru ea.

 

George Enescu, stând pe preș, așteptând să intre în casă, pentru că Maruca Cantacuzino avea o relație cu Nae Ionescu

 

I.V.: Pentru că evocăm figura unor personalități ale istoriei noastre, fără ipocrizie, exact cum ați spus dvs., aș mai aduce în discuție un caz interesant, care e cel al lui George Enescu. De asemenea, un cuceritor, prezentat de dvs. într-o lumină superbă, așa cum merită marele muzician care e George Enescu, dar marele cuceritor trăiește în viața lui o dramă. Spuneți undeva că stă în propria casă, pe preș, așteptând să intre în casă, pentru că Maruca Cantacuzino avea o relație cu marele profesor de filosofie, Nae Ionescu.

G.F.: Da, păi, vedeți…

 

Câți descendenți ai lui Carol al II-lea și ai lui George Enescu întâlnim astăzi pe stradă? Doctorul Zeletin: „Numărul e cam egal!” Georgeta Filitti: „Enescu pleca la 5 dimineața la o iubită, la 11 era înapoi”

 

I.V.: Cum e posibil așa ceva?

G.F.: Păi e posibil… Și cum să vă spun, asta nu îl împiedica pe Enescu, și eu lucrurile acestea vi le spun pentru că străbunica bărbatului meu era sora Nababului (Gheorghe Grigore Cantacuzino). Și atunci, Manole Filitti, și cu vărul lui, Mișu Catargiu, erau tinerii care între războaie făceau oficiul de gazdă în casa Marucăi Cantacuzino și a lui George Enescu. Bărbatul meu, mare meloman, urmărea toate concertele și Maruca îi făcea o favoare. Anume, aranja cu Enescu ca acesta să poată sta în orchestră. Și el stătea în orchestră, nu îi dădeau niciun instrument, stătea acolo de mobilă. Dar se uita la Enescu să vadă ce spune, toată gestica lui, toată ilumina rea feței, și mai ales un lucru care îl uimea. Cu orice prilej, Enescu fluiera. Enescu putea să îți fluiere o operă întreagă. Sigur, avea ureche perfectă, se pricepea la fluierat, și nu se plictisea nimeni de lucrul acesta. A ținut enorm de mult la Maruca, a fost de o corectitudine desăvârșită, ei au început relația cu mult înainte de a se căsători, s-au căsătorit în 1937, și aș zice că cel puțin, dar acum bârfesc și eu, astea sunt lucruri care s-au aflat, care s-au scris, care s-au spus, și oamenii trebuie să fie cunoscuți multilateral, aș spune. Or doctorul Zeletin spunea că e greu de apreciat câți descendenți întâlnim noi pe stradă, azi, ai lui Carol al II-lea, și câți ai lui Enescu. Zicea: „Cred că numărul e cam egal.” Cu alte cuvinte, și unul, și altul, au fost foarte aplecați spre ceea ce francezul numește o pasadă, adică, o legătură trecătoare. O poveste care poate durează 3 zile și poate nici atât. Era ceva irepresibil. Atunci, când te duci la Vila Luminiș vezi foarte bine ce se întâmpla. În această cameră de anahoret a lui Enescu, el pleca la 5 dimineața să se întâlnească cu o iubită, la ora 11 era înapoi acasă. Maruca, înnebunită de escapadele acestea, îl punea pe șofer să doarmă pe covorașul de la intrare. Dar Enescu nu avea probleme. Că deschidea ușa, sărea peste șofer, se ducea și se întorcea. Sigur că Maruca reproșa infidelitățile trecătoare ale soțului ei și reproșa celor din jur că nu îl țin din frâu. Se justifică și doamnele de onoare, și toți prietenii: „Putem noi să ne băgăm între voi?” Până s-a spus că la Paris, acei dintre noi care au ajuns în casa în care trăiau ei, la Paris, să știți că era o casă extrem de modestă. Deși ei s-au căsătorit pe baza separației de bunuri, totuși Enescu a fost întotdeauna extraordinar de generos. Niciodată nu a vorbit cu cei din jur altfel decât cu „Prințesa”. „Prințesa are veniturile acestea, Prințesei trebuie să îi trimitem banii aceștia”, adică acest pui de țăran moldovean să știți că a fost un mare senior. Și poate că e unul dintre românii care continuă și astăzi să ne facă cinste în străinătate.

 

Georgeta Filitti către Manole Filitti: „Știi, vreau să pun mâna pe Eugen Ionesco, să îl ating”

 

I.V.: Avem un festival care îi poartă numele și e poate cel mai important festival de cultură pe care îl are România. Spuneați de Paris și evocați o vizită împreună cu soțul dvs., când l-ați întâlnit pe Eugen Ionescu, și îi spuneți că vreți să îl atingeți: „Am vrut să pun mâna pe tine, să te ating!”

G.F.: Cum să vă spun, sunt lucruri care se întâmplă, spre deosebire de mine, mie îmi place întotdeauna să am surprize. Mă duc undeva, hai să văd prima dată ceva. Bărbatul meu era foarte rânduit, așa. Noi aveam casa deschisă și aveam ceea ce eu numeam terfeloagă, era așa, un carnet mare de tot, în care își nota ziua vizitei și pe cine pofteam, pentru că pofteai niște oameni pe care îți făcea plăcere să îi vezi dar aveai și o obligație că te poftiseră ei, tu i-ai poftit de trei ori, ei nu te-au poftit niciodată, pe ăștia nu îi mai poftești. Chestii de felul acesta. Să știți că aranjamentele sociale sunt mai complicate decât credem noi. Le-am aflat când am fost la niște mese prezidențiale și când am aflat, vai, dar numai pe mine cred că m-a deranjat chestia asta, că ministrul Transporturilor era așezat lângă ministrul de Finanțe, și trebuia să fie la trei persoane. Sunt lucruri din acestea, de protocol, știți, și spre deosebire de el, care rânduia totul, mie îmi place să fie, să rămână inedit. Așa se face că atunci când ne planificam vizitele la Paris, el zice: „Mergem să vedem Muzeul Carnavalet, cutare, cutare, picturile pe care le-a cumpărat Georges de Bellio, faimosul medic care a avut grijă de toți impresioniștii, 16 tablouri, alte povești. Ia spune tu, ce ai mai vrea să vezi la Paris?” Și după ce am ieșit eu, ca tot românul știutor de ce e la Paris, adică nu știu câte muzee, nu știu câte palate, avenue cutare și rue cutare: „Știi, tu mi-ai vorbit așa de mult”, că ei se cunoscuseră bine în tinerețe, „de Eugen Ionescu. Aș vrea să pun mâna pe el.” Nu mi-a trecut prin minte că odată ajunși acolo, și fiind în casa lui Ionescu, deșteptul meu de bărbat zice:  ”Eugen, asta e ultima mea nevastă, uite ce își dorea. Să pună degetul pe tine, uite-o că pune”. Trebuie să spun că Eugen Ionescu a fost absolut delicios, cu o cochetărie care numai pe el îl prindea. Avea un fel de a se lăsa, așa, avea pleoape foarte grele, și le lăsa în jos, așa, și se răsfăța: „Dar în România mă mai știe cineva?” Și noi tocmai jucam Rinocerii și eram cuceriți de el.

I.V.: Toată această evocare a unor personalități reconfigurează o elită culturală și politică, deopotrivă.

G.F.: Absolut!

 

România cârtitoare, criza elitelor culturale și politice

 

I.V.: Mai are azi România o elită culturală și politică?

G.F.: Vedeți, domnule Vulpescu, e foarte greu de spus, aici intervine acest fel cârtitor al nostru de a fi. Pentru că mie nu îmi place ăla, ție nu îți place ălălalt, și parcă ne e greu să ne obiectivăm și să recunoaștem că cutare pictor e foarte mare sau cutare muzician e foarte mare, nu? Totuși trebuie să admiți un lucru. Eu am trecut pe lângă o asemenea personalitate și poate că nu i-am înțeles dimensiunea, dar judecați și dvs. eu sunt elevă a unei școli cu nume frumos, din București, Cuibul cu Barză, și cineva care făcea acolo un soi de manifestări legate de școlarii de la Cuibul cu Barză mă urcă pe scenă împreună cu un violonist, Azoiței. Păi, Azoiței e socotit, totuși, unul din marii muzicieni, marii interpreți, profesor în Anglia, și acolo era un absolvent, cum eram și eu, nu?

 

Georgeta Filitti: „România e o țară europeană de foarte multă vreme! Nu poți să spui că am fost o enclavă de sălbatici!”

 

I.V.: Remus Azoiței, da.

G.F.: Și sigur că nici lui nu i s-a cerut, nici mie nu mi s-a cerut, să îl tămâiem pe celălalt. Dar e greu parcă să îți judeci contemporanii, și nu știu de ce, dar suntem mai tentați să reducem așa, la dimensiuni omenești. Trebuie să credem, de ce? Pentru că România e o țară europeană de foarte multă vreme, domnule Vulpescu. La 1694 e o carte a lui Milescu care se traduce la Paris. Pe mine nu mă interesează că a plătit-o el sau a plătit-o altul, dar să traduci această carte la Paris… Ai noștri se duc în Franța, limba franceză se învață foarte mult, sunt biblioteci, în secolul XVIII, pline de ziare franțuzești, sunt știrile, modele, gândirea enciclopedică adusă de fanarioți, adică nu plecam noi, cum plecăm acum, de nebuni, că turismul e o acțiune de masă, sunt de acord, dar nu poți să spui că am fost rupți, că suntem o enclavă de sălbatici. M-a deranjat foarte mult astă vară, când la Curtea de Argeș fiind, și trebuie să vă spun că în noua biserică se face ceva foarte frumos, sunt așezate pietrele tombale ale suveranilor noștri. Sigur că e mare întrebarea dacă o pun și pe Elena Lupescu, pe care dvs. ați evocat-o, și pe bună dreptate spuneți, mormântul ei e neglijat și călugărul rufos, care mi-a fost ghid, ca să ajung la mormânt, întrebat fiind ce se întâmplă, că nu s-a exprimat foarte academic, nu, e vorba să ne respectăm istoria. Sigur că e puțin greu să o pui în această rotondă. Dar pe de altă parte a fost totuși soție cu acte în regulă a unui rege al nostru. Și fiind acolo și căscând gura ce s-a făcut, vine un personaj, care nu știu cine era, „Doamnă, nu v-am văzut demult, stați puțin că sunt cu un franțuz.” Și îl cheamă pe franțuz și spune: „Uite, ți-o prezint pe doamna Filitti, așa și așa.” Și ăla, în loc de „Bonjour!” Zice: „Doamnă, nu sunteți cunoscuți la Paris!” Domnule Vulpescu, asta e o treabă relativă. Ce înseamnă că nu sunt cunoscut la Paris? Angela Gheorghiu e foarte cunoscută, și la Paris, și peste ocean. Sunt doctori, sunt profesori, sunt atâția. Uite, Răzvan Theodorescu, de câte ori s-a dus, conferințele pe care le-a ținut într-o parte și în alta, merge în arhivele lor, cercetezi, lumea e grăbită. Adică de ce trebuie neapărat să fii cunoscut? În ce formă? Nu, nu! Eu sunt convinsă că noi avem vârfuri, pentru că prin excelență noi, românii, ne-am exprimat totdeauna prin elite. Elite însemnând muncitori de bună calitate, și să știți că sunt foarte mulți muncitori români care lucrează în Occident și sunt foarte bine văzuți, și asta o spun personal din relațiile pe care le am acolo, și avem diplomați de bună calitate. Că este și invers, și nu vreau să nominalizez acum o porcărie care e așa, la îndemâna ochilor noștri, dar cred că nu suntem singuri. Nu stăm nici mai bine, nici mai rău.

 

Georgeta Filitti, optimistă în privința viitorului României. „Refuz să intru în corul detractorilor, al celor care se vaită”

 

I.V.: Ați anticipat cumva. Voiam să vă spun că după o viață dedicată istoriei, aș fi vrut să știu dacă sunteți optimistă în ceea ce privește viitorul României. Ați dat răspunsul acesta.

G.F.: Absolut. Cum să vă spun, refuz să intru în corul detractorilor, al celor care se vaită. Și eu consider, atât cât pot eu, nu o ființă singulară, un istoric român, atâta tot, atât cât pot, să fac o carte în care să prezint urmele culturii grecești la București, sau chiar să schimb idei cu un istoric mai tânăr, despre știința pe care o cultivam amândouă, sau să țin aceste conferințe, de care dvs. știți foarte bine, că sunt la Fundația Calea Victoriei, că sunt legate de casele astea de licitații, Artmark sau Historic, unde ne întâlnim vară de vară, la Universitatea de Vară la Văleni, că îl reeditez pe Iorga, care rămâne istoricul cel mai expresiv și cel mai interesant, e patronul nostru, al tuturor, toate lucrurile acestea sunt picături pozitive în consolidarea acestei Românii autentice, și eu cred în ea.

I.V.: În final aș vrea să vă rog să adresați un gând, o urare, un îndemn celor care privesc acest podcast, Avangarda cu Ionuț Vulpescu.

G.F.: Să rămână încrezători în valențele țării noastre și îndrăznesc să spun, să reconsidere, fiecare în sine, un cuvânt care se demonetizează, din nenorocire, și anume acela de patriotism. Trebuie să îți iubești locul în care te-ai născut, în care trăiești, și dacă nu iubești pe toți cei din jur, măcar să îi suporți, să încerci să îi înțelegi și să te gândești că nu e lucru mai minunat decât să fii român!

I.V.: Doamna profesoară, vă mulțumesc pentru această discuție, a fost o încântare!

G.F.: Și eu vă mulțumesc foarte mult, domnule Vulpescu, și sper să ne întâlnim, cât îmi mai dă mie Dumnezeu viață, la Văleni, unde Universitatea de Vară rămâne un simbol. Și simbolul acesta trebuie păstrat.

I.V.: Așa este! Mulțumesc mult!

Parteneri