AVANGARDA, CU IONUȚ VULPESCU. INVITATĂ: ACAD. GEORGETA FILITTI

ionut si filitti

Iubește ceaiul Casei Regale de la Stockholm, nu doar pentru că e unic, ci și pentru că impune un ritual, o tradiție în care timpul stă în loc pentru o mică bucurie aromată a zilei. E pasionată de secretele gastronomiei curților regale, de bunul gust al Bucureștiului de odinioară și de timpul în care capitala noastră era cel mai muzical oraș din Europa. Crede că istoria nu e doar o narațiune conjugată la timpul trecut, ci mai ales o lume a rădăcinilor, mentalităților și generațiilor care astăzi pare că nu doresc să primească, una de la cealaltă, mai nimic din ceea ce au de oferit. E o doamnă cu sânge albastru și os boieresc, are inimă de dascăl, memorie de istoric și condei de scriitor: îi datorăm cunoașterea „României dintotdeauna” și faptul că de la Academia Română și nu numai, oferă unor audiențe foarte diverse astăzi cunoașterea societăților boierești, a figurilor României moderne, a capetelor încoronate și a autorilor proiectelor de țară. Istoricul Georgeta Filitti revine la microfonul Avangardei, pentru un episod senzațional, filmat din casa domniei sale. Un dialog cu totul altfel, în care aflăm culisele unei lumi în care doamna Filitti, proaspăt doctor în Istorie, este refuzată de rectorul Universității din Cluj pentru un post, în care stenografiază pagini întregi, în care caută, înțelege și dă mai departe povestea femeilor de aur ale secolelor trecute care au făcut România mai avangardistă și mai europeană. Acasă la Georgeta Filitti, o discuție cu fostul ministru al Culturii, Ionuț Vulpescu, despre o Românie pe care nu am mai văzut-o, dar care a existat și a cărei moștenire face ca prezentul nostru să fie demn și totuși, uneori, greu de crezut că e al nostru.

Interviul integral poate fi ascultat accesând link-ul: https://youtu.be/P79X1HX02b8?si=RP9_CoGEisRoVzv2

Ceaiul, una dintre lecțiile de savoir-vivre ale Georgetei Filitti. „Acum pot să vorbesc de băbuțe, nu?”

 

Ionuț Vulpescu: Bun găsit la un nou episod al podcastului meu, Avangarda, cu Ionuț Vulpescu. Astăzi am o mare bucurie, o nouă întâlnire cu doamna academician Georgeta Filitti. Doamna profesoară, vă mulțumesc mult că ați acceptat invitația mea, și vă mulțumesc foarte mult că sunt și oaspetele dvs., că ne primiți la dvs. în casă.

Georgeta Filitti: Cu multă plăcere!

I.V.: Mulțumesc și pentru cafea, cafeaua de la ora 11.00. Știu că sunteți adepta ceaiului de la ora 5. Vă place ceaiul… Mai mult decât cafeaua!

G.F.: Îmi place ceaiul foarte mult, și să știți că a fost o ceremonie… acum noi nu mai putem pleda pentru ceremonia ceaiului. Asta a fost o realitate cu mulți ani în urmă, când te duceai în vizită, când beai ceaiul. La ceai s-au adăugat diverse lucruri care există în cărțile de savoir-vivre, de savoir-faire, și atunci, dacă nu ai ceva mai bun de făcut, poți să oferi un ceai englezesc. Să știți că plăcerea și lumina pe care am văzut-o pe chipurile unor băbuțe, acum pot să vorbesc de băbuțe, nu? Doamne din vechea societate, când au venit la mine acasă, eu, femeie tânără, în comparație cu ele, dar când le-am oferit un ceai englezesc, care înseamnă să pui o linguriță de frunze pentru fiecare ceașcă, și mai pui o linguriță la fiert, pentru ibric, aia e obligatorie; sigur că îți iese un ceai foarte tare, ceaiul englezesc, care înseamnă, astea sunt preferințe… ceaiul meu preferat, o să vă mirați, este cel pe care îl găsesc sau mi se găsește în ultimii ani, la magazinul de la Palatul Regal de la Stockholm. De ce îmi place ceaiul acela? Pe lângă că e ceaiul tradițional, pe care noi, românii, îl numim ceai rusesc, are albăstrele și gălbenele, frunze uscate din aceste două plante. Și atunci, picurii aceștia, de galben și de albastru, dau așa de bine și dau un parfum nemaipomenit.

I.V.: Un ceai suedez…

G.F.: Ceai, desigur, vândut în Suedia, că ei nu fac așa ceva.

Protocol, secrete culinare și rituale ale „foștimii”: gustul lumii de altă dată, prin amintirile Georgetei Filitti

I.V.: Ceaiul englezesc, încă o legătură cu una dintre pasiunile vieții dvs., Regina Maria. Și la ceai ajungeți la ea!

G.F.: Și ea avea un ceai indian pe care îl găseai tot timpul, și să știți că vremea ceaiului, la regină, era respectată. Atâta vreme cât am fost măritată cu Manole Filitti, de cinci-șase ori am invitat această foștime, cum spunea cineva, oameni din fosta societate, care însemnau, eu știu, în anii ’80, să fie de ’70, ’80, ’90 de ani, și erau fermecați. Dar în vremea Reginei Maria, ceaiul și ceremonia ceaiului erau respectate cu religiozitate, și pe lângă această ceașcă de ceai, două sau trei, se mânca, se făceau tot felul de lucruri. Sunt niște biscuiți anume care se fac, sunt niște tartine cu șuncă și castraveciori, e o mic ritual destul de tipic și de durată. Dacă mă întrebați în ce constă superioritatea civilizației britanice, există și o carte scrisă de un francez în sensul acesta, să știți că dincolo de un obicei sau de altul, este tradiția lui, este durata lui. La englezi nu ai un obicei sau ceva, un gest pe care îl faci azi și nu îl mai faci niciodată. Nu! Generații întregi! Sunt dulcețuri, care se fac de 300-400 de ani acolo, unele le-am încercat și eu, sunt extraordinar de bune și durează. În fine! Nu vreau să fac elogiu. Dar asta e una dintre tainele superiorității britanice.

 

România (non)amneziei. Georgeta Filitti: „Eu aș fi mai nuanțată și aș spune că unele lucruri le păstrăm

 

I.V.: Tradiția înseamnă memorie, înseamnă că îți amintești de niște lucruri și le faci în continuare, în prezent. E ștafetă.

G.F.: Iată, iată!

I.V.: Noi suntem mai degrabă, dacă nu amnezici, oricum, uituci. De ce uităm? Nu avem tradiții atât de puternice sau ne adaptăm tot timpul?

G.F.: Știți ce? Eu aș fi mai nuanțată și aș spune că unele lucruri le păstrăm. De pildă, în foarte multe gospodării care funcționează încă în întreaga țară, poate mult mai mult în Moldova și în Transilvania și mai puțin în partea de sud, sunt anumite mâncăruri. Am fost deunăzi la Bârlad și am mâncat poale în brâu. Păi poalele alea în brâu, făcute la o cofetărie, nu îi dau numele, că pe urmă se spune că i se face reclamă, deși mie mi se pare un lucru bun, știți cum arătau? Erau ca niște plăcinte, niște prăjituri împărătești. Splendid făcute, așezate pe un carton și nu știu ce… brânză de vaci și cocă. Nu era nu știu ce savanterie. Eh, asta le găsești cel puțin de 200 de ani în bucătăria moldovenească, în faimoasa carte de bucate a lui Kogălniceanu. Și o mulțime de alte lucruri.

 

Georgeta Filitti, respinsă la catedra din Cluj, la un post universitar, pe motiv că e femeie. „Eu nu am avut senzația inferiorității din cauza faptului că sunt femeie”

 

I.V.: O altă pasiune constantă a dvs.

G.F.: Da, da, da, da, da și cum să vă spun, după părerea mea, cei mai buni bucătari sunt bărbații, nu femeile. Femeile aterizează în bucătărie când nu au încotro, sau când bărbații le spun: „la cratiță!”

I.V.: Sau când societatea e una de tip conservator, nu britanic, ci românesc…

G.F.: Nu. Dar trebuie să spunem acum că sunt foarte multe femei antreprenor, vă spun sincer, eu nu am avut senzația inferiorității din cauza faptului că sunt femeie. O singură dată am fost pățit-o. Mi se năzărise, aveam nu știu ce povești aici, la București, și s-a făcut un post liber de conferențiar la Cluj. Eu mi-am trecut doctoratul la Cluj. Deci aveam oarecare legături acolo. Atunci am vrut să candidez. Și mă duc să îl informez pe rector, cu care îmi trecusem doctoratul. „Domnule Rector, m-am înscris la examen!” „Foarte bine ați făcut, dar eu am să votez împotrivă!” Să știți că nu mi-a fost ușor când mi-a spus. „Dar de ce?” „Fiindcă sunteți femeie!”

I.V.: Asta se întâmpla în urmă cu mulți ani.

G.F.: Se întâmpla prin anii ’70.

I.V.: Să sperăm că un rector nu mai spune astăzi așa ceva.

G.F.: Poate că avea dreptate, cine știe, poate că avusese în catedrele acelea niște femei mai vocale, nu știu să vă spun. Dar eu acum am impresia că acolo unde sunt femei, lucrurile merg bine. Acum și femeile, și bărbații, au și plusuri și minusuri. Să nu exagerăm.

 

Georgeta Filitti: „Nu vreau să devin și eu cu orice preț un mentor care dă lecții societății.”

 

I.V.: Competența ar trebui să fie criteriul, nu?

G.F.: Competența ar trebui să fie criteriul, sigur că da, și din păcate, știți ce cred eu că ne lipsește nouă? Să mă înțelegeți, domnule Vulpescu, pentru că nu vreau să devin și eu cu orice preț un mentor care dă lecții societății.

 

României îi lipsește ambiția

 

I.V.: Mentor, în general, devine cine nu își propune, și sunt mulți cursanți, i-am văzut cu ochii mei, nu o dată, la Fundația Calea Victoriei, chiar zilele acestea, chiar luni, când ați lansat însemnările, Jurnalul Reginei Maria, și o să vorbim despre asta, sunt foarte mulți care vin și vă urmăresc, la curs.

G.F.: Asta este foarte bine, dar eu știți ce cred că ne lipsește, poate o să ne încuviințați sau poate nu. Cred că ne lipsește ambiția. Adică în momentul când sunt într-un loc și pot să fac ceva, aproape aș spune, la nivel general, ne abținem. „Lasă, mai trece timpul, ne apropiem de pensie! Nu se poate!” A doua zi, după ce ai intrat undeva, trebuie să dai de la tine tot ce poți. Eu așa socot. Așa socot! Și treaba asta, fie că sunt un vânzător la un magazin, și le zâmbesc clienților, chiar dacă în sinea mea sunt furios că au venit la 9 fără 10, și eu la 9 trebuie să închid, dar bunăvoința mea, zâmbetul meu, să știți că pe ăștia o să îi urmărească și a doua zi revin la magazin. În vreme ce dacă eu îi tratez mai mult sau mai puțin cu sictir, ocolesc magazinul. Și prin extensie, această lipsă de implicare în actul de funcționare, de salariat, de slujitor, într-o formă sau alta, care este și remunerat, asta trebuie să fie ceva activ. Și nu știu ce ar trebui să facem, că nu cred că trebuie să fie cursuri de ambiție la școală, nu?

 

Alergici la patriotism

 

I.V.: De mentalitate, de mentalități.

G.F.: Da, de răspundere. Vedeți, ce s-a întâmplat cu noi, o noțiune care, în fond, sălășluiește, în fiecare dintre noi, care nu poate să supere, care nu înseamnă să o iau cu parul și să ți-o dau în cap, noțiunea de patriotism. Când aud de cuvântul patriotism, foarte mulți dintre români: „eh!”

Georgeta Filitti despre România care (nu) face pentru noi lucruri. „Eu sunt foarte bătrână, și nu îmi pun problema, astăzi, ce a făcut țara pentru mine. Nu am cum!”

I.V.: Trec pe partea cealaltă a străzii. Nu vor să intre în ceva.

G.F.: Nu e chiar așa. Eu îmi aduc aminte că am dat un interviu, era o emisiune interactivă la un post de televiziune și moderatoarea mă întreabă: „doamnă, în cazul că țara ar fi atacată, că atacatori se găsesc, cum credeți că ar trebui să reacționăm?” „Noi, bătrânii, cum am reacționat întotdeauna. Să stăm pe lângă bolnavi, să îi oblojim cât putem, să pregătim mâncare, să avem grijă de ei, acasă, că nu mai poți altceva, iar tinerii să pună mâna pe arme.” Vă spun, emisiunea era interactivă, și din public, un tinerel obraznic, zice: „Cine e baba asta? O caută moartea pe acasă și îmi dă mie sfaturi ce să fac. Ce a făcut țara pentru mine?” Să știți că nu poți să pui întrebarea în felul acesta. Și vă rog să mă credeți, domnule Vulpescu, că eu sunt foarte bătrână, și nu îmi pun problema, astăzi, ce a făcut țara pentru mine. Nu am cum! Țara a făcut în măsura în care am făcut și eu pentru ea, nu? Ce aș fi vrut? Să îmi pun o coroană pe cap, să mă proclame regină, sau președinte de republică? Mi-am asumat o meserie și am practicat această meserie. Lucrurile au mers! Și dacă mă uit în jur, s-a întâmplat același lucru! Cum pot să pun problema, tânăr, mai ales, fiind, ce a făcut țara pentru mine ca eu să o apăr? Și atunci ce fac? Stau cu burta în sus lângă o căpiță de fân?

 

Nimeni nu crește de unul singur, lecția Georgetei Filitti. „Toată lumea îi judecă pe profesori, toată lumea are păreri!”

 

I.V.: Ce înseamnă să fii patriot azi?

G.F.: Cred că înseamnă să te porți în așa fel încât uitându-te în oglindă să nu îți fie rușine, și să te gândești foarte bine ce meserie vrei să alegi, nu să faci doi ani de facultate, nu mai îmi place! Să te duci la alta. Toată lumea îi judecă pe profesori, toată lumea are păreri! Dar până la urmă, dacă vrei să te faci inginer, e foarte limpede, dacă vrei să te faci teolog, e la fel de limpede, și dacă vrei să te faci istoric, tot așa! Ai răstimpuri, atunci, ai vacanțe, ai oameni în jur care te pot sfătui! Eu, dacă vine un tânăr la mine să mă întrebe: „Doamnă, îmi place foarte mult istoria, am citit foarte mult, am avut acasă opera lui cutare sau lui cutare, ce să fac?” Eu îi spun niște lucruri. Să știi că e o meserie care te înșurubează pe scaun, la bibliotecă sau la arhivă! Te-ai gândit dacă vrei să faci așa ceva sau contezi pe internet? Lumea nu gândește! Internetul este ceva, e un depozit uriaș, pe care noi îl umplem. Dar noi nu reușim să îl umplem cu materiale din arhivă, în așa fel încât arhivele să fie complet digitalizate. Eu nu pot să uit, odată, la ministerul Culturii o ședință, în care a venit o tinerică, foarte sigură de ea, așa, „adică cum? Arhivele noastre nu sunt complet digitalizate? Vai!” Și eu am poftit-o, a doua zi…

 

Provocare: digitalizarea arhivelor de stat, cu precădere a documentelor scrise în chirilică

 

I.V.: Poate arhiva personală era digitalizată…

G.F.: Nu? A doua zi, i-am zis, „Vino la Arhivele statului”, arhivele funcționau atunci, acum or să revină, la sediul de la Cișmigiu, „și ai să vezi despre ce e vorba!” Sunt milioane de pagini, știți ce înseamnă asta? Și chiar dacă eu le bag pe toate și se digitalizează dosare care sunt așa de groase, foarte multe, până către 1860 sunt în chirilică. Poate unul dintre documentele cele mai interesante ale arhivelor noastre, este „Catagrafia”, deci recensământul, din 1838. Făcut, mă rog, și la injoncțiunea rușilor, nu are importanță. E ceva foarte interesant. Ai acolo cartea de vizită a populației Țării Românești. Și asta înseamnă numele, meseria, membrii familiei, câți locuiesc într-o curte, ce avere are omul, ce animale are omul, șamd. E o imagine absolut fantastică! Dar povestea e în chirilică! Eu ca să o înțeleg trebuie să cunosc această grafie, care înseamnă limbă română cu caracter rusesc, chirilice. E foarte mult de muncă! Or, dacă nouă ne-a dispărut ambiția, îndrăznesc să spun că ne-a dispărut sau s-a redus foarte mult și hărnicia! Să știți că nu e ușor să stai să transcrii pagini întregi din acest recensământ.

I.V.: Ne mulțumim cu puțin, mai degrabă?

G.F.: Cu foarte puțin!

 

Se caută fotografia lui Decebal. Georgeta Filitti: „La un moment dat vine unul de la Securitate și cere o poză, a lui Decebal. Omul foarte indignat, pentru că nu îi intra în cap că arta fotografică nu exista pe vremea lui Decebal.”

 

I.V.: Și așteptăm să treacă timpul și să vină soluții din cer!

G.F.: Exact! În același timp, ne-am gândi că sună bine. Știți, eu am cunoscut pe cineva care era în situația să publice câte un chinuit de articol. La un moment dat, îl văd într-o revistă iscălit „doctor”. „Ah, ți-ai dat doctoratul?” zic, când îl sun. Zice „Nu, nu mi l-am dat, dar e mai bine să îmi atașez particula aceasta la nume!” Și ați văzut și dvs. că dorința de a deveni doctor este irepresibilă la foarte mulți, ba chiar legea îți dă niște drepturi dacă ai doctoratul, nu? Doamne, dar eu totuși nu mi l-am luat acum 200 de ani, mi l-am luat în anii 7’0. Să știți că asta a fost o lucrare foarte muncită! În primul rând că subiectul era original. Vreau să vă spun că pe harta Europei era o pată albă. Era vorba de bâlciuri. Bâlciurile sunt o formă de piață temporară până la apariția pieței permanente interne. Acolo se întâmplă niște lucruri foarte interesante. Nu e vorba numai de „Gogoașa înfuriată” și de turcaleții ăia care se învârt, eu știu, în niște bărci. Nu, Doamne ferește, acolo se încheie contracte. Acolo bâlciul ca atare se organizează într-un spațiu așa încât să nu deranjezi, pe unul sau pe altul. Este principiul comodo et incomodo. Și așa faci legătura dintre dreptul roman și jus valahicum din spațiul românesc. Iată continuitatea. Pentru că și cu continuitatea asta a noastră e poveste. Vă vine să credeți, eu am lucrat toată viața la Institutul Iorga, până la pensionare. La un moment dat vine unul de la Securitate și cere o poză, a lui Decebal. Păi de unde să vă dăm? „Cum, tovarăși, ce înseamnă asta?” Omul foarte indignat, pentru că nu îi intra în cap că arta fotografică nu exista pe vremea lui Decebal. Dvs. vă dați seama? Această ușurință de a avea materiale ne-a cuprins pe toți. A, nu găsesc? Lasă că iau de pe internet. Nu te duci pe internet. Trebuie să te afunzi în arhive.

 

Georgeta Filitti: „În momentul când e în opoziție, e fără cusur, te atacă de sus până jos. Cu subiectivisme, dar e perfect. Eh, când își apără guvernarea, e mai puțin convingător.” Cum a scăpat societatea românească de sovietofilie?

 

I.V.: Ați lucrat la Institutul Nicolae Iorga, în casa lui Nicolae Iorga, nu departe de Piața Victoriei.

G.F.: Exact.

I.V.: În ultimii ani, dacă nu greșesc, a fost sau se gândeau să facă sediul muzeului partidului?

G.F.: Nu, niciodată nu a fost povestea asta și trebuie să vă spun că sigur, această casă i-a fost oferită lui Iorga de Carol al II-lea care îi fusese elev, și aș zice că regele i-a fost recunoscător marelui istoric. Că a făcut bine, că a făcut rău, nu știu să vă spun. Iorga nu a putut să fie la fel de mare om politic precum a fost istoric. Am avut marea șansă să reeditez, pentru că ele au apărut în dezbaterile parlamentare, dar alea erau ținute la fond special, nu le știa nimeni, Discursurile lui.

I.V.: Discursurile parlamentare.

G.F.: Discursurile parlamentare! Să știți că în momentul când e în opoziție, e fără cusur, te atacă de sus până jos. Cu subiectivisme, dar e perfect. Eh, când își apără guvernarea, când îl apără pe Carol al II-lea cu dictatura lui după 1938, e mai puțin convingător Iorga, dar rămâne, fără îndoială, unul din marii istorici ai lumii! Nu numai dintre ai noștri. Carol a înțeles chestia asta în momentul când i-a făcut casa. Dvs. știți foarte bine că în momentul rebeliunii, dincolo de asasinarea savantului, casa a fost asediată, aș spune, pictura exterioară aparține Olgăi Greceanu, și a fost profund afectată. Nu aș zice că s-a pus vreodată problemă. Sigur, în loc să îi spună Institutul Iorga, a început să se numească astfel abia din 1971, era Institutul de Istorie. Am avut și noi perioada de sovietofilie, de declarare a Primului Război Mondial în urma căruia se realizează România Mare. E un moment imperialist în istoria noastră. Au existat și prostii din acestea. Dar să știți că Institutul a rezistat. Și din punctul meu de vedre, și nu încetez să spun lucrul acesta, a fost o treabă colosală. Nu știu a cui a fost hotărârea, dar a fost binevenită. E vorba de aducerea la Institutul Iorga a 26 de deținuți politici. Dacă fac socoteala, cred că toți aveau studii juridice. Și oamenii aceștia erau tobă de carte. Atunci, la Iorga s-a constituit colectivul de vechi drept românesc. Așa au apărut niște volume extraordinare. Legiuirea Caragea, Codul Calimachi, documente juridice; știți cum sunt, astea sunt adevărate opere de erudiție, e o plăcere să le citești, o plăcere să vezi introducerea, și o plăcere să ai textul! Că e pus text românesc și text grecesc, e fără cusur. Toate lucrurile acestea sunt fără cusur, pentru că oamenii aceștia veneau cu o disciplină, cu o ambiție de a lucra bine.

I.V.: O rigoare.

G.F.: Rigoarea!

 

Georgeta Filitti, mai apropiată de metoda profesorului Giurescu: „Cum ai rezolvat povestea?

 

I.V.: Când se întâmpla asta? În 1971?

G.F.: A, nu, chiar mai devreme, pentru că ei au venit în 1964, când s-au deschis pușcăriile comuniste, sigur că erau urmăriți, sigur că noi aveam un securist care stătea într-un mic birouaș în mijlocul institutului și se uita tot timpul la ei. E greu de spus și nici nu îmi trece prin cap să pun această întrebare, dacă oamenii aceștia, în condiții normale, relaxate, ar fi fost la fel de disciplinați, să stea câte 5-6 ore nemișcați la masa de lucru. Și pentru noi, ceilalți, mai tineri… știți, când ești tânăr, ai așa, ceva, te mănâncă într-un loc și nu poți să stai, faci ce faci, te duci puțin să stai de vorbă afară cu un coleg, să povestești, să afli, să nu știu ce. Ăștia erau un exemplu pentru noi. Dacă stătea cutare, hai să stau și eu, și bine ne-au făcut. Pe urmă, oamenii aceștia au avut o calitate. Profesorul Giurescu, profesorul Panaitescu, profesorul Zane. Niciodată nu i-ai întrebat ceva și să te trimită la plimbare. Ba îmi dau seama că uneori întrebai ceva, el îți spunea, dar de multe ori te trimitea și la o carte, sau te trimitea „uite, fă și legătura asta, vezi că există o similitudine cu cutare lucru!” Și tu uitai să te mai duci și după o săptămână-două profesorul Giurescu te întreba: „Cum ai rezolvat povestea?”

I.V.: De la cine ați învățat cel mai mult? E unul dintre ei despre care să spuneți că v-a influențat cel mai mult și că îi datorați cariera în bună măsură? Sau măcar într-un anumit moment?

G.F.: Cred că de la toți, dar profesorul Giurescu, pentru că asta era meseria, era profesor, nu? Sigur, noi când terminăm facultatea ne intitulăm profesori. Dar ăsta chiar fusese profesor universitar. Și știa cum să configureze tot materialul, să îl mesteci și să ai grijă de el. Domnule Vulpescu, eu trebuie să vă spun că sunt unul dintre absolvenții Facultății de Istorie care a terminat-o fără să aibă acces direct la opera lui Iorga sau la opera lui Giurescu, a lui Filitti, a tuturor marilor noștri istorici. Ăștia erau pomeniți la curs, istorici burghezi, și a trebuit să vin la Institut… bun, eu aveam și acasă bibliotecă și atunci lucrurile se simplificau. Dar abia la Institut, când am început să citesc sistematic din opera lor, mi-am dat seama că profesorii de la facultate își făceau cursul exact după materialul, după concepțiile și ideile acestor mari istorici. Le treceau fără jenă pe numele lor. Și așa am învățat.

 

Georgeta Filitti, pricepută la stenodactilografie. Recordul ei: 120 de cuvinte pe minut

 

I.V.: Ați terminat în 1961.

G.F.: Am terminat în 1961, eu am avut între liceu și facultate un răstimp când am făcut școala de stenodactilografie, și terminând-o am făcut practică. Unde? La Academia Română. Asta se întâmpla în 1956 fără să știu că peste ani voi ajunge în această instituție, la început ca membră a unui Institut, Institutul Nicolae Iorga, și pe urmă, iată, chiar ca membru. Dar fiind atunci învățăcel stenograf, mergeam cu profesorul, știți, pentru că noi stenografiam, dar nu țineai ritmul întotdeauna, și atunci trebuia să fie și profesorul pentru ca aceste stenograme se transcriau.

I.V.: Înseamnă că puteți bate, puteți scrie foarte repede, nu?

G.F.: Scriu foarte repede. Desigur. Trebuie să vă spun că nu am fost foarte bună dactilografă, eu niciodată nu am reușit să bat în ceea ce se cheamă „orb”. În schimb, eram excelent stenograf. Nu mă întrebați de ce. Pe cât eram de proastă la o specialitate, pe atât eram de bună la alta. Eu stenografiam cu 120 de cuvinte pe minut. Numai să nu vă închipuiți că te lasă ore întregi. Te lasă foarte puțin. Pagina se pliază în două și tu stenografiezi 5 minute și te duci fuga alături și transcrii, pe jumătatea rămasă albă. Un coleg îți ia locul. Chestia asta se întâmplă de-a lungul unei ședințe. Trebuie să vă spun că l-am stenografiat destul de mult pe Roller, și mi-l aduc aminte, suferea de diabet, și bea enorm de multă apă. Dar probabil că având și o funcție așa de importantă, și recipientul din care bea apă trebuia să fie la fel de mare, că avea așa, o stacană din care bea, transpira foarte mult și se ștergea cu o basma roșie, nu știu să vă spun de ce, dar culoarea aceea o văd și acum. Și bineînțeles, omul acela era subinginer de construcții. Nu prea avea de a face cu istoria, însă ne-a impus un punct de vedere, nu? A devenit manualul unic de istorie pe care noi a trebuit să îl înghițim. Eu am intrat la facultatea de istorie tocind acest manual.

 

Generația care nu cunoaște timpul în care nu aveai voie să pleci, să ai mașina de culoare neagră sau să faci ce vrei

 

I.V.: Cum îngăduie istoria astfel de momente? Cum sunt ele posibile? Astea sunt episoade suprarealiste, așa cum le-am caracteriza.

G.F.: Așa se pare. Știți ce mă deranjează foarte mult, domnule Vulpescu? Că noi nu ne plecăm cu mai multă răbdare. Îl întreb pe un tânăr astăzi: „Știi că în 1987, de pildă, făceai rost de o mașină, nu aveai voie să fie de culoare neagră, mașinile negre erau numai ale activiștilor! Știi că nu găseai cutare?” „Cum să nu găsesc cutare?” „Știi că nu aveai voie să pleci? Făceai o cerere pentru pașaport, și nu automat ți se îngăduia. Și dacă ți se îngăduia, se întâmpla la doi ani. Șamd.” „Dar nu se poate, doamnă!” Nu le vine să creadă!

 

Paradox îngrijorător: tinerii care nu au trăit comunismul, nostalgici după comunism? Reacția Georgetei Filitti

 

I.V.: Săptămâna trecută au fost publicate datele unui sondaj recent. Mai mult de jumătate dintre cei care au fost întrebați aveau un tip de nostalgie, mai pronunțată sau nu, față de ce a fost înainte de 1989, față de perioada Ceaușescu.

G.F.: Da, din cauza stabilității.

I.V.: Cum se explică nostalgia aceasta după un timp al unui dictator și al unui satrap?

G.F.: Știți de ce? Pentru că în dictatura ceaușistă nu s-a prea pus problema ambiției, desăvârșirii, a acestui efort de a da ce e mai bun din tine. Era o chestie de aranjament, îți aranjai puțin dosarul, și lucrurile mergeau. Ori această stabilitate, pentru că trebuie să recunoaștem că exista o stabilitate. Ba mai mult, funcționa și o lege a parazitismului. Cu alte cuvinte, terminai facultatea și din niște împrejurări locale, te ținea mama, tata, tot neamul, tu stăteai și ardeai gazul. Puteai să faci și pușcărie dacă nu te angajai undeva. Or acum, eu nu spun că nu e un lucru ideal, însă trebuie să faci dovada unor cunoștințe. Năravul prost al românului a rămas. Pentru că, uitați-vă dvs., mă duc deunăzi undeva, la o facultate particulară. Veniseră niște greci. Dvs. știți că fără să fiu elenist, dar m-am ocupat mai mult de relațiile româno-grecești decât eleniști titularizați. Stăm acolo, mă rog, se discută una-alta, a fost și bicentenarul Revoluției Grecești, și pe urmă ne așezăm să mâncăm ceva, că asta nu ne lipsește totdeauna. Și îl întreb pe un convorbitor: „Aveți doctorat?” „Ei, sigur, doamnă!” „Pe ce temă?” „Eh, parcă eu mai știu?!” Dvs. vă dați seama cu câtă ușurință, cu câtă indiferență, e ca și cum ai întreba: „Ai purtat vreodată ciorapi galbeni?” „Uite, nu îmi mai aduc aminte!” Nu înseamnă nimic chestia asta. Dar totuși, doctoratul e rezultatul unui efort al tău. Ani de zile ai stat pe undeva, în arhive, și ai pigălit să afli ceva, să aduci ceva nou la subiectul cutare!

I.V.: Deci e mai degrabă nostalgia după un confort de ordin material.

G.F.: Era o anumită siguranță!

 

Istoricul Georgeta Filitti le răspunde celor care cred că înainte de Revoluție stilul de viață era mai stabil și predictibil: „Lucrurile materiale, dar cu ce preț?”

 

I.V.: Deci oamenii caută mai degrabă lucrurile materiale decât cele spirituale.

G.F.: Lucrurile materiale, dar cu ce preț? Pentru că într-adevăr, găseai mai ușor să iei o casă în rate. Nu? Te calificai să poți să depui o sumă mai mare sau mai mică, mâncai trei ani de zile iaurt cu pâine uscată, și reușeai să îți iei ceea ce se cheamă un apartament comunist. Fără îndoială! Și nu prea exista șomaj. Ba de fapt era un șomaj mascat, că ăștia care veneau din pușcărie, orice calificare ar fi avut, zburau dintr-un șantier unde erau topografi, la nu știu ce întreprindere care vopsea calorifere. Nu le-a fost ușor. Dar să spun că asta i-a privit numai pe cei care ieșeau din închisorile comuniste. Cei care se vaită, să nu uităm un lucru, sau cei care își exprimă nostalgia, că sunt tineri sau bătrâni, tinerii provin din asemenea familii. Este clar. Să nu uităm și cohorta de activiști. Să știți că noi și astăzi avem foarte mulți mentori care ne învață cum să gândim și să înfierăm comunismul, dar ei au fost activiști comuniști. Sigur!

I.V.: Avea Adam Michnik o vorbă, anticomunismul cu chip bolșevic.

G.F.: Iată, e lucrul cel mai concis și din păcate, cel mai adevărat. Vedeți! Și ăștia zbiară cel mai tare. Dar e o realitate, dacă vreți, e o realitate de autoapărare, nu?

 

România, o țară norocoasă după gustul Georgetei Filitti. Femeile, autoarele progresului și al adaptării în societatea modernă

 

I.V.: Spuneți, nu o dată, că România a avut și are noroc în istorie.

G.F.: Da!

I.V.: România e norocoasă.

G.F.: Da!

I.V.: De ce e norocoasă România, cu toate aceste vulnerabilități și tare despre care vorbim?

G.F.: Știți de ce? Pentru că noi totuși avem o uimitoare mobilitate. Suntem o societate de o receptivitate pe care cred că puține neamuri în Europa o pot asuma. Faceți socoteala că în secolul XVIII, când circulația bunurilor, a ideilor, e mult mai lentă decât astăzi, astăzi eu pot să țin o conferință în Bali, și eu pot instantaneu, apăsând doar pe o clapă, să țin această conferință, nu? În secolul XVIII nu se întâmpla acest lucru. Și totuși, ideile Revoluției Franceze, cărțile tipărite acolo, ziarele tipărite acolo, moda cultivată acolo vin în Țările Române cu o rapiditate năucitoare. Româncele, sigur, e vorba de clasa suprapusă, nu e vorba de oamenii săraci, care sunt majoritari, dar de obicei, moda, schimbările, reprofilarea permanentă a societății, nu o face omul banal care locuiește la Pocreaca sau la Cucuieții din Deal. Ci, evident, o face ăla din oraș. Ei bine, acești oameni, și trebuie să convenim, majoritari sunt femeile. Femeile sunt purtătoarele acestui progres. Care înseamnă: decorarea casei, folosirea clavirului, a pianului, chiar dacă soții sunt scandalizați. Ce e asta? Până la urmă trebuie să accepte, pentru că se poartă. Femeile își impun lor costum care se purta și la Paris, pe care îl purta Împărăteasa Josephina, dar își obligă și bărbații să renunțe la straiele de Constantinopol și să se îmbrace în ciorapi de mătase și mai știu eu ce. Această înnoire permanentă și receptare din afară a dat receptivitate societății noastre și lucrul e sesizabil de-a lungul întregului secol XIX, când ne repezim spre telegraf, ne repezim spre telefon. Știți ce repede s-a introdus la noi telefonul de când l-a înființat Edison? Foarte repede ne-am ocupat de telefoane. A apărut o meserie. Telefonistă! Care îți dădea imediat legătura. Telefoane personale, posturi de telefon în foarte multe case din București. Această receptare a noului a făcut ca societatea noastră să își schimbe mentalitatea mai repede decât alte societăți.

 

România autoare de avangardă. Georgeta Filitti: „Mi se pare profund greșit să spunem că am intrat în 2008 în Uniunea Europeană. Am fost europeni dintotdeauna.”

 

I.V.: Femeile sunt creatoare și purtătoare de avangardă în istoria noastră.

G.F.: Sigur! Nu trebuie să absolutizăm. Pe urmă, nu știu să vă spun de ce, dar să ne gândim că de la noi, din spațiul românesc, pornesc niște lucruri. Dvs. foarte inspirat v-ați intitulat acest demers, de toată lauda, „Avangarda”! Păi avangarda de la noi a pornit, gândiți-vă, nu? Și au făcut furori! Ăla, ăla, ăla!

I.V.: E o realitate românească deodată europeană!

G.F.: Nu-i așa?

I.V.: Sincron cu Europa.

G.F.: Mai ales că mi se pare profund greșit să spunem că am intrat în 2008 în Uniunea Europeană. Am fost europeni dintotdeauna. Saloanele românești de la Paris să știți că erau absolut memorabile. Implicarea noastră în societatea franceză, cel mai mare colecționar de carte rară de la Paris, nu a fost un francez, a fost un român: Alexandru Bibescu! E vorba de unul dintre băieții domnului regulamentar.

 

Moda asta vine și trece”. Georgeta Filitti, despre Bucureștiul cafenelelor populat de elite. „Noi întotdeauna ne-am exprimat prin elite. Și elitele noastre au fost fără cusur”

 

I.V.: Al lui Gheorghe.

G.F.: Al lui Alexandru. Sigur, al lui Gheorghe Brătianu, domnitorul, iar băiatul e făcut cu Zoe Mavrocordat. Și acest Alexandru, care e căsătorit cu Elena Bibescu, fata lui Manolache Costache Epureanu, e cel mai mare colecționar de carte rară din Franța! Ea e cea care îl lansează pe Enescu în lumea pariziană, salonul ei e extraordinar, toată gândirea strălucită a Franței se adună acolo și vedeți, sigur că e o treabă de modă. La 1870 era moda saloanelor. La București, mai târziu, era moda cafenelelor. Cea mai strălucită cafenea, Capșa! Moda asta vine și trece. Dar există un temei, un temei cuceritor, anume să nu credeți că ăștia se duceau doar să bea o cafea. Oamenii aceștia discutau. Și tu dacă nu erai o dată, de două ori, de trei ori, de cinci ori să participi la discuție, că nu aveai habar, să știți că erai rejectat, erai înlăturat, or asta îți stârnea ambiția, te obliga să te informezi, să vezi, să participi și tu, deci să îți dezvolți ceva ce are numai omul și se deosebește de animale. Are cap! Face conexiuni, nu? Povestea asta a însemnat o participare a noastră, și aici în țară, și afară, absolut extraordinară. Pe urmă, am avut câțiva reprezentanți străluciți. Eu am o teorie și aș fi foarte fericită dacă m-ați combate, să știți că noi întotdeauna ne-am exprimat prin elite. Și elitele noastre au fost fără cusur. Pentru că ai un absolvent al Politehnicii din Paris, dar nu e unul, sunt mulți, francezii, care  sunt furioși când îl văd pe ăsta că e primul. Zic: „Nu se poate, ăsta e străin! Și român, nu! Îi dăm și unui franțuz”. Și atunci apare arhitectul cutare, Victor Ștefănescu, ăsta, care a făcut Catedrala de la Alba Iulia, ex aequo, adică la egalitate, cu un francez. Spiru Haret, păi cum să iasă ăsta de la Politehnică cel mai bun matematician, cel mai bun astronom? Nu se poate! Atunci e și Poincaré. Ei au fost și foarte buni prieteni. Sunt numai câteva exemple. Dar sunt liste întregi de absolvenți ai școlilor franțuzești, să vedeți ce raport elogios fac profesorii Sorbonei lui Ioan C. Filitti, socrul meu, care s-a ocupat de Regulamentul Organic. Adică rapoartele astea, preferatele astea, nu îi obliga nimeni! Să nu vă închipuiți că ăsta s-a dus cu brânză la ei, să le dea, sau cu miel, sau mai știu eu ce. Doamne ferește! De ce? Eu stărui foarte mult să spun că noi am fost în societatea europeană, și am fost cu capul sus!

I.V.: Ați anticipat cumva întrebarea mea. Sigur că vorbim despre elite aici, elite deopotrivă culturale și politice.

G.F.: Exact!

 

Dezamăgirea Georgetei Filitti: „Dar dați-mi o lumânare să ies în plină zi și să caut oamenii de foarte mare valoare, și care reprezintă statul român în străinătate într-o formă sau alta. Nu vreau să dau niciun nume, dar lucrurile nu stau foarte bine.

 

I.V.: Mai avem astăzi o elită așa cum am avut în momentele esențiale din istoria noastră? O elită, în general, așa cum ați spus mai devreme, duce o țară mai departe.

G.F.: Absolut! Știți, eu nu vreau să intru în rândul cârcotașilor, fiindcă și asta e o caracteristică a noastră, care se accentuează de la o zi la alta, cârtirea. Aia nu e bună, aia nu e bună. Dar dați-mi o lumânare să ies în plină zi și să caut oamenii de foarte mare valoare, și care reprezintă statul român în străinătate într-o formă sau alta. Nu vreau să dau niciun nume, dar lucrurile nu stau foarte bine. Nu știu să vă spun de ce.

I.V.: Sunt timpuri în istorie care favorizează mai mult ca altele apariția unor elite?

G.F.: Eu cred că da. Să vă spun.

 

Românii care au schimbat mentalitatea unor „genii” europene. Georgeta Filitti: „Gândiți-vă la Matila Ghyca, care l-a influențat pe Dali, care i-a explicat lui Dali niște lucruri! Românii sunt absolut străluciți!”

 

I.V.: Cum am avut la 1848, pașoptiștii, mă gândesc la o generație excepțională.

G.F.: Aveți perfectă dreptate și să știți că a mai fost un răstimp, și asta o spune Iorga, nu eu, la cumpăna secolelor XIX-XX, a fost o generație extraordinară. Această generație care s-a format în Occident, care a intrat în serviciul nostru diplomatic și care s-a dus colo, colo, colo, și au apărut tot felul de documente. Socrul meu e în post la Roma și putea să stea acolo, să fie model, să se ducă la toate recepțiile, să îl primească pe acela sau pe celălalt. El intră în arhiva Vaticanului și publică documente de acolo. Sunt două volume de documente privind relațiile româno-papale care sunt foarte interesante, să spunem așa. El fiind foarte interesat de istoricii de la București până la Revoluție. Un istoric burghez, mai era și germanofil, așa s-a manifestat în Primul Război Mondial, și cărțile au fost puse la index. Pe urmă s-a ridicat altcineva, care a zis că el e primul, Snagov, că el ar fi umblat acolo. Astea sunt prostii. Nu astea contează! E o generație care se exprimă teribil de interesant. Sunt oameni cum e Racoviță, care 20 de ani conduce un Institut Oceanografic în Franța! Este Florica Mărăcineanu, care are un rol esențial în descoperirea radioactivității artificiale. Dar acolo era vorba de un savant, de nevasta-sa, iar ăsta era cam în plus. Dar realitatea aceasta este, cercetarea ei, pe care pe urmă fata Mariei Sklodowska-Curie o recunoaște, contribuția ei este esențială. Gogu Constantinescu, nu? Cu fantasticele lui descoperiri, și astăzi în Anglia sunt ținute 300 de brevete, nu le dă drumul, fiindcă ar întoarce toată industria mondială. Ce soluții a găsit această minte scăpărătoare! Și pot să vă mai dau exemple de foarte multe nume. Pius Servien, Matila Ghyca, care l-a influențat pe Dali, care i-a explicat lui Dali niște lucruri, românii sunt absolut străluciți. Eu nu spun că sunt cohorte de oameni strălucitori. Nici nu se poate. Dar există câteva sute de români care ne plasează foarte bine nu numai în istoria Europei, în istoria lumii. Gândiți-vă că Popper se duce în Patagonia, și acolo întâlnești Munții Bucegi, găsești bancnote cu chipul lui, șamd.

 

Cine mai populează astăzi Capșa?

 

I.V.: Rămânând spre elite, am vorbit mai devreme despre saloane și cafenele. V-ați referit la Capșa. Am și fost recent acolo cu scriitorul Dinu Săraru, care a lansat o carte cu niște amintiri de la Capșa. Capșa e înființată în 1852, în același an în care se înființează Teatrul Național, Teatrul ce Mare. Undeva, într-un dialog, într-un volum de convorbiri, în România dintotdeauna, îl citați pe Dan Berindei de la un episod din 2002, de la o aniversare la Capșa: „Mâncare om mai găsi, dar cine mai populează astăzi Capșa?”

G.F.: Exact, exact!

 

Vremea când „cel mai muzical oraș din lume e Bucureștiul!”

 

I.V.: Cum facem să trecem dincolo de dimensiunea materială la cea spirituală?

G.F.: Știți, la o primă abordare, cred că fiecare e dispus să facă scandal. Uite că nu se mai întâmplă! Dar vai, ce pățim noi! Cred că fiecare epocă își are instituțiile ei, mai bune sau mai rele. Chiar dvs. ați spus, și fără să fiu pesimistă, eu am impresia că noi încă mergem în jos. Poate că nu numai noi. Poate că e o situație generală a umanității. Și atunci, ceea ce a fost propriu unei societăți numită La Belle Epoque, adică ceea ce se întâmpla în Franța, au fost ani de pace, destul de mulți! Chiar dacă pe urmă se prăbușește, nu? Al doilea imperiu… s-au întâmplat niște lucruri! E cultivată moda, e cultivată femeia să fie grațioasă, slabă, să fie nu știu ce, e cultivată decorația casei. Lumea e foarte grijulie pentru detaliu. Forma de comunicare fascinantă e corespondența. Mii de scrisori circulă în întreaga Europă! Oamenii își povestesc, spun. Eu am, și țin și acum, o rubrică de corespondență la Magazin istoric, sunt lucruri absolut fantastice! Ce se întâmplă, ce afli, din această corespondență particulară! Or așa cum corespondența e un element foarte important până către Primul Război Mondial, în perioada interbelică rămâne extraordinar de interesantă o formă de comunicare. Sunt conferințele. Ai noștri țin conferințe în foarte multe locuri. Concertele! Dvs. știți că erau organizate la Ateneul Român și în două sau alte trei săli proprii sau cam așa ceva, câte 18 concerte pe lună! Vine un ziarist american, se uită, e atât de uimit, zice: „Cel mai muzical oraș din lume e Bucureștiul!”

I.V.: Perioada de glorie a Filarmonicii a „George Enescu”, când director e George Georgescu!

G.F.: Nu-i așa?

Tânăra Georgeta Filitti, melomană: „Aveam 15 ani, eram foarte cochet îmbrăcată, mergeam la Ateneu cu mânuși, atât am aplaudat de mi-au plesnit mănușile!”

I.V.: Marele dirijor George Georgescu, toate numele mari din Europa vin și cântă la București!

G.F.: Iată, iată! Interpreți, dirijori, oameni de toate felurile. Or asta a fost o modă. Și moda s-a prelungit, că ea nu poate să dispară imediat. Sunt născută în 1938, sunt melomană, părinții mă încurajau, au avut întotdeauna abonament la Ateneu. Vă vine să credeți? Aveam 15 ani, eram foarte cochet îmbrăcată, mergeam cu mânuși, atât am aplaudat de mi-au plesnit mănușile. Țin minte lucrul acesta pentru că aplaudam o soprană care venea din Armenia, Guarg Asparian, dar mi-a părut rău și de mănuși. Gata, s-au dus! Eu cred că fiecare epocă își are instituția reprezentativă. Vă rog să nu săriți în sus, dar cred că instituția, astăzi, sau ce percep eu, Dumnezeu să mă ierte, este mall-ul! Pentru că în mall găsești tot felul de lucruri, de la cinematograf la restaurant. Closetul îl găsești, desigur, pretutindeni, dar suita asta de magazine… acolo afli de toate. Nu te duci neapărat să cumperi. Dar îți faci o idee, ce pantofărie se poartă, ce pantofărie există. Ce lucruri există…

 

Georgeta Filitti, mesaj pentru audiența podcastului Avangarda: de ce trebuie să rămânem optimiști cu privire la viitorul României? „Hotărârile noastre, proști sau deștepți, neghiobi sau geniali, nu depind întotdeauna de noi. Mă refer la conducătorii țării.”

 

I.V.: Doamna profesoară, vă mulțumesc mult pentru dialogul acesta, și pentru că suntem în preajma sărbătorilor, aș vrea să vă rog să adresați un gând, o urare, un îndemn, celor care urmăresc podcastul meu, Avangarda cu Ionuț Vulpescu!

G.F.: Ionuț Vulpescu a avut o inițiativă foarte bună, și cred că obligația, aș spune, că fac o simplă sugestie, dar obligația noastră, a tuturor, e să rămânem optimiști în legătură, așa cum o faceți dvs., dle Vulpescu, de altfel, în aceste podcasturi, pentru că nu ați dialogat numai cu mine, vă alegeți partenerii de dialog, și obligația noastră e să rămânem optimiști în legătură cu viitorul României, în legătură cu ce ni se întâmplă, și să nu ne gândim că „nu am ce să fac, nu mă cheamă nimeni să iau decizii”. Eu socot că fiecare gest, că e vorba de un podcast bine făcut, că e vorba de o carte cu răspundere, realizată, editată, tipărită, că e vorba de o prăjitură gustoasă, cei care le fabrică, fac un lucru bun. Și această însumare de lucruri bune fac ca România să meargă înainte. Și chiar dacă acum acest mers înainte nu e perceput și pe bună dreptate de toată lumea ca fiind în ascensiune, trebuie să credem că va veni un moment când această stare, uneori, de coborâre vertiginoasă, va înceta și noi ne vom reveni. Să nu uităm un lucru, și eu am spus asta în fața dvs. acum câteva minute: hotărârile noastre, proști sau deștepți, neghiobi sau geniali, nu depind întotdeauna de noi. Mă refer la conducătorii țării. Nu vreau să îi absolv de stângăcii, de lucruri imposibile, de promovări aberante a unor nulități sau mai știu eu ce, dar nu întotdeauna hotărârile majore au putut să fie luate de idei. Și această dependență de un întreg sistem, mai mult sau mai puțin mondial, ne face să suportăm niște rigori, și să încercăm să le înțelegem, să le diminuăm efectele negative cât mai mult, și să ne amintim mereu de lucrul acesta care pentru mine rămâne esențial: ambiția! Ambiția de a face bine! De a face un lucru reușit. Cum vă spuneam, de la prăjitură la carte, de la podcast la orice manifestare omenească.

I.V.: Mulțumesc mult, doamna profesoară, pentru lecția de ambiție!

Parteneri