Chipul ei s-a suprapus cinematografiei noului val, dar e convinsă că următoarea mișcare de avangardă în artă va întârzia sau nu va mai veni niciodată; în fond, ultimul zvâc de creativitate „a fost după comunism”. Se descrie ca o persoană prietenoasă, care prețuiește totuși distanța față de ceilalți. A învățat pe propria piele ce înseamnă succesul de la vârstă fragedă și cât de repede se consumă gloria ecranului. S-a autoexilat, iubind călătoriile în jurul pământului, în diferite părți ale lumii: New York, Los Angeles, Paris, Dubai și se pregătește de Japonia. Vede societatea noastră ca fiind În derivă, apropo de numele unuia dintre filmele care au făcut-o cunoscută: Maria Dinulescu vine la microfonul podcastului Avangarda, la un dialog despre teatru, film și real estate. Veți afla ce înseamnă pentru Maria Dinulescu a-ți trăi durerea, de ce în ultimul timp, dispariția a opt persoane apropiate din viața ei a fost o lecție pe care a învățat-o cu durere despre ce înseamnă lumea noastră, care sunt deciziile care au făcut-o fericită și nostalgiile care încă o bântuie. În vreme ce California Dreamin’ a fost un succes, pentru Maria Dinulescu, experiența de la Cannes a fost un alt context pentru a înțelege ce înseamnă sensul artei pe care o facem sau o consumăm, în absența oamenilor care o fac posibilă: motivele pentru care nu mai poate asculta coloana sonoră a filmului, dar și rațiunile pentru care lumea cinematografiei și a teatrului a rămas „on hold”, pentru o perioadă de timp, vor fi parte a unui dialog din care nu lipsesc umorul, nici mici intimități dezvăluite cu eleganța și delicatețea care au consacrat-o pe Maria Dinulescu ca una dintre cele mai prețuite actrițe, dincolo și dincoace de ecran.

Interviul integral poate fi ascultat accesând link-ul: https://www.youtube.com/watch?v=stjp5zWbBkE

 

Maria Dinulescu: „Îmi place să fiu inspirată”

 

Ionuț Vulpescu: Bun găsit la un nou episod al podcast-ului meu, Avangarda, cu Ionuț Vulpescu. Astăzi am bucuria să o am invitată pe actrița Maria Dinulescu. Maria, mulțumesc mult că ai acceptat invitația mea.

Maria Dinulescu: Cu plăcere, ești foarte serios acum, cum am început filmările. Cu plăcere, mă uit ce carnețele ai și câte lucruri scrise acolo. Acelea sunt întrebări pentru mine?

I.V.: Întrebări, idei.

M.D.: Wow!

I.V.: Cea mai bună improvizație e aceea pregătită, nu?

M.D.: Ah, really? Nu, la mine e exact invers. Nu-mi place să știu nimic din ce se întâmplă înainte. Niciodată.

I.V.: Așa ai fost mereu?

M.D.: Întotdeauna, da. Adică, pregătesc o structură foarte bună. Nu știu, la un moment dat am avut facultatea, după aceea continuu luam diferite cursuri, continuu, continuu, continuu. Iar în real estate, în consultanță imobiliară, la fel, știu zilnic tot ce se întâmplă în oraș, dar după aceea, pur și simplu, îmi place să fiu inspirată.

I.V.: Dar în facultate și ca actriță trebuia să memorezi, trebuia să fii tot timpul pregătită.

M.D.: Asta e cel mai simplu. Asta e cel mai simplu. Dificil e să uiți cuvântul și să vină natural. Acolo e dificil.

I.V.: Îți mai amintești rolurile tale sau le înveți?

M.D.: Ah, bineînțeles că nu.

I.V.: Nu… Le înveți și le arunci …..

M.D.: Da, și niciodată nu mă mai uit la filme sau la… Nu, pentru că așa sunt eu. Îmi plăcea să trăiesc în momentul prezent, full, și după aceea să mă mut pentru următorul moment.

I.V.: Podcastul meu se cheamă Avangarda și, în general, invitații mei sunt aleși…

M.D.: Și invitatele?

I.V.: Și invitatele. Sunt aleși și au legătură cu acest cuvânt. Ceva din cariera lor, din biografia lor, trimite la Avangardă.

M.D.: E un compliment să îmi spui asta, invitaților tăi, câștigi așa instant. Wow! Foarte, foarte sincer.

I.V.: De aia și vin. Și-mi amintesc…

M.D.: Dacă mi-ai fi spus asta, n-aș fi venit, că nu m-aș fi simțit parte…

 

Cât costă să spui adevărul? Maria Dinulescu despre momentele ei de curaj, sinceritate și maturizare

 

I.V.: Mi-amintesc de o intervenție a ta, nu era un rol. Era ceva spontan. Acum știu că era pregătită spontaneitatea ta, dar tu ai spus așa, că-ți place să ai curajul, ai acest curaj de a spune lucrurilor pe nume.

M.D.: Ok.

I.V.: Te-a costat asta să spui lucrurile pe nume?

M.D.: Mă gândesc că da. Și, în general, când ești foarte tânăr, te simți în confort, e libertatea ta să faci asta, când începi să te maturizezi, pentru că eventual ajungi să te și maturizezi…

I.V.: Se întâmplă asta în timpul vieții noastre?

M.D.: Da. Doamne ajută Devii conștient și ești mai atent la ceilalți. Adică o faci dintr-un respect față de ce este în jurul tău, nu mai spui lucrurilor pe nume și gândești puțin ce efect are ceea ce spun eu sau ceea ce fac eu asupra celorlalți. Deci puțin mai, cum ai spune în engleză, considerate. Care e un lucru foarte sănătos.

 

 

Ce le spune Maria Dinulescu celor care spun că trebuie votați pentru țara lor? „Ei, tu, acela care zici țara mea, și când vorbim despre țara mea, să ai capacitatea să te duci și să strângi această persoană, să-i strângi mâna cu respect, sau să-l iei în brațe.”

 

I.V.: Crezi că e un spațiu, România este un spațiu care iubește, căruia îi place să se spună lucrurilor pe nume?

M.D.: Da, cred că oamenii… Eu când zic România, pentru că, spun cu toată sinceritatea, sunt puțin dezamăgită, am început să văd când conduceam acum, vedeam niște, cum să numesc, afișe, pe galben așa, cu un domn care nu are ce să caute pentru președinția României și după aceea mai era altceva scris tot așa pe stradă, nu e autostradă, între Ploiești și București, cineva spunea „pentru țara ta” și mă gândeam persoana respectivă, care a făcut acel motto sau… Ce înseamnă țara lui? Țara lui înseamnă să ieși în stradă acum și orice persoană pe care o întâlnești, că este un bărbat sau o femeie, și, în general, probabil o să întâlnești un bătrân, la un momentul ăsta, e foarte cald afară când vorbim. Și poate cineva…

I.V.: E și înăuntru și afară cald.

M.D.: Da, și foarte înăuntru. Și poate întâlnești o persoană mai în vârstă, care avea, nu știu ce nevoie, dar s-a încăpățânat și a fost afară, și este îmbrăcat destul de simplu, neglijent, nu foarte curat, care are o nevoie. Ei, tu, acela care zici țara mea, și când vorbim despre țara mea, să ai capacitatea să te duci și să strângi această persoană, să-i strângi mâna cu respect, sau să-l iei în brațe. Deci dacă tu poți să faci acest lucru și consideri că aceea este țara ta, te respect. Și înseamnă că știi ce spui. Iar tu când spui, dacă în țara noastră se dorește, da, această persoană simplă, și-ar dori să te uiți în ochii lui sau ai ei, și să spui ceea ce gândești, sau să-l asculți. Să ai capacitatea să stai 20 de minute, pentru că va vorbi 20 de minute, dacă este o persoană mai în vârstă, și să asculți ce spune persoana respectivă.

 

 

România empatiei, pentru Maria Dinulescu: „Există această capacitate de a te uita în ochii cuiva și persoana să uită înapoi în ochii tăi și comunică cu tine, indiferent ce comunică”

 

I.V.: Cam lipsește empatia, nu?

M.D.: Nu, din contră. Să știi că am venit acum în România și sunt foarte multe lucruri care mă fac să nu mă simt în confort, dar cel mai frumos lucru pe care l-am văzut este faptul că există empatie și nevoie de comunicare. Încă există această capacitate de a te uita în ochii cuiva și persoana să uită înapoi în ochii tăi și comunică cu tine, indiferent ce comunică. Acțiunile fiecăruia, dacă au și această empatie sau nu, acolo e întrebarea.

I.V.: Unde ai învățat să spui lucrurile pe nume? Te-a învățat ai tăi? Ai învățat la școală? Așa ai fost tu?

M.D.: Mama mea este o fire foarte independentă. Tatăl meu a fost o persoană care a respectat foarte mult nevoia de independență a mamei mele. Am fost educați să fim noi înșine și atunci e natura noastră, a familiei noastre.

I.V.: Tu ai o relație specială cu mama ta…

M.D.: Desigur, normal, ca orice persoană.

 

 

Relația Mariei Dinulescu cu mama ei: „Nu sunt decât o copie fidelă a ei. Desigur că ea e de 100 de milioane de ori mai bună, dar eu sunt ea.”

 

I.V.: Și ce te-a învățat cel mai prețios?

M.D.: Tot ceea ce sunt eu. Nu sunt decât o copie fidelă a ei. Desigur că ea e de 100 de milioane de ori mai bună, dar eu sunt ea.

I.V.: Și cum a primit mama ta această dorință, cvasi permanentă a ta da călătorie, așa, prin lume?

M.D.: Nomadă…

I.V.: Da.

M.D.: Mama nu primește. Mama, cum se spune… În engleză folosești cuvântul surround. Cum ai traduce în românești într-un cuvânt potrivit?

I.V.: În jurul…

M.D.: Ea… Ea se uită, te lasă… Nu primește, nu te lasă. Ea se bucură de ceea ce ești.

I.V.: Supervizează, monitorizează. Se bucură.

M.D.: Nu e în controlul nostru, fraților mei și al meu. Ea pur și simplu se bucură și încearcă să susțină cu ceea ce poate. Sunt foarte norocoasă.

 

 

Plăcerea nevinovată a Mariei Dinulescu: „Când eram mică, unul dintre lucrurile mele preferate era să merg lângă un izvor și pur și simplu să stau acolo în liniște, să nu fac nimic. Era cea mai mare plăcere a mea”

 

I.V.: Cu siguranță. Locul în care te-ai născut, ai copilărit în Prahova…

M.D.: Să nu dăm adresă…

I.V.: Nu, dar putem să zicem. Se cheamă Izvoarele comuna. Acolo sunt izvoarele tale?

M.D.: Eu vin, de fapt, din Vălenii de Munte. O perioadă am locuit în Izvoare, foarte puțin, după aceea o perioadă în București, după aceea Roma, Amsterdam, New York, LA, Paris și Dubai. Când eram mică, unul dintre lucrurile mele preferate era să merg lângă un izvor și pur și simplu să stau acolo în liniște, să nu fac nimic. Era cea mai mare plăcere a mea. Apa, sunetul apei pentru mine este foarte important.

I.V.: De ce se cheamă comuna Izvoarele? Te-ai întrebat când erai mică?

M.D.: Nu, îți dai seama că sunt super, virgulă, superficială în foarte multe direcții. Nu știu. Avem o carte, n-am citit-o niciodată.

I.V.: O monografie.

M.D.: Hai lasă, că știi tu, dar zii că ești deștept.

 

 

Maria Dinulescu, la Universitatea de Vară Nicolae Iorga

 

I.V.: Vălenii de Munte, da. Știu bine zona aia. Merg destul de des. Vecină cu Dâmbovița și ai mei când erau tineri mergeau pe acolo spre Starchiojd, opream la Văleni. Văleni era orașul. Mergeam pe la casa lui Iorga.

M.D.: Da.

I.V.: Mergeai la Școală de vară, da?

M.D.: La școală de vară.

I.V.: Universitatea de vară Iorga. Ai fost vreodată?

M.D.: Da, da. Bineînțeles că da.

I.V.: Serios?

M.D.: Da, da. Of course. Mă provoci să reacționezi în engleză.

 

 

Maria Dinulescu, gânduri de călugărie? „Eu știam că m-am născut să devin să devin maică. Pentru asta m-am născut. Să trăiesc în cuvântul lui Dumnezeu și împreună cu Dumnezeu”

 

I.V.: Și la teatru când te-ai hotărât să mergi?

M.D.: Când eram mică, eu știam că m-am născut să devin să devin maică. Pentru asta m-am născut. Să trăiesc în cuvântul lui Dumnezeu și împreună cu Dumnezeu. Din păcate acest lucru nu s-a întâmplat. Desigur, mi-ar fi plăcut să fiu preoteasă. Nici acest lucru nu s-a întâmplat. Niciodată n-am știut ce vreau să fac. La școală îmi plăceau latina, literatura, fizica.

 

Putea Maria Dinulescu să aibă o carieră în psihologie, înainte de teatru și real estate? „Trebuie să fac o profesie unde exprim ceea ce cred eu.”

 

I.V.: Ah, deci nu numai o umanioare, ci și…

M.D.: Puțin, da. Nu-mi plăceau alte materii și nu eram deloc pregătită pentru alte materii. Și știam că trebuie să fac ceva cu un profil uman doar pentru că toată lumea merge la facultate. Nu pentru că aș fi dorit ceva. Bine, nici nu vreau să mă gândesc de unde am plecat și ce vremuri sunt acum. Deci n-am avut un context în care să pot să-mi dau seama ce mi-ar plăcea să fac în viață sau la ce-aș fi foarte potrivită. Mergeam la un Club al elevilor, că îmi plăcea să merg. Am mers la actorie pentru că nu voiam să fac nimic din ceea ce făcuse sora mea. Numai actoria era singurul club și curs la care puteam să merg. Nu eram cea mai talentată. Sora mea era studentă la psihologie. Mă rog, acum e profesor, doctor și așa mai departe. Întotdeauna mi-au plăcut oamenii și interacțiunea cu oamenii și o anumită empatie față de oameni și curiozitatea a ceea ce știe cealaltă persoană. Și mergeam la aceste cursuri de actorie. Long story short, aș vrea să fac asta. Dar am zis, bun, hai să dau bacul la psihologie și poate dau la psihologie. Cu toate că și sora mea dădea acolo. Și am dat bacul, am învățat numai că bineînțeles că nu am luat o notă foarte mare și nu înțelegeam de ce, sora mea mă pregătise. Și mi-a zis, bun, ce ai scris? Și i-am arătat ce am scris, adică i-am spus și a zis, nu, tu ai scris din punctul tău de vedere. Trebuie să scrii exact ce scrie în carte. Și mi-am zis, wow, trebuie să fac o profesie unde exprim ceea ce cred eu. Pentru că mie îmi place să fiu cum se numește valuable, de valoare în ceea ce sunt eu, creativă. Și atunci singurul lucru pe care știu să-l fac e să merg la aceste cursuri de actorie. Mă rog, m-am întâlnit cu un tânăr absolvent de facultate, acum se numește domnul Adrian Titieni, care m-a pregătit câteva luni și după aceea am mers la facultate. E o poveste întreagă cum am intrat la facultate. Ideea e că la un moment dat, doamna Sanda Manu, care nu știam cine este, nu aveam niciun habar, cam în viață nu prea știu cu cine mă întâlnesc, ceea ce e și foarte bine, la un moment dat m-a întrebat, „dar cercul acela de care spuneai tu în poezie chiar există?” Și am zis „bineînțeles că există. Cum adică să nu existe? Păi am plecat, am întors și am zis să știți că eu am avut dreptate.” Și dumneaei a zis, punându-și ochelarii jos, „pe asta o vreau la mine în clasă”. N-am știut că există și alte facultăți în afara celei de la București. Că n-aș fi avut curajul să merg direct la București.

I.V.: De ce? Că era aproape.

M.D.: Era cea mai bună facultate a țării și eram nouă în clasă. Am avut foarte multă șansă.

 

 

Maria Dinulescu despre Valeria Sitaru: „O admiram foarte mult. Toate fetele ne doream să fim ca dumneaei.”

 

I.V.: Era exigență mare.

M.D.: Da, și totuși simțeam că nu am suficient spațiu încât să cer să lucrez. Întrebau cine vrea să lucreze. Și bineînțeles că eram tot timpul eu, pentru că vreau… Eu sunt o persoană destul de simplă în gândire. Dacă îmi spui că facem asta, facem și descoperim. Și atunci nu stau să inventez ce îmi spui tu sau să te judec sau să analizez. Îmi spui, facem, facem. Exersând. Și mi s-a spus, „în școală trebuie să greșiți cât mai mult.” Și am zis, „da?” m-am dus cu totul. Și doamna Valeria Sitaru, datorită căreia noi suntem aici împreună astăzi, mi-a fost asistentă la momentul respectiv. Era o persoană extrem, extrem de caldă, plăcută. O admiram foarte mult. Toate fetele ne doream să fim ca dumneaei. Am avut un mediu foarte frumos în care am trăit.

 

 

Ce era fantastic la Sanda Manu? Maria Dinulescu: „Dar avea o abilitate excepțională de a lua o situație și a o judeca din zece perspective.”

 

I.V.: Tu ai fost la clasa lui Ion Cojar.

M.D.: Doamna Sanda Manu pentru doi ani. Și Ion Cojar. Am avut extrem de mare noroc din acest punct de vedere.

I.V.: Profesori mari.

M.D.: Două personalități diferite, două strategii diferite și profesori imenși.

I.V.:  Ce-ai învățat de la Sanda Manu, dincolo de profesoara Sanda Manu? Dincolo de teatru, dincolo de cursuri?

M.D.: Of… Avea enorm de multe lucruri. A fost ca o mamă pentru noi, din toate punctele de vedere, și intelectual, și emoțional, și creativ, și ca persoană. Dar avea o abilitate excepțională de a lua o situație și a o judeca din zece perspective. Ceea ce era fantastic. Adică să o poată înțelege ce sens are și să le pună împreună. Ceea ce te ajută să ai foarte multe soluții și extrem de multe nuanțe. Pentru o propoziție sau o frază, aveai foarte multe realități pe care le puteai descoperi. Și asta mi se părea fantastic. Domnul Cojar era genul de persoană, cred că nu mai știu, două, trei săptămâni nu ne-am plăcut reciproc. Pentru că îmi spunea să iau un caiet și un pix și să mă așez pe un scaun și să fiu îmbrăcată într-un anumit fel. Pentru că suntem la facultate și am spus „nu. Eu nu mă așez pe scaun. Iau caietul, iau pixul pentru că înțeleg de ce. Înțeleg de ce trebuie să fiu îmbrăcată cu această fustă, am înțeles. Avem improvizații. Dar pe scaun nu mă așez. La fel cum pot să scriu pe jos sau pot să fac și, nu? De ce să mă așez pe scaun?” Eventual mai târziu m-am așezat și pe acest scaun. La final, la licență, dumnealui chiar a spus, a fost primul compliment, singurul compliment pe care mi l-a făcut în timpul facultății, în care discutam despre personajul meu și la un moment dat dumnealui s-a întors așa la toată lumea și a zis, „Vedeți? Așa trebuie să fiți, să vă luptați pentru personajul vostru, ca un câine, să nu-l lăsați.”

 

 

Maria Dinulescu despre educația actoricească: „Dacă sunt 30 de studenți într-o clasă, eu cred că aș muri. N-ai cum. Nu ai timp suficient încât să aprofundezi. ”

 

I.V.: Ce crezi despre școala pe care ai absolvit-o? Ce crezi că se întâmplă azi? Crezi că misiunea UNATC-ului e respectată? E așa cum trebuie?

M.D.: Desigur. Noi, când eram la facultate, aveam niște saci de rafie, nu de rafie, din… un sac, pur și simplu, din acela de cartofi, tăiat și pus pe perete. Acum școala arată excepțional. Chiar am fost acum o săptămână să iau un document, excepțional. Persoanele cu care m-am întâlnit erau foarte amabile și drăguțe. Mă rog, și înainte era o plăcere să mergi la facultate. Tuturor le place să se plângă. Vai, înainte era nu știu cum. Bucură-te de ce ai acum! Uită-te la valorile pe care le ai acum și la ce poți face tu, pentru că într-un spațiu creativ contează foarte mult ce faci tu, ce aduci tu pe masă. Desigur, un lucru care nu este confortabil când ești la cursurile de actorie, este timpul. Nu ai suficient timp să lucrezi. Dacă sunt 30 de studenți într-o clasă, eu cred că aș muri. N-ai cum. Nu ai timp suficient încât să aprofundezi.

I.V.: Cât lucrai în momentele tale cele mai intense, să zicem, ca actriță? Câte ore pe zi?

M.D.: A, noi mergeam la școală, cel puțin 12 ore, dar noi mergeam de plăcere. Noi trebuia să începem, nu mai știu, parcă la ora 10 sau ceva de genul. Și doamnei Sandra Manu îi plăcea foarte mult că atât o să fie foarte organizat și la ora 9 eram la școală. Făceam curat, aranjam, totul perfect. Adică, ce să nu-ți placă la o facultate de actorie? Trebuie să improvizezi, să dansezi, să cânți, mă rog nu sunt eu cea mai bună în asta, dar te întâlnești cu oameni creativi,  e un glob de cristal foarte frumos.

 

 

Maria Dinulescu, friendly, dar o persoană care prețuiește distanța

 

 

I.V.: Din cei nouă colegi mai ești cu cineva prietenă și astăzi?

M.D.: În relații de prietenie exact ca atunci când eram la facultate, da. Numai o singură persoană a murit, din păcate. Dar, da, desigur, relațiile sunt amicale. Însă, mie niciodată nu mi-a plăcut să am prieteni în mediul în care am lucrat. Niciodată. Nu-mi place să am relații personale. Îmi place foarte mult să am foarte mult spațiu privat și să am prieteni persoane care sunt din alte domenii. De ce? Pentru că întotdeauna priveam ca pe un lucru, a, pot să iau cât mai multă informație de la tine, ca atunci când am un rol să devin cât mai nuanțată, cât mai valoroasă. Dar eu sunt o persoană așa, friendly, prietenoasă, volubilă, dar de fapt o persoană căreia îi place foarte mult liniștea interioară. Și distanța.

I.V.: Ți-a spus profesorul Cojar să fii apropiată de personaj, de rolurile tale, nu? Să le păzești asemenea unui câine.

M.D.: Să-l protejez.

I.V.: Care-i rolul pe care l-ai protejat cel mai bine? Din tot ce ai jucat, în teatru și în film, care-i rolul care și astăzi ți se pare cel mai aproape de Maria Dinulescu?

M.D.: Ah, de Maria Dinulescu, de atunci, nu de acum.

 

 

Filmul care imită viața. Maria Dinulescu: „În California Dreamin, tatăl personajului meu moare în fața ei. Din păcate, eu l-am pierdut pe tatăl meu.”

 

I.V.: De atunci și de acum…

M.D.: Mi s-a părut foarte frumos acest rol de licență, Andromaca, îi murise soțul, care era un rege, și au venit să ia copilul, care era viitorul rege, să-l omoare. Și ea îl oferă. Acela mi s-a părut un rol excepțional de profund și foarte frumos să ofere acest personaj unui tânăr, care nu poate decât să îl construiască, personajul, intuitiv, prin natura umană, dar nu prin experiență personală. După aceea a fost un scurtmetraj despre o fată care se îndrăgostea de un tramvai și era relația aceasta cu un obiect, cum suntem noi acum, spre exemplu, cu telefonul. Acum, era acum 15 ani. Mi s-a părut iară ceva foarte interesant. După aceea a fost un clip pentru Depeche Mode în care eram un soldat care se întorcea și mi-am imaginat pur și simplu că călcam pe cadavre și încercam să revin la viață. Și îmi pusesem un leu în buzunar, doar ca să am o șansă, să gândesc că există o oportunitate acolo. La un moment dat, de atâta durere în care mă transpusesem, pur și simplu simțeam că plutesc. Au fost diferite personaje care, nu știu, uneori a fost o situație în care, în California Dreamin, tatăl personajului meu moare în fața ei. Din păcate, eu l-am pierdut pe tatăl meu. Să creez acel moment a fost extrem, extrem de dificil și personal și nu mi-aduc aminte nimic, cumva, din ce trăiam. Cu toate că, spre exemplu, acolo a fost singurul moment în care am lucrat cu încă cineva în spatele meu să mă asigur că îl traversez. Și ultimul personaj pe care l-am lucrat, care a fost în America, un scurtmetraj într-un deșert, în Palm Springs, a fost un personaj construit după o poveste reală. Se întâmplă ca și producătorul și regizorul, ambele mame să se fie sinucis, și acest personaj este un personaj care dorește să moară. Și l-am lucrat la milimetru pentru că știam că unul dintre ei mă va urî, unul mă va iubi, vor proiecta diferit relația. Așa s-a și întâmplat și eu am avut doi asistenți la acea filmare. Am lucrat milimetric acel rol. A fost foarte, foarte greu. Și după ce am terminat filmarea, la 30 de minute, asistenții mei amândoi au avut un accident de mașină, exact așa cum personajul meu provoca în film. Doamne-ajută, amândoi sunt în viață, desigur, cu daune majore. Adică au fost și diferite roluri care sunt scrise foarte bine și sunt foarte frumoase. Altele de anvergură interesante, altele mai personale. Deci norocos ca actor.

I.V.: Personajul, Nora, pe care l-ai jucat în serialul În Derivă. L-am urmărit, de-aia îți spun. Nu e din însemnările de aici…

M.D.: Păi de-abia aștept să vedem.

I.V.: Îmi mai arunc așa, câte un ochi, dar oricum e greu de înțeles scrisul, uneori chiar și de către mine.

M.D.: Clar.

 

 

Maria Dinulescu despre relația cu Marcel Iureș și momentele de „derivă” din spatele rolului: „Interpretam un doctor anestezist și m-am dus la un spital la șase dimineața să văd ce înseamnă o operație pe creier și să văd ce înseamnă rolul unui anestezist. Am leșinat în primele două dăți. A treia oară am înțeles că nu trebuie să empatizez cu persoana de pe masă și să-mi fac treaba ca doctor.”

 

 

I.V.: Asta este un lucru bun, am învățat că e bine așa… Dar am văzut filmul, cred că au fost două sezoane. Cum vezi azi personajul pe care l-ai jucat în 2010-2012? Avea vârsta ta de atunci.

M.D.: Da, nu mi-a plăcut personajul respectiv. Am apreciat faptul că mi s-a oferit. Desigur că întotdeauna există un casting și dacă tu ești cel care iei castingul atunci te simți foarte împlinit. Nu știu dacă mi s-a potrivit, cei care mi l-au oferit și care au lucrat împreună cu mine ca să creăm personajul, au considerat că mi s-a potrivit. Nu cred că l-am înțeles suficient de bine. L-am lucrat extrem de tehnic. Mi-aduc aminte că eram un doctor anestezist acolo. Interpretam un doctor anestezist și m-am dus la un spital la șase dimineața să văd ce înseamnă o operație pe creier și să văd ce înseamnă rolul unui anestezist. Am leșinat în primele două dăți. A treia oară am înțeles că nu trebuie să empatizez cu persoana de pe masă și să-mi fac treaba ca doctor. Cred că l-am construit destul de tehnic, iar relația cu domnul Marcel Iureș nu a fost bună deloc. De ce? Cred că îi aminteam de cineva sau trăia o experiență personală similară cu relația dintre cele două personaje și atunci simțeam întotdeauna o distanță foarte mare. Mi-aduc aminte că a fost un moment, de fapt, ultima secvență în care personajele trebuiau să devină mai intime și dumnealui, păstrând limitele a ceea ce pot spune, a avut o reacție foarte personală în incapacitatea de a duce la final acea filmare și mi-am dat seama că trebuie să fie ceva personal pentru dumnealui. Nu avea cum să existe această situație. Și atunci dacă nu totdeauna construiești tehnic și între tine și celălalt personaj simți din partea cealaltă că nu se creează natural și este doar tehnic, tehnic, tehnic, tehnic, pierzi o anumită bucurie și o descoperire. Mie îmi place foarte mult și în general 99% dintre rolurile pe care le-am lucrat sau felul în care comunicăm. Îmi place să fie cât mai natural, cât mai organic. Și atunci amintirea acestui rol nu reprezintă decât ceva în CV. Acolo într-adevăr am cunoscut un producător, care se numește Marc Lorber, care era producătorul HBO Eastern Europe în perioada respectivă. Chiar ne-am întâlnit în Abu Dhabi acum vreo două luni, lucra ceva. Am rămas cu o relație de prietenie foarte frumoasă. Am descoperit un om foarte frumos în acel proiect. Dar ca pentru profesia mea, îl consider doar că e ceva ce trebuie să-mi aduc aminte că trebuie să pun în CV. Mulți au iubit personajul.

 

 

De ce nu mai poate asculta Maria Dinulescu melodia din California Dreamin’? Detalii despre durerea provocată de moartea regizorului Cristian Nemescu

 

I.V.: Ai zis de California Dreamin’. California Dreamin’ e înainte, în 2007, dacă nu greșesc. E un film neterminat. E un film pe care Cristian Nemescu n-a reușit, din păcate, să-l ducă la capăt. Dar, într-un fel, el e un film rotund. Este acesta rolul la care te întorci, un rol la care ții?

M.D.: E un subiect foarte delicat, California Dreamin’. Spre exemplu, melodia California Dreamin’ care apare în film nu o pot asculta niciodată. Pentru că, desigur, Cristian Nemescu, care a fost regizorul filmului și care mi-era un prieten foarte bun, faptul că el a murit împreună cu Otto, cu sound-designer-ul, filmul a devenit altceva. Pentru mine a fost un șoc imens. Mi-a schimbat cumva viața, pot să spun. Pentru că întotdeauna am fost foarte naivă, naturală, organică. Întotdeauna m-am bucurat de tot ceea ce am făcut. Am crezut în tot ceea ce se întâmplă în jurul meu. Ceea ce fac și acum.

 

 

Ajunsă la Cannes, profund nemișcată. Maria Dinulescu: „Pentru ce facem aceste filme? Pentru ce tot acest context? Pentru ce, când cel mai important lucru, viața lui (n.a. Cristian Nemescu) nu mai exista? Și atunci pentru mine a fost cumva a fost o ruptură între mine și film foarte mare, enormă.”

 

 

I.V.: Ca personajul…

M.D.: Dar în momentul în care, după ce a murit Cristi, după ce a murit Cristi și am mers la Cannes, îmi aduc aminte că stăteam în sală. Cannes e pentru cineva care face actorie, care vine din această industrie, e cel mai înalt nivel. Noi am ajuns foarte devreme și nici nu știam că e cel mai înalt nivel. Dar eram în sală, în locul numărul unu din lume, în profesia ta, Cristi nefiind acolo și nimic nu avea sens. Nimic. Pentru ce facem aceste filme? Pentru ce tot acest context? Pentru ce, când cel mai important lucru, viața lui, nu mai exista? Și atunci pentru mine a fost cumva a fost o ruptură între mine și film foarte mare, enormă.

 

 

Maria Dinulescu despre filmele din România: „Industria nici nu a crescut în România, niciodată.”

 

 

I.V.: Că îți amintea de el?

M.D.: Nu, faptul că totul e pentru ce facem toate aceste lucruri. Și într-adevăr, acum poate cineva se uită pe telefon, în mobil și consumul de cinematografie este extrem de superficial și industria nici nu a crescut în România niciodată.

 

 

Cum suferi cu justă măsură? Maria Dinulescu: „Nu poți să faci nimic și nici nu recomand nimănui să-și gestioneze durerile”

 

 

I.V.: Întrebarea e bună și rezistă. Pentru ce facem lucrurile astea? Ce te motivează? De pildă, vorbim, sigur, e un episod nostalgic și cu durere pentru că a și murit în mod tragic regizorul cu care erai și prietenă, nu doar că jucai în acel film. Pe măsură ce trec anii, pe undeva trebuie să gestionăm și dispariția oamenilor apropiați foarte dragi. E una din experiențele dureroase ale vieții. Cum facem?

M.D.: Ahaha… Ce drăguț, trebuie să gestionăm? Nu trebuie să faceți nimic, trăiți-vă suferința.

I.V.: Cum să…

M.D.: Nu poți să faci nimic și nici nu recomand nimănui să-și gestioneze durerile. Nu recomand asta. Trăiește-ți viața așa cum ești tu astăzi. Singurul lucru pe care poți să-l faci, tehnic, să spui așa, o zi are 24 de ore. Dacă abia s-a întâmplat evenimentul, poate îi ofer 5 ore din ziua de astăzi. Peste o lună o să-i ofer 4 ore dintr-o zi. Peste nu știu cât timp. Desigur că nu o să poți. Pentru că emoțiile și durerea sunt mult mai puternice decât forța ta. Că îți trebuie un exercițiu ca în orice. În acest exercițiu trebuie să construiești un mușchi. Este tot un mușchi și acesta. Și al voinței și al emoțiilor. Și doar nu uita că fiecare zi, această zi este cea mai frumoasă și cea mai importantă din viața noastră. Pentru că există. Și atunci nu îmi permit. Acum desigur la 43 de ani mie îmi este ușor să spun. Pentru că am acest exercițiu al aprecierii timpului celor 24 de ore. Dar nu îmi permit. Nu știu. E prea scurtă viața să îmi permit să nu o trăiesc full, plină.

 

 

Credința Mariei Dinulescu: „. Dumnezeu m-a lăsat pe pământ. Pentru că sunt pe pământ, am o responsabilitate. Nu mă pot crea pe mine.”

 

I.V.: Și ce te motivează să mergi mai departe?

M.D.: Păi n-am ce să fac. Dumnezeu m-a lăsat pe pământ. Pentru că sunt pe pământ, am o responsabilitate. Nu mă pot crea pe mine. De aici devine trebuie să ai această humbleness, umilință. Eu nu mă pot crea pe mine. Cum îmi pot permite eu să iau niște decizii? Nu pot. Ce pot să fac este să fiu umilă în sensul foarte pozitiv și constructiv al faptului că sunt în viață și să trăiesc cu responsabilitatea că fiecare moment, fiecare lucru pe care îl spun, prezența mea în jurul unde m-aș afla, are un impact asupra celor din jurul meu și al meu, desigur. Fie că este un pom, fie că este un animal, fie că este apă, fie că este om. Și atunci dacă te poziționezi undeva unde spui, nu este doar despre mine. Pentru că nu este. Pentru că nu mă pot crea eu. Nu pot crea eu în acest univers, deci nu este despre mine. Eu doar sunt parte a ceva. Atunci mă bucur de ceea ce sunt și încerc să ofer cât de mult pot în jurul meu.

I.V.: Ești pe Pământ și ai și fi vrut să vezi Pământul, să-l cunoști…

M.D.: Mai am mult.

I.V.: Mai ai mult. Ideea asta călătoriei așa, plutește în cariera ta, în biografia Mariei Dinulescu, București-Wien. E primul drum în film.  

M.D.: Da, corect.

 

Cătălin Mitulescu i-a pus Mariei Dinulescu un copil în brațe: „Băiatul ăsta o să fie un regizor bun, dacă el crede că eu aș putea să fie o mamă cu fața mea de 16 ani”

 

 

I.V.: După aceea ai mers mult mai departe.  Aici este primul rol care a contat. A fost întâlnirea cu Cătălin Mitulescu.

M.D.: E o poveste foarte frumoasă. Eram în facultate. Eu întotdeauna am arătat mult mai tânără decât aveam vârsta. Și la 18 ani, probabil arătam ceva de 15 ani.

I.V.: În California, spuneai că ai 18, dar n-aveai.

M.D.: Da, da. Și într-adevăr și zicea: „zii că am 18 ani”. Eram, mă rog, toți mâncam la aceeași cantină, toți mâncam aceeași mâncare moldovenească, tochitură moldovenească cu salate de varză. Asta era tot ce mâncam toți. Doar când luam, cum se numește, bursa, ne luam și noi cât o savarină. Și la un moment dat, când ies de la cantină, vine un băiat foarte înalt la mine și mă întreabă, „Ce faci deseară?” Zic, „De ce?” „Vreau să joci la mine în film.” „Ce rol?” „O mamă.” Și nouă, doamna Sanda ne-a spus că rolurile importante sunt acelea de compoziție, care nu sunt ca tine. Și m-am uitat așa și am zis, hmm, băiatul ăsta o să fie un regizor bun, dacă el crede că eu aș putea să fie o mamă cu fața mea de 16 ani. Și m-am dus la filmare în această seară, desigur că nu s-a început la timp și am adormit, și personajul meu chiar trebuia să doarmă. Și la un moment dat, Cătălin a venit și m-a trezit ușor, mi-a pus un copil lângă mine, un bebeluș. Și a zis, „Maria, nu te trezi doar, trebuie să îl iei puțin în brațe.” Deci eu am început să fac filme visând. Nu știu cum să o zic, dormind. Foarte simplu, nu a fost niciodată ceva, văi, acum filmăm, acum, nu. Ești doar tu, într-o altă situație.

I.V.: Asta a fost cu București-Wien. Dar tu după aia ai mers și ai stat efectiv în mai multe locuri de pe glob. Cel mai mult ai stat la Paris, la Roma, la Londra?

M.D.: La Londra n-a fost ceva. New York, Los Angeles am stat foarte mult și Dubai.

 

 

Dorința de a cunoaște lumea și a călători, în varianta Mariei Dinulescu: „Cum să ai dreptul să fii o femeie independentă și să nu fii o femeie independentă? Cum să ai un creier sănătos, bun și să nu faci the best of it?”

 

I.V.: Los Angeles. De unde vine dorința asta de a călători?

M.D.: Păi, pe vremea lui Ceaușescu, cât am prins eu, și desigur că la Vălenii de Munte nu s-a schimbat nimic, nici acum, din păcate, nu aveai niciun fel de drept la informație, educație, cultură și așa mai departe. Și atunci probabil că în mine a rămas întotdeauna această însetare, întotdeauna am fost foarte curioasă. Și îmi place să fiu foarte curioasă. Înainte nu puteai să ieși din țară. Cum să ai acest drept și să nu poți să ieși și să nu faci acest lucru? Cum să ai dreptul să fii o femeie independentă și să nu fii o femeie independentă? Cum să ai un creier sănătos, bun și să nu faci the best of it? Pur și simplu, e normal. E greu să mă întreb de ce? Păi asta e natura mea. În Los Angeles când am plecat, am plecat pentru că voiam să văd ce înseamnă o industrie de film. Nu exista aici. N-am putut să am niciun succes acolo pentru că eram doar o est-europeancă, care avea roluri mici din când în când, prostituată sau spion, asta era maximul lor de capacitate de a-ți oferi un rol. Nu înseamnă carieră, nu înseamnă bani, e o minciună, nu e o realitate a unei profesii. Am venit înapoi în România, m-am gândit poate sunt mai multe roluri în Italia, hai să învăț limba italiană, m-am dus în Italia, m-am dus în Franța cu aceeași perspectivă, după aceea m-am mutat în Amsterdam o perioadă pentru un motiv personal, m-am întors în România, oricum mi-a luat cam 10 ani să tot aștept să se întâmple ceva.

 

Timpul care nu i s-a dat Mariei Dinulescu: „Să pierd timpul jucând un personaj care taie ceapă și se ceartă cu soțul? It’s ok, am o viață de trăit, nu-mi permit.”

 

I.V.: Peregrinările astea, drumurile…

M.D.: În 10 ani și îmbătrânești, în România cu cât te maturizezi, e un… între 30 și 45 să zic, nu prea ai ce roluri să joci, sau cel puțin perioada în care eu încercam să joc. Ori arăți ca o femeie consumată, terminată și așa mai departe ca să poți să joci un personaj, ori ești o tânără îndrăgostită XYZ și desigur că nu mi-aș dori să… să pierd timpul jucând un personaj care taie ceapă și se ceartă cu soțul. It’s ok, am o viață de trăit, nu-mi permit.

I.V.: O bucătărie așa mobilată, minimalistă.

M.D.: Da, da, da.

 

 

Echilibrul de sine, în versiunea Mariei Dinulescu: „Să nu începi să devii o persoană care judecă prea mult exteriorul tău sau pe tine însăți.”

 

I.V.: La Los Angeles era mai puternic mirajul Hollywood-ului sau era și o încercare de cunoaștere de sine a ta, pe care probabil că ai făcut-o și în alte locuri. E o vorba lui Claudio Magris, a călători e metafora vieții. Eu cred că dincolo de a căuta agenții și așa mai departe, cred că drumurile astea spun ceva și despre tine. Faptul că n-ai stat într-un singur loc foarte mult timp e și o încercare de a fi în echilibru cu tine, de a-ți găsi un drum corect, unde să fii confortabil tot timpul cu tine.

M.D.: Tu știi foarte bine că nimeni nu poate să îți ofere răspunsuri la toate întrebările și bănuiesc că din exterior se poate înțelege mai mult decât ceea ce văd eu. Eu pot să le, cum se numește, să le explic din anumite puncte de vedere. Tu poți să vezi diferit. Pentru mine nu a fost o căutare a mea. Ar fi extraordinar să știu cine sunt sau să mă pot descoperi. Însă, noi ca oameni suntem excepționali, niște creaturi fantastice, foarte nuanțate cu potențial incredibil. Avem multe modalități de comunicare. Folosim două, trei, maxim. Facem atât de puțin din cât de mult suntem și atunci mi se pare mai profitabil să nu știi atât de mult, să nu știi de la A la Z. Să pornești și să fii deschis către infinit. Mi se pare mult mai valoros. Ce e foarte important este felul în care receptezi ceea ce ți se întâmplă. Să nu începi să devii o persoană care judecă prea mult exteriorul tău sau pe tine însăți. Și pur și simplu să te las să experimentezi. Având responsabilitatea oamenilor din jurul tău sau naturii din jurul tău sau animalelor din jurul tău. Dar să fii un receptor fantastic. Cred că asta e extrem de important.

I.V.: Unde te-ai simțit cel mai bine?

M.D.: La Cheia, între munți. Acolo mă simt cel mai bine.

I.V.: Deci tot în Prahova.

M.D.: Cheia pentru mine este locul cel mai frumos de pe pământ, munți în general.

I.V.: Cheia echilibrului, cheia regăsirii tale.

M.D.: Da, da. Însă mă simt bine oriunde m-aș afla pentru că am această disponibilitate de a găsi totul ce e mai pozitiv în orice situație. Dar cred că mă simt foarte fericită atunci când dansez, când ascult muzică, când, vorbeam puțin mai devreme că a murit domnul Ioan S. Pop, când întâlnești oameni pe care nu faci decât să te fi înconjurat de ei, să te duci în jurul lor și să exiști în jurul lor. Acestea sunt momente în care mă simt foarte, foarte bine și împlinită, cum era și doamna Sanda Manu sau domnul Ion Cojar, sau vorbeam de domnul Rebengiuc. Nu știu, persoanele, anumite persoane sunt foarte frumoase și acolo te simți foarte bine alături de aceste persoane. Momente din viață, muzica întotdeauna este poate tipul de experiență cel mai profund și sensibil și valoros în viață, cred eu.

I.V.: Dintre actorii noștri, că ai vorbit de multe ori despre actorii români, ai spus că preferi să vorbești despre actorii noștri decât despre actorii din alte țări, pe care îi vedem la televizor.

M.D.: Desigur, da…

 

Văicăreala românească, o chestiune toxică. Maria Dinulescu: „Nu mi se pare sănătos să ne plângem.”

 

I.V.: Ai un model?

M.D.: Nu am avut niciodată model în viață, nici măcar mama mea, care este cel mai minunat om pe care eu îl cunosc. Sunt persoane pe care le-am respectat sau le respect, pe care le admir, pe care am încercat să le cunosc însă în general tipul de actor român, spre exemplu generația care era înaintea mea și mulți dintre colegii mei actuali sunt niște actori cu o etică profesională fantastică, sunt foarte cultivați, implicați, îi costă, spunem noi în teatru, îi costă ceea ce fac. În general școala de teatru romanescă a fost foarte, foarte bună. Nu mi se pare sănătos să ne plângem. Cum? Adrian Titieni este profesor și este un profesor foarte, foarte bun. De multe ori cineva a fost directorul teatrului național și actor și vor veni persoane care spun aceste lucruri mă nemulțumeau, dar cum? Un actor excepțional, n-ai cum. Nici nu mă interesează. O persoană o iei cu totul și nu judeci tu…

 

Cine a susținut-o pe Maria Dinulescu: „Am fost iubită și protejată de oamenii cu care am lucrat, dar nu am fost ajutată de nimeni”

 

I.V.: Un actor important și un manager.

M.D.: Domnul Caramitru a făcut un gest fantastic față de mine. În general, eu nu am fost ajutată în cariera de nimeni. Am fost, cum se numește, iubită și protejată de oamenii cu care am lucrat, dar nu am fost ajutată de nimeni. Când m-am întors din America, necunoscându-ne, Domnul Caramitru era Domnul Caramitru pentru mine. Noi am dat pentru În derivă, am făcut o mică filmare, că producătorii dădeau casting cu filmări să se vadă ce ar putea să facă, și domnul Caramitru dăduse pentru rolul domnului Iureș, pe care chiar cred că l-ar făcut mult mai bine din punctul meu de vedere și atât ne cunoșteam. O zi de filmare.

 

 

Maria Dinulescu către Ion Caramitru: „Rău, ce să fac? Că nu sunt bine.”

 

I.V.: V-ați întâlnit la filmări.

M.D.: Atât, aceasta a fost relația. Când m-am întors în România, după Los Angeles, e destul de greu. Toată lumea o vede ca pe o nereușită. Și tu simți că este o nereușită pentru că voiai să lucrezi mai mult, să ai succes. Și atunci am spus, ok, ce pot să fac? Mă duc la teatru. Mă duc la teatru, văd piesele, mă reconectez cu ceea ce se întâmplă. Și m-am dus și era domnul Caramitru în sală. Dumnealui îi plăcea să vină să vadă în sală ce se întâmplă cu publicul, să salute. Și dumnealui a venit direct la mine. „Maria, ce faci?” Îmi era și rușine pentru că nu eram cunoștințe. Și am zis, „rău”, eu fiind o persoană cinstită și directă, „rău, ce să fac? Că nu sunt bine.”

I.V.: În derivă…

M.D.: Cum ești? Da, în derivă. Cum să fiu? Cum ți-am mers? Nu a mers bine. Poate altcineva ar fi zis, ah, totul e ok.

 

Ce a apreciat Maria Dinulescu la Ion Caramitru? „A fost de o delicatețe fantastică. Nu mi-a spus, nu m-a întrebat nimic ceea ce putea să mă pună într-un moment de vulnerabilitate, deloc.”

 

I.V.: Imaginea, aparențele așa.

M.D.: Da, eu am fost sinceră.  Și dumnealui a spus, uite, te invit la mine la birou să discutăm dacă vrei, nu știu ce. Mie mi-a fost foarte rușine, nu mă simțeam în confort. De unde până unde, domnul Caramitru, să mă invite? Cine sunt eu? N-are sens. Eu locuiam la trei minute distanță de Teatrul Național. N-am sunat niciodată. Așa, după o săptămână, oricum nu făceam nimic. Nu prea aveam pe cine să sun. Am trimis un mesaj foarte timid. „Bună ziua, ce faceți?” Doar atât. „Sunt Maria.” M-a sunat instant. „Te rog, vino. Unde ești?” Locuiam lângă Teatru. Și a fost de o eleganță fantastică. M-a invitat în biroul dumnealui și cred că a stat o oră jumătate sau ceva de genul și mi-a povestit cum dumnealui la un moment dat primise, avea o posibilitate de a pleca în America și cum a trăit prin viața dumnealui de actor și ce lucruri nu au mers. Deci vreo oră jumătate mi-a spus doar numai ce n-a mers în viața dumnealui. A fost de o delicatețe fantastică. Nu mi-a spus, nu m-a întrebat nimic ceea ce putea să mă pună într-un moment de vulnerabilitate, deloc. Și a zis, ce pot să fac este atunci când vor fi audiții, cineva să te sune și să te cheme la audiții. Și asta s-a întâmplat. Am dat un casting, am luat castingul. Nu mi-am imaginat eu că dacă directorul Teatrului Național a pus-o pe secretara respectivă să te cheme la casting, probabil că dacă te cheamă, probabil că te și susține sau ceva de genul. După aceea mi-am dat eu seama. În juriul respectiv la casting era și doamna Sanda Manu, deci…

I.V.: Se aliniaseră planetele…

M.D.: Foarte bine, da. Dar a fost singura persoană care m-a ajutat în profesia mea, într-un mod extrem de elegant. Extrem, extrem de elegant.

 

 

Despre lumea în care trăim: „Noi trăim o viață foarte violentă. Totul este foarte violent în jurul nostru”

 

 

I.V.: Ți-a povestit Ion Caramitru despre ce nu i-a mers în carieră. Crezi că ne reprezintă mai degrabă eșecurile, slăbiciunile, căderile, decât succesele și realizările și gloria?

M.D.: Nu este adevărat din punctul meu de vedere. Nu este adevărat. Bucură-te de succesul pe care îl ai, de ceea ce ești, de lucrurile minunate pe care le ai în viață. Descoperă problemele, găsește soluții, lasă timpul să te ajute și oamenii din jurul tău, verbalizează nevoile tale ca cei din jurul tău să vină să te susțină și nu, ești un amalgam a tot. Viața este, noi trăim o viață foarte violentă. Totul este foarte violent în jurul nostru. De ce aș sta să-mi concentrez atenția asupra lucrurilor care au fost dificile și m-au format și… nu, le dau valoare, le înțeleg, dar în același timp mă bucur de faptul că suntem aici și că avem un tip de calitate, nu?

I.V.: Totul e violent în jurul nostru, exact. Exact cum spui.

M.D.: Da, din păcate.

 

Maria Dinulescu: „Marea masă este mediocră, superficială”

 

I.V.: Te-a deranjat că lupa a fost pusă, nu o dată, pe chestiuni, să zicem, din viața ta, mai mult decât pe rolurile pe care le făceai?

M.D.: Nu m-a deranjat, în primul rând eu nici nu știam ce fac. Adică eu necitind presa despre mine, nici nu-mi dau seama de această identitate, nu știam ce înseamnă pentru cineva din exterior, pentru că nu eram persoana din exterior. Dacă la un moment dat a devenit o presă puțin mai personală, este pentru că eu am făcut o greșeală să expun ceva, neavând experiența suficientă să cunosc persoana cu care mă asociam sau să păstrez o anumită distanță. Îmi asum absolut totul. Nu m-a deranjat și oricum, acum noi, vezi, că a fost acest concert și a fost o manea cântată la acest concert, din afară sunt văzute niște lucruri pe care noi nu le vedem din interior. Există extrem de multă, și nu numai în România, oriunde, marea masă este mediocră, superficială. Eu, în timpul unei zile, cât sunt eu atât de sensibilă? X, Y, Z, ce se vede aici.

 

 

Maria Dinulescu despre momentele de aur ale cinematografiei: „Experiența pe care eu am trăit-o și am avut un foarte mare noroc să o trăiesc cu noul val al filmului românesc, nu știu când se va mai întâmpla ceva, pentru că acest nou val al cinematografiei românești a venit după povestea comunismului. Adică trebuie să se întâmple iar ceva foarte puternic istoric ca noi să avem o valoare.”

 

I.V.: Cultural, așa, tot timpul.

M.D.: Poate X la 100, dar nu e majoritar. Comportamentul meu este foarte superficial, real. Nu? Și atunci există un tip de gust pentru acest tip de informație, care aduce un anumit tip de… cum se numește… Acum nu mai vine nimeni la film. Mă rog, mai merg câțiva la teatru. Un tip de spectator sau public, care poate nu ar veni, dacă nu ai putea să ajungi la tipul lor de comunicare și la vocabularul lui. Totul are legătură. E ok. Nu poți spune că sunt numai actriță de teatru și… Nu, sunt o persoană de la A la Z cu tot felul de lucruri. Foarte bine că există. Spre exemplu, acum înțeleg că există foarte multe filme comerciale în România. Atâta vreme cât oamenii vin la film sau sunt interesați sau încep să mai apară studenți la regie, la teatru, la film, e foarte bine că produce ceva. Fără o industrie de film nu se va întâmpla nimic în România. Experiența pe care eu am trăit-o și am avut un foarte mare noroc să o trăiesc cu noul val al filmului românesc, nu știu când se va mai întâmpla ceva, pentru că acest nou val al cinematografiei românești a venit după povestea comunismului. Adică trebuie să se întâmple iar ceva foarte puternic istoric ca noi să avem o valoare.  Pentru că nu există industrie de film, e un dezastru. Actorii mor de foame, trăiesc cu tot sufletul și toată ființa, ceea ce joacă, dar nu este sănătos să trăiești așa, să nu ai capacitatea de a avea echipamente foarte bune, să fii plătit, să poți să te hrănești, să poți să faci x, y, z. Și atunci mi se pare un suicid total. Cine dă la actorie, nu dați! Sau cine dă la actorie, face…

I.V.: Nu încurajezi pe cineva să…

M.D.: Încurajez într-un singur fel, dacă dați la actorie, încercați să faceți și cursurile de producție din facultate. Adică tu să știi să te promovezi, să produci proiectele tale, se poate face, dar fii tu ceea ce nu există în sistem.

 

 

Șocul pandemiei pentru Maria Dinulescu: „A fost cel mai dureros lucru, pentru că n-am lucrat în viața mea. Până la 40 de ani eu n-am lucrat niciodată. N-am avut un job. Am fost doar actriță.”

 

I.V.: Pentru rolul din ”Pescuit sportiv” al lui Adrian Sitaru ai luat un premiu la Buenos Aires. De ce nu ai plecat la Buenos Aires și te-ai dus la Dubai?

M.D.: A, în Dubai m-am dus să fac bani. În Dubai m-am dus să creez o nouă viață. Nu știu de ce. Am știut eu că în Dubai poți să lucrezi în imobiliare și în consultanță, să devii consultant imobiliar. Nu știu. Fusesem într-o vacanță. Bineînțeles că am fost într-o vacanță de o săptămână și am rămas două. Lucrurile sunt simple. În pandemie, după ce am terminat filmul în America, am venit. Pandemia m-a prins în New York. Am venit în România. Am vândut casa pe care o aveam. Am construit o altă casă. Am zis hai să o pun online să gândesc dacă s-ar vinde. S-a vândut în trei zile. Am construit iar o altă casă. Între timp cumpărasem și niște terenuri ca să mă asigur că nu cheltui toți banii. Le-am vândut și pe acelea. Și mi-am zis după aceea, după un an, jumătate, doi, am zis bun, hai să fac actorie. Acum am o casă superbă, trăiesc ca o pensionară, dar să revenim la teatru. Și nu era nimic, că era pandemie. Și m-am gândit eu așa, unul cu unul fac doi. După ce se va termina pandemia, vor mai dura patru ani până banii vor veni către cultură, pentru că nu va fi o prioritate. Va trebui să găsesc un job. A fost cel mai dureros lucru, pentru că n-am lucrat în viața mea. Până la 40 de ani eu n-am lucrat niciodată. N-am avut un job. Am fost doar actriță. Și voiam să merg în Suedia, pentru că îmi plăcea la momentul respectiv ce-mi reprezenta Suedia și tipul de gândire și…

 

 

Bărbații suedezi, interesanți pentru Maria Dinulescu

 

I.V.: Modelul suedez.

M.D.: Da, da, da. Și bărbații suedezi mi se păreau foarte atrăgători. Și nu se lega nimic.

 

 

Ziua când Maria Dinulescu și-a depus CV-ul în real estate la Dubai: „Eu n-am știut că într-un CV trebuie să scrii și numărul de telefon.”

 

I.V.: La trecut îți spui asta.

M.D.: Da. Nu știu ce este Suedia astăzi, sunt un pic dezamăgită că nu mai sunt neutri politic. Dar nu se lega nimic în Suedia. Unde puteam să închiriez, nu se închiria nimic. Și atunci am zis că trebuie să merg într-un loc cald, că era și șase ianuarie. Nu, pardon, era 1 ianuarie și am zis că până la 6 ianuarie trebuie să fiu în afara țării. Și am zis Dubai, că nu știu să fac nimic altceva decât să fiu star de cinema. Și atunci singurul lucru, poate faptul că am construit niște case, ar putea să ajute. Am aplicat online, am primit un răspuns, puteți să veniți mâine. Eu n-am știut că într-un CV trebuie să scrii și numărul de telefon.  De ce? Ei nu știu că eu nu sunt în Dubai, ei au crezut că sunt în Dubai. Trebuia să faci vaccinul și așteptai 24 de ore, deci nu puteam să fiu mâine. Am zis, pot să vin poimâine? Într-o oră aveam și bagajul făcut. Bagaj din care am trăit șase luni, aceleași haine le-am purtat șase luni, că nu știam cât voi sta. Între timp a început războiul în Ucraina, au început să se mute foarte mulți bani în Dubai, a explodat, a fost momentul perfect. Toată experiența mea de viață, cu capacitatea mea de a asimila și a fi deschisă și de a lua direcții, a face ceea ce mi se spune și a învăța rapid, plus empatia, plus însetarea de a-mi folosi creierul și de a fi, de a mă valida pe mine, în fața mea, că sunt capabilă să fac lucruri, pentru că au fost 10 ani în care nu făcusem nimic în actorie, nimic semnificativ.

 

Exilul profesional al Mariei Dinulescu: „A trebuit să plec din țara în care eu m-am născut, m-am născut aici, și să excelez în altă parte într-un domeniu financiar”

 

I.V.: Era nevoia unei experiențe diferite?

M.D.: Nu, nu, sub nicio formă. Trebuia să fac bani ca să trăiesc. Voiam să regizez un film. Între timp mi-am spus, când am dat la actorie, mi-am spus două lucruri, când aveam 18 ani. Am spus așa, nu vreau să fiu cea mai bună din clasă. Vreau să fiu cât de bună pot să fiu eu. Și un lucru foarte bun. După aceea am zis, nu o să citesc niciodată presa, chiar dacă scrie de bine sau dacă scrie rău, nu are cum să scrie adevărat, pentru că trebuie să exagereze în ambele direcții, ca să se vândă. Și atunci nu o să fie real nici când sunt noul star, nu știu care, nu sunt nici cel mai dezastruos rol. Și atunci nu citesc presa. Ei, am zis, dacă mi-a funcționat ceva o dată, hai să o facem și a doua oară. Și am zis, când în Dubai, am zis de data asta vreau să fiu cât pot eu de bună, vreau să fiu my exceptional self everyday. Și asta am făcut. A fost varianta mea excepțională în fiecare zi, am muncit enorm și rezultatele sunt extrem de mulțumitoare. Și e cumva trist, pentru că a trebuit să plec din țara în care eu m-am născut, m-am născut aici, și să excelez în altă parte într-un domeniu financiar. Dacă aș fi înapoi în România…

I.V.: Asta e ca un scenariu în sine, adică te-ai fi gândit că o să faci asta?

M.D.: Nu, evident. Chiar mi-a zis cineva, mi-a citit cineva odată…

I.V.: E ca un scenariu, e ca și cum joci, te-ai distribuit tu pe tine într-un rol.

M.D.: Cred că toată lumea care o ia de la zero și are succes și oamenii de succes în general sunt persoane care s-au pus în niște situații.

 

Frica de frică, Maria Dinulescu: „Frica nu trebuie să mai fie niciodată în viața mea; motivul pentru care eu o să merg în stânga sau în dreapta.”

 

I.V.: Ce ți-a trebuit pentru asta? Curaj? Sau era pur și simplu ai fost împinsă de un context?

M.D.: Bineînțeles că da. Te asigur că sunt o persoană curajoasă, inteligentă, XYZ, ce văd oamenii din exterior. Dar nu este numai asta. Ideea e că nevoia te face să faci un pas și încă un pas. Plus că în pandemie eu am învățat o lecție extrem de importantă. Frica nu trebuie să mai fie niciodată în viața mea; motivul pentru care eu o să merg în stânga sau în dreapta.

I.V.: De ce ți-era frica?

M.D.: Mi-era frică să mă întorc în Europa, eram în New York, pentru că pot să iau ceva, să iau virusul în avion și să îl aduc mamei mele.

 

 

Definiția fricii, pentru Maria Dinulescu: „Lipsa de informație, lipsa de experiență.”

 

I.V.: Ți-era frică de virus, de boală?

M.D.: Da. Pot să îi aduc mamei mele și avea probleme cu inima și mi-era teamă să nu cumva să… și niciodată n-am luat primul zbor, l-am luat pe ultimul, am intrat într-o mică depresie, așa mi-am dat și seama că trebuie să plec imediat și nu mi se pare, adică frica ce înseamnă? Lipsa de informație, lipsa de experiență. Și de ce aș da lipsei de informație atâta forță în viața mea? Nu.

 

 

Somnul Mariei Dinulescu: 12 ore

 

I.V.: Astăzi de ce îți mai e frică? Mai ți-e frică de ceva?

M.D.: Da, mi-este frică de faptul că nu fac maximul din ceea ce pot face din viața mea. Că fac prea puțin. Că organismul meu nu este un organism care are nevoie de mai mult somn decât alți oameni. Că mă simt în confort să fiu leneșă uneori, eu fiind o persoană foarte activă când este necesar.

I.V.: Cât dormi?

M.D.: 12 ore. Am nevoie de 12 ore. Și atunci am frica că poate am făcut prea puțin din ceea ce aș putea face. E o neplăcere. Poate am fost prea egoistă sau am fost prea centrată pe mine în locul unui alt tip de comportament. Nu am nevoie de critici. Pot face analiza personajului destul de bine.

I.V.: Nu citești presa, te-ai ținut destul de bine.

M.D.: Mă am pe mine. Mă rog, frică de zbor, desigur, datorită unor experiențe. Și frica este esențială. Desigur. Însă nu-mi place să mă gândesc la lucrurile care sunt negative. N-am timp pentru asta.

 

 

Japonia, următoarea destinație a Mariei Dinulescu

 

I.V.: Care este următoarea destinație după Dubai?

M.D.: Japonia aș vrea.

I.V.: Japonia.

M.D.: Am făcut un master în teatru și cultură japoneză. A fost oferit de UNESCO în România cu profesori japonezi. Și am înțeles despre Noh, Kabuki, Kyogen. Am fost varianta mea cea mai echilibrată, cea mai zen, cea mai frumoasă în acel curs. Și, cumva, aș vrea să trăiesc un pic în Japonia să văd dacă aș putea să simt iar acea liniște totală.

I.V.: Ai fost?

M.D.: Nu.

I.V.: Și îți dorești să mergi, dar nu să stai.

M.D.: Mi-ar plăcea să trăiesc puțin.

I.V.: Să trăiești puțin.

M.D.: Câteva luni, 3-6 luni.

 

 

Dubai, casă, nu acasă, pentru Maria Dinulescu

 

I.V.: La Dubai cât vrei să mai trăiești?

M.D.: Dubai rămâne… N-am avut niciodată între toate locurile unde am călătorit, pentru că am călătorit în foarte multe locuri, niciodată n-am simțit, a, aici, acasă. Invidiez pe aceia care spun am ajuns undeva și am simțit că sunt acasă. Pentru mine nu s-a întâmplat asta. Poate pentru că am disponibilitatea de a mă simți bine oriunde. Dar în Dubai a devenit casă. Nu neapărat acasă. A devenit casă pentru că este locul unde am putut să aduc tot ce am eu mai bun și să produc foarte multă valoare. Și nu mă refer numai la cea financiară, ci relațiile pe care le am cu clienții mei, care devin relații de prietenie. Fiecare client devine un prieten. Ceea ce e fantastic. Și capacitatea de a folosi creierul pentru a găsi soluții. Asta e plăcerea mea numărul unu. E hobby-ul de a găsi soluții. Ca actriță, între 30 și 40 nu ai roluri, aștepți, încerci, ce te duci, stânga, dreapta. Cea mai mare frustrarea mea era faptul că știam că pot să fac foarte mult și nu aveam unde. Și atunci pentru mine Dubai mă și reprezintă Dubaiul. Dubaiul este un loc cu foarte multă forță financiară, deci cu resurse, cu viziune, curaj și implementare, strategie și implementare. Și atunci mi se potrivește acestei perioade din viața mea sau vârstei mele.

I.V.: Dinamismul ăsta.

M.D.: Da, da, da și noutatea. Și faptul de a crea, de a fi la începuturi. Și atunci pentru mine e un loc în care tot ceea ce fac are valoare. Sunt respectată, învăț, sunt foarte respectată din punct de vedere legal, mă simt în siguranță și mai mult decât atât pot să și trăiesc. Și că e incredibil.

I.V.: În opțiunea asta, din acest moment, este o polemică, așa, cu spațiul românesc?

M.D.: În ce sens?

I.V.: O anumită tensiune. Ai spus că ești respectată, ți se pare că aici nu se întâmplă lucrul ăsta?

M.D.: Aici, dacă mă duc acum să găsesc un job sau să mă duc la un teatru, cred că există foarte multe, ar dura foarte mult ca ceva să se întâmple. Și nu mă refer numai la mine, ar trebui să fie pentru orice tânără actriță sau tânără actor sau persoană mai matură sau mai în vârstă. Nu îmi place să irosesc timp din viață. Pentru mine este un lucru extrem de important. Lucrurile nu funcționează bine în România. Nu. Chiar am un amic care este ambasador, mă rog, a fost ambasador în afară țării și îmi spunea cum lucrează, e în țară și îl întrebam, bun, când pleci iară? Și a rămas o perioadă în țară și îmi spunea, eu când am venit înapoi în țară am venit cu lucrurile pe care le-am învățat de afară. Și când am venit mi-am dat seama că în sistem nu pot face nimic, nu pot aduce nimic în plus. Pentru că sunt multe lucruri care se opresc.

 

România lipsei de perspectivă, în ochii Mariei Dinulescu

 

I.V.: Ce nu îți place cel mai mult? Ce te deranjează din ce e în România?

M.D.: Nu poate să fie această clădire lângă acea clădire. Nu are niciun sens. Nu există o viziune, nu există o perspectivă. Nu vreau să intru în domeniul tău pentru că nu-l cunosc la fel de bine ca tine și nu pot avea o conversație la același nivel, dar un președinte nu poate să fie președinte 4-8 ani. Cât îți ia să faci o echipă? Cât îți ia să înțelegi un domeniu? Și atunci tu ca să poți să construiești ceva ai nevoie de mult mai mult timp. Mai mult decât ca în orice relație. La început e mai greu, e mai dificil. Trebuie să-i oferi mult timp unei persoane ca să poate să exceleze. Și trebuie să fii alături de această persoană în perioadele în care nu excelează. Și să susții. Pe când la noi se judecă foarte mult și se închid ușile. Ți se deschide o ușă și ți se închide.

I.V.: Eticheta, prejudecăți, ești judecat.

M.D.: Dar nu ai timp să construiești ceva.

I.V.: Instabilitate.

M.D.: Sau vine o persoană nouă educată afară, se-ntoarce în România, încearcă să intre în sistemul politic și se lovește de lucruri foarte puțin semnificative.

I.V.: Trebuie schimbate mecanismele de funcționare.

M.D.: Exact.

 

 

De ce nu se întoarce Maria Dinulescu în țară? „Românii au o inteligență emoțională fantastică. Cum? Cum să ne dorim atât de puțin de la noi? Însă, uite, eu am plecat din țară și nu pot să mă mai întorc în țară, pentru că am nevoie să fac bani, să trăiesc, să am o viață.”

 

I.V.: Matricea. Trebuie o altă matrice pentru a funcționa individualități care altfel sunt foarte bune. Problema este că e mai dificil să-i aduni pe oameni, să construiești solidaritate și să dai șanse reale și egale.

M.D.: Când eram în Dubai m-am dus să votez pentru europarlamentare. Să ajungem într-o situație în care să facem o coaliție? Este posibil așa ceva? Asta doar ca să putem să supraviețuim? Nu este o societate sănătoasă. Nivelul nostru intelectual, pentru că românii sunt foarte educați, sunt foarte muncitori. Românii au o inteligență emoțională fantastică. Cum? Cum să ne dorim atât de puțin de la noi? Însă, uite, eu am plecat din țară și nu pot să mă mai întorc în țară, pentru că am nevoie să fac bani, să trăiesc, să am o viață. La ce să mă întorc? E normal ca persoanelor de calitate să nu poți să le oferi și cum, când sunt atât de mulți bani în țară? Sunt atât de multe resurse.

 

 

Durerea necunoscută a Mariei Dinulescu: „Din august anul trecut până în decembrie. Au murit opt persoane apropiate mie. Acela a fost unul dintre cele mai grele momente pentru mine la nivel personal.”

 

I.V.: Regreți ceva din ce ai făcut? Sau din ce n-ai făcut?

M.D.: Ei, na, bineînțeles că trebuie să regreți, că ai fi nebun să zici, vai, nu regret nimic, că mi-asum tot ce-am făcut. Nu, clar, am făcut foarte multe lucruri unde mi-ar plăcut să fiu mult mai matură, mult mai inteligentă, dar acum astea sunt. Învăț pe parcurs. Mi-ar fi plăcut să am mai multă maturitate mai repede, dar eu sunt o persoană fire, ard în interior și atunci mi-ar fi plăcut să pot să am și eu, să pot să știu că mi-aș fi dorit să fiu dirijoare, spre exemplu. Mi-ar fi plăcut enorm să am aceste oportunitate când eram o tânără elevă, să pot să merg la școală de muzică. Regret că acest lucru nu s-a întâmplat, că nu mi-am putut experimenta viața așa, să învăț trei instrumente când eram mică și apoi să merg la conservator și să devin dirijoare. O experiență mai frumoasă a vieții nu aș fi putut avea pe acest pământ. Sunt multe lucruri pe care le regret, pe care nu mă bucur că le-am trăit într-un anumit fel. Nu enorm de multe, să fim realiști, dar… Uite, și capacitatea de a putea trece peste moartea oamenilor din jurul meu. Mi-ar fi plăcut să am o mai mare forță. Din august anul trecut până în decembrie, au murit opt persoane apropiate mie. Acela a fost unul dintre cele mai grele momente pentru mine la nivel personal. Mi-ar fi plăcut să am un alt… Acum sunt mult mai bine, știu, mai bine să gestionez aceste situații, dar… Dacă spui, mă gândesc, că dacă spui, vai, nu regret nimic, îmi place varianta mea… Nu știu, ar trebui să mai expun mult mai multor experiențe, să descopăr mult mai multe valențe ale mele și nu am timp așa să mă gândesc că, ok, am făcut niște lucruri și…

 

 

Din viața intimă a Mariei Dinulescu: „A fost dorința de a adopta, bineînțeles, că în general, bărbații nu și-au dorit să adopte. Își doreau copilul lor.”

 

I.V.: Care ar fi marele proiect de aici încolo?

M.D.: Nu știu cât vrea Dumnezeu să mă mai țină pe pământ. Sunt și eu curioasă. Sunt foarte curioasă. Pentru că am fost norocoasă destul de tânără să am succes și să trăiesc o viață foarte activă și viața acum din Dubai e ceva foarte interesant. Nu cred că să opresc lucrurile aici. Eu am… Cum se numește? Am ținut foarte la distanță… relația cu un copil, să aduc un copil pe lume. Din considerente psihologice, traume mici când era mică, dar în același timp, cred că pur și simplu așa este și personalitatea mea. Dar a fost dorința de a adopta, bineînțeles, că în general, bărbații nu și-au dorit să adopte. Își doreau copilul lor. Cred că nu sunt genul de persoană care când văd un copil înnebunesc și cad pe spate. Dar mi se pare totuși că este o experiență foarte frumoasă să ai copii. Mi se pare o responsabilitate fantastică și ori poate cel mai dificil lucru pe care ești obligat să-l faci zilnic 24 din 24. Adio aceste libertăți și liniște și somn.

 

 

Are Maria Dinulescu regrete? „Eu nu mi-am dorit niciodată, dar mă gândesc că dacă nu am copii, pierd o perspectivă esențială a vieții”

 

I.V.: S-a terminat cu cele 12 ore…

M.D.: Deciziile și deciziile luate în funcție de ceea ce crezi tu. Prioritățile se schimbă cu totul și am respect pentru toți cei care sunt părinți. Dar cred că descoperi despre tine ca om, despre natura ta umană, despre viață, îți descoperi alte emoții atunci când ești părinte. Nu știu dacă voi avea copii sau nu, eu nu mi-am dorit niciodată, dar mă gândesc că dacă nu am copii, pierd o perspectivă esențială a vieții. Și nu știu dacă mă mai întorc pe această planetă.

 

 

Poezia care a cucerit inima Mariei Dinulescu

 

I.V.: Ai o replică favorită? Sau niște versuri?

M.D.: Nu. Mie îmi place foarte mult Yeats ca poet și el are un vers în care spune cum putem descoperi dansatorul din dans. Cum ai putea să-l vezi. Și asta mi se pare foarte frumos în sensul că, să o explicăm, un dans, ești atât de fascinat de el și atât, când vezi acest dans, ești atât de fascinat și are atât de mult impact asupra ta și rezonezi la un alt nivel încât nu mai poți vedea ce se întâmplă. Doar trăiești ce se întâmplă. Și asta mi se pare foarte frumos. Doamna Nora Iuga, Doamna Angela Marinescu, sunt, spre exemplu, pentru mine, poete excepționale și sunt valențele mele, dacă-mi pot permite, a celor două feluri ale mele de a fi. Au aceeași forță, Doamna Angela Marinescu, din păcate, nu mai este…

I.V.: S-a prăpădit recent, da.

M.D.: Amândouă sunt foarte vulcanice, dar ritmurile sunt diferite. Dar profunzimea, valoarea, talentul, măreția lor, dacă poți să zici cuvântul acesta, e un cuvânt vechi totuși, sunt excepționale. Și atunci, spre exemplu, dacă zici de modele sau… Îmi place să mă uit la dumnealor, așa cum era înainte și ce a rămas în urma fiecăreia și ce va rămâne în urma Doamnei Angela Marinescu. La un tot al meu. Femeia perfectă cu origini românești. Cele două.

I.V.: Maria, mulțumesc mult pentru această călătorie de la Văleni, la Dubai și cu escale la New York și la Paris. Te mai chem când mai vii.

M.D.: Cu drag. Să vedem ce mai avem de vorbit.

I.V.: Mai improvizăm și ne mai și pregătim. O să mai fac între timp și cu Doamna Nora Iuga un episod, o să ți-l trimit să îl vezi, are o vitalitate extraordinară și o tinerețe eternă.

M.D.: Da…

 

 

Maria Dinulescu către spectatorii podcastului Avangarda: Keep going!

 

I.V.: Și în final aș vrea să te rog să adresezi un gând, o urare, un îndemn celor care urmăresc podcast-ul meu, Avangarda, cu Ionuț Vulpescu.

M.D.: Să te urmărească în continuare, că bănuiesc că aduci tot timpul oameni care au ceva important de spus despre ei și despre cei când privești ceva, nu? Te privești pe tine și pe alții, pentru că înțelegi atâta cât poți tu din ceea ce privești. Și atunci, cum ziceam puțin mai devreme, ă e important să fii înconjurat de oameni împreună cu care te simți și mai bogat, și liniștit, și luminat, și tu aduci oameni de foarte mare calitate… și ce le pot spune, altceva decât keep going.

I.V.: Mulțumesc, Maria!

M.D.: Cu drag!