• Home
  • De la prieteni
  • AVANGARDA, CU IONUȚ VULPESCU. INVITATĂ: ADRIANA SĂFTOIU. UN PODCAST DESPRE REFORMELE ÎNTÂRZIATE ALE ROMÂNIEI, DESPRE ȘANSE POLITICE ȘI PUTERE

AVANGARDA, CU IONUȚ VULPESCU. INVITATĂ: ADRIANA SĂFTOIU. UN PODCAST DESPRE REFORMELE ÎNTÂRZIATE ALE ROMÂNIEI, DESPRE ȘANSE POLITICE ȘI PUTERE

vulpescu si saftoiu

Episodul XX al sezonului II al podcastului Avangarda, cu Ionuț Vulpescu, dezvăluie un dialog despre (i)maturitate politică și idei pentru care mai merită să lupți la nivelul clasei politice din România, o întâlnire seducătoare și curioasă și pentru că microfoanele se împart egal între fostul consilier al lui Ion Iliescu și fostul consilier al lui Traian Băsescu. Filolog de profesie, fost deputat, consilier prezidențial, purtător de cuvânt al Guvernului și al Administrației Prezidențiale, Adriana Săftoiu are o carieră care poate fi sintetizată de titlurile cărților ei: Cronică de Cotroceni, amintirea unei perioade în care a înțeles cât de ușor se pot pierde luptele începute în forță; Jurnal de campanie, despre subteranele bătăliei politice; Vocile puterii, o carte despre o instituție astăzi aproape apusă, aceea a purtătorului de cuvânt; Simfonia semnelor, o confesiune emoționantă în care figura marginalului neauzitor este, de multe ori, indiferentă pentru auzitorii lipsiți de empatie. La microfonul Avangardei, Adriana Săftoiu îi mărturisește fostului ministru al Culturii, Ionuț Vulpescu, care sunt motivele pentru care crede că România rămâne departe de reforma Educației – un domeniu ale cărui legi au fost cele mai amendate din toată istoria legislației postrevoluționare, chiar mai mult decât Codul Fiscal (!), dar și contextele din pricina cărora mulți oameni politici au ajuns să fie propriii purtători de cuvânt, căutând în consilieri doar yes-meni.

Interviul integral poate fi ascultat accesând link-ul: https://www.youtube.com/watch?v=cbHg-sYzo9k

 

Adriana Săftoiu, despre generația care a simțit că mișcă lucruri

 

Ionuț Vulpescu: Bună ziua, la un nou episod al podcastului meu! Astăzi am bucuria să o am invitată pe Adriana Săftoiu. Adriana, îți mulțumesc mult că ai acceptat invitația mea!

Adriana Săftoiu: Eu mulțumesc pentru invitație!

I.V.: Suntem la Avangarda, cu Ionuț Vulpescu. Care e momentul de avangardă al Adrianei Săftoiu? Care a fost momentul în care ai simțit că miști lucrurile?

A.S.: Greu de spus, dar să știi că există… uite, acum mă gândeam, am simțit că mișcăm lucrurile în 1990, pentru că făceam parte din Liga Studenților, acea ligă condusă de Marian Munteanu, chiar dacă trebuie să recunosc că eu nu eram mare fan la momentul acela, dar așa a fost istoria, și chiar simțeai cumva că miști lucrurile. Scoteam și un ziar, pe nume Glasul, pe care îl distribuiam noi, studenții, acasă la noi, și imaginează-ți câtă energie exista în noi, la 21 de ani. Plecam seara cu trenul spre Timișoara, ajungeam dimineața, mă aștepta tata, de acolo mă duceam direct în Piața Libertății, distribuiam gratis ziarul Glasul, după care mă întorceam înapoi în București.

I.V.: Entuziasm.

A.S.: Extraordinar, mă bucur foarte tare că am prins acea perioadă și că am făcut parte din ea. Chiar am simțit atunci că mișcăm lucruri. Sincer.

O poveste nespusă: Adriana Săftoiu, la Revoluție, în trenul spre Timișoara, „habar nu aveam unde mă duc”

I.V.: Ai și o poveste, citeam undeva, erai în tren, în acel decembrie 1989, mergeai spre Timișoara.

A.S.: Mergeam acasă. 16-17 decembrie, eram studentă în București. Părinții mei se mutaseră deja la Timișoara. Fratele meu intrase deja acolo la facultate. Acum nu știu dacă în toate familiile din Ardeal există această practică, dar eu, cel puțin, în familia mea, și aici nu mă refer doar la mama cu tata, ci și la bunicii mei, și la surorile mamei mele, băiatul e baza. Ce face băiatul, trebuie să facă toată familia. A intrat fratele meu la Timișoara, ne-am mutat cu cățel, cu purcel, la Timișoara. Eram în tren spre Timișoara, 16-17, și atunci, pe moment, nu am conștientizat. Am avut chiar o discuție cu un coleg student, care era din București, care clar asculta Europa Liberă, și care m-a întrebat dacă plec acasă. Eram foarte mirată de întrebare. Dar să știi că atunci, pe moment, nu am conștientizat. Ulterior, întorcându-mă în ianuarie la București, l-am întrebat pe Cristofor, cum îl chema, de unde a știut. Și el a zis: „Ascultam Europa Liberă unde se anunța deja că în Timișoara se întâmplă proteste, și eram destul de mirat că tu te duci acasă, dar după răspunsul tău mi-am dat seama că habar nu aveai unde te duci.” Și așa a și fost, habar nu aveam unde mă duc.

I.V.: E vocea lui Neculai Constantin Munteanu, cred, cea care a zis: „E un început în tot sfârșitul”.

A.S.: Da!

I.V.: „Actualitatea românească’’, 16 decembrie 1989.

A.S.: Exact!

 

Din 100 de studenți ai unei promoții de filologi, numai 7 aveau curajul să îl aleagă coordonator pe Nicolae Manolescu

 

I.V.: Și te-ai întors, erai studentă la Facultatea de Litere.

A.S.: Pe atunci se numea Filologie, și-a luat denumirea de Litere după 1990.

I.V.: Și ai terminat ca șefă de promoție.

A.S.: Nu chiar ca șefă de promoție, dar cu o notă foarte, foarte mare, iar ceea ce iarăși mă încântă și mă bucură, e că din cei 100 de studenți, câți eram noi, doar 7 am avut curajul să ne luăm lucrarea de licență la Nicolae Manolescu, pentru că, deși era îndrumător, era foarte dur, foarte dur. Ca să poți să îți dai seama ce spun, e că una dintre fete, care își luase o lucrare foarte frumoasă, Semnul șarpelui la Mircea Eliade, a luat 7. Era șocată. Nu înțelegea de ce exact Nicolae Manolescu, îndrumătorul, a putut să facă asta. Era foarte dur, chiar ca îndrumător. Dacă nu te ridicai la nivelul standardului, asta era, puteai să iei nota 7. Iar să iei lucrare de licență 7 la Litere echivalează cu un 2 la Politehnică. Lucrarea mea a fost Vintilă Horia: Dumnezeu s-a născut în exil. Foarte curajoasă.

 

Dumnezeu s-a născut în exil? Curiozitatea Adrianei Săftoiu pentru romanul lui Vintilă Horia, la doi ani după Revoluție. Nicolae Manolescu: „Vei avea probleme mari. Noi, critica, nu l-am recuperat încă pe Vintilă Horia!”

 

I.V.: Tocmai redescoperea, publicul din România, acești autori, în anii 1992-1993.

A.S.: Da, da, da, știu că atunci domnul Manolescu mi-a spus: „Vei avea probleme mari, pentru că noi, critica, nu l-am recuperat încă pe Vintilă Horia”. Doi la mână: șeful comisiei era Paul Cornea, de origine evreu, iar Vintilă Horia, după cum bine ne amintim, a fost considerat mult timp, și chiar și acum, ca să spunem așa, un adept al legionarismului. Deși biografia lui nu confirmă întru totul această variantă. Practic, am vorbit mai mult la susținerea lucrării despre „cum îți permiți să îl recuperezi pe Vintilă Horia acum, la nici doi ani după Revoluție”. A fost o tensiune acolo și știu că la un moment dat Nicolae Manolescu a și spus: „Ok, putem trece și la conținutul lucrării și la ce spune studenta despre romanul lui Vintilă Horia?” Plus că trebuie să mai spun ceva: pentru lucrarea aceasta am lucrat foarte mult cu Mihai Cantuniari. Care nu îmi era profesor, evident, doamna Ileana Cantuniari era profesoară la catedra de franceză. Dar cum am ajuns la Vintilă Horia? Îți amintești că pe vremea aceea, Cotidianul avea un supliment, de Litere, arte și idei, dacă nu mă înșel.

I.V.: În fiecare luni. Coordonat de Dan C. Mihăilescu.

A.S.: Absolut senzațional!

I.V.: Foarte viu, foarte proaspăt!

A.S.: Vai de mine, ce frumusețe! Și aproape toată lumea își alesese tema pentru lucrarea de licență. Îți dai seama că dintr-o dată aveai liber la Mircea Eliade, la Cioran, la Vulcănescu, la Mircea Vulcănescu, atât de contestat în ziua de astăzi, și toată lumea mergea pe teme de genul acesta, știi? Și parcă aveam eu așa sentimentul că și eu, fac parte dintre acei unul din trei care alegeau o temă de felul acesta.

 

Ce faci când vrei să scrii o lucrare despre Dumnezeu s-a născut în exil, dar n-ai citit Filocalia?

 

I.V.: Au recuperat perioada interbelicului.

A.S.: Perioada interbelicului interzis. Și s-a publicat atunci corespondența între Mihai Cantuniari și Vintilă Horia. O corespondență absolut încântătoare, fascinantă, ce să zic! Eu citeam la mare, fiind în vacanță, ca să îți spun drept, și așa de tare m-a încântat această descoperire a mea, corespondența dintre Mihai Cantuniari și Vintilă Horia, eu de altfel făcând și spaniolă, practic specializarea mea e română-spaniolă. Simțeam că se combină lucrurile, știi? M-am întors la facultate, acolo am întrebat despre domnul Cantuniari, Vintilă Horia, de fapt am întrebat de Vintilă Horia, practic, și mi s-a spus: „Dar ai citit corespondența?” „Tocmai! Cum ajung?” Și am ajuns la Mihai Cantuniari. Care mi-a îndrumat primii pași. Prima întrebare a fost: „Tu vrei să scrii o lucrare despre Dumnezeu s-a născut în exil? Dar nu ai citit Filocalia?” „Da!” „Ei, te duci, citești, te întorci!” Foarte frumos, ce să zic!

 

Lecția lui Vintilă Horia: prima și ultima dată când Premiul Goncourt a fost atribuit, dar nu a fost ridicat

 

I.V.: Cu Dumnezeu s-a născut în exil e și o poveste cu premiul Goncourt și cu contestarea puternică…

A.S.: Din partea Partidului Comunist.

I.V.: Din partea lui Mihai Beniuc. Care a fost expresia acestei contestări.

A.S.: Trebuie să spunem că Vintilă Horia, până la urmă, s-a supărat, în felul lui, și a refuzat Premiul, este pentru prima și ultima dată când Premiul Goncourt a fost atribuit, dar nu a fost ridicat. Iar juriul Goncourt a refuzat să îl atribuie altcuiva. Practic a rămas Vintilă Horia, chiar dacă el a refuzat să ridice acest premiu.

Timișoara, capitală culturală europeană. Cel mai cunoscut moment al acestui proiect, când Opera a rămas fără energie electrică

 

I.V.: E un exemplu! Are Cornel Ungureanu o carte foarte frumoasă despre literatura exilului, La vest de Eden. Unde e o analiză superbă, o carte din anii ’90. L-am invocat pe Cornel Ungureanu ca să ne întoarcem puțin la Timișoara. Timișoara e capitală culturală europeană în 2023. Ce crezi că o să rămână după acest an pentru Timișoara?

A.S.: Rămâne de văzut. Nu știu să îți spun. Oricum, sigur că atunci când au tăiat panglica evenimentului, cred că cel mai cunoscut incident sau cea mai cunoscută acțiune a fost că a picat lumina la Operă, pentru câteva minute. Altfel, eu cred că e totuși o șansă foarte mare să deții acest titlu, pentru că acolo se întâmplă evenimente culturale importante, cred că permanent. Eu m-am uitat pe programul lor și să știi că nu e un program modest, chiar se întâmplă lucruri. Sunt atrași bani, important e și cum folosești acești bani. Apoi și turismul se poate dezvolta… Pentru Timișoara poate fi un an extrem de important. Cum îl vor folosi, cum îl vor gestiona, asta trebuie văzut la finele anului.

I.V.: Trebuie rezolvate și aceste disensiuni politice.

A.S.: Despre asta e vorba.

 

Provincialismul politicii noastre

 

I.V.: Noi când avem evenimente importante  ne scoatem ochii, la propriu, de multe ori.

A.S.: Asta ne arată și provincialismul politicii noastre, pentru că și în această situație, scuză-mă, eu cred că chiar și Președintele României ar fi putut să fie prezent la acest eveniment, cu atât mai mult cu cât a fost la un moment dat chiar primarul orașului – al primului oraș – care a deținut această titulatură din România, dar nu numai din România. Pentru că în 2007 a început această practică de a uni orașe din Europa de Est cu orașe din occident.

I.V.: Când Sibiu a fost capitală culturală europeană.

A.S.: Da, și modul în care noi am fost prezenți acolo, și disputele de acolo, asta arată provincialismul clasei politice.

I.V.: După ce ai terminat Facultatea de Litere, de Filologie așa cum se numea.

A.S.: Când am terminat-o deja se numea de Litere. Deci am intrat la Filologie și am terminat Litere.

 

Adriana Săftoiu, filologul care nu a ales să fie profesor de limba română, din pricina salariilor. „Ca profesor debutant, dacă nu te ajută părinții, nu ai cum să faci față!”

 

I.V.: De ce nu ai fost profesoară de limba și literatura română?

A.S.: Cred că din aceleași motive pentru care foarte mulți studenți de Facultate de Litere și nu numai, foarte, foarte buni, nu se duc la catedră. Din cauza salariilor, pentru că da, eu consider că profesorii au salarii foarte, foarte mici în România. Din cauza condițiilor în care își fac treaba. Și îți mărturisesc că am avut de ales între oferta pe care o prinsesem atunci, de a lucra la momentul acela la Agerpres, așa cum se numea, și de a fi profesor. Salariul era mult mai bun la Agerpres și aveam posibilitatea să îmi plătesc mult mai lejer gazda. Pentru că după ce am terminat facultatea am stat vreo cinci ani în gazdă, până când am fost noi capabili să ne cumpărăm primul nostru apartament în rate. Să știi că asta se întâmplă și acum. Apropo de legile educației de acum, și te rog să mă scuzi dacă mă abat un pic de la întrebarea ta. Dar uite, eu mereu spun că ar trebui să ne uităm ce au făcut alte țări care au avut probleme cu educația, poate la fel de mari, cum ar fi Finlanda. Care acum peste 40 de ani se confrunta cu un sistem de învățământ foarte slab, cu rezultate foarte slabe. Finlanda acum este de top, dar acum peste 40 de ani, repet, nu era de top. Dacă studiezi interviurile, mărturiile oamenilor de la ei, care s-au ocupat de acest sistem, îți spun un lucru esențial. Primul lucru pe care noi l-am făcut ca să creștem calitatea învățământului a fost să investim în resursa umană. Poți să ai cele mai bune școli din punctul de vedere al infrastructurii. Dacă resursa umană e slabă, calitatea învățământului e slabă. Dar e mai mult decât atât. Pe lângă faptul că ei, la momentul acela, au pus un salariu foarte bun, adică 1000 de euro acum 30, 35 de ani, însemna foarte mult! Să nu comparăm cu ce înseamnă acum 1000 de euro, condițiile de intrare în sistem erau la fel de drastice. Practic, în Finlanda, dacă media generală la finalul facultății și lucrarea aceea de final, de licență, era sub 9.50, nu puteai să intri în învățământ. Deci trebuia să ai 9.50 plus obligatoriu master de pedagogie, care acum înțeleg că și la noi e obligatoriu, și doar așa puteai să intri în învățământ. Deci nu oricine poate fi profesor.  Nu, pur și simplu, dacă nu ai găsit un loc de muncă, zici: „Mă duc și eu, predau un an, doi, și apoi mai văd ce fac.” Dar pentru asta trebuie să ridici condițiile de intrare, dar și condițiile materiale. Și de acolo mergi mai departe. Acesta a fost motivul pentru care nu mi-am permis să intru în învățământ. Să intri în învățământ la salariile care erau atunci, dar chiar și acum, pentru un profesor debutant, la salariul mediul pe economie, și să plătești o gazdă, să cumperi niște cărți, ca să poți să ții pasul, în domeniul tău, eu cred că dacă nu te ajută părinții, nu ai cum să faci față. Pur și simplu! Cu facturile pe care le ai… nu e populism. E pur și simplu realitate. Și atunci, ca să fii profesor, ca să fii chiar și medic, deși aici lucrurile stau un pic mai bine…

I.V.: S-au mai rezolvat. S-au mai reglat.

A.S.: Eu mă refer la cei care ies din facultate și intră în sistem. La ei mă refer. Dacă părinții nu te pot sprijini, nu ai cum să faci față.

 

Adriana Săftoiu, verdict dur despre recrutarea cadrelor didactice: „7 la titularizare, mi se pare incalificabil!”

 

I.V.: Pentru că vorbim de literatură, dar asta e valabil și în alte discipline. Într-adevăr, nu poate cineva să îi învețe pe copii literatura română, dacă el e de șase sau de șapte. Nu poți. Și asta e valabil la toate disciplinele.

A.S.: Exact!

I.V.: Lucrul acesta nu se întâmpla.

A.S.: Un examen de titularizare cu 7, te rog să mă ierți, mie mi se pare incalificabil. Incalificabil! Eu sunt convinsă, am văzut acum, că în actuala lege, pentru profesorii debutanți, se pleacă de la salariul mediu și poate crește progresiv. Eu spun că e puțin, te rog să mă crezi.

 

Reforma educației, un proces care durează de 33 de ani, umbrit de analfabetismul funcțional și de rolul profesorului-bonă. Adriana Săftoiu: „Școala pare uneori a fi un lot de abandon, unde îți duci copilul să stea cât timp tata și mama merg la serviciu”

 

I.V.: Se vorbește despre 33 de ani de reformă în educație. S-a și schimbat cadrul legislativ, din nou, avem azi, la ora la care discutăm, o primă lectură a guvernului asupra acestor legi ale educației. Care ar fi adevărata reformă? Adică, dacă Adriana Săftoiu ar spune două-trei lucruri pe care ar trebui să le schimbăm urgent în sistemul de educație, care ar fi acelea?

A.S.: Cred că primul lucru la care ar trebui să răspundem e ce vrem să facem cu școala? La ce folosește școala pentru acești copii? Școala pare uneori a fi un lot de abandon, unde îți duci copilul să stea cât timp tata și mama merg la serviciu. Ce vrem să facem noi cu această școală și cu acești copii? Pe de o parte, avem acesta lege. Am văzut în preambul că vorbește despre ceva despre care alte legi nu prea au vorbit, pentru că e ca și cum ți-ar fi rușine să recunoști că ai o problemă, și să nu râdă lumea de tine; despre analfabetul funcțional. Deci aici, în sfârșit, se spune, că noi avem analfabetul funcțional, și că la noi foarte mulți copii termină școala în aceste condiții. Bun, deci un diagnostic relativ corect. Nu știu dacă tratamentul e corect sau e bun, tratamentul propus de această lege. Eu personal aș insista să găsim acea formulă prin care toți copiii, dar toți copiii, cel puțin până la învățământul obligatoriu, să fie de nivelul notei 7. Pe mine nu mă mai încântă faptul că am olimpici și copiii de nota 7 și foarte puțină medie, foarte puțină clasă de mijloc. Uite, Japonia face acest lucru. Japonia consideră că performanța unei școli e faptul că toți copiii sunt la nivelul 7. Ei au zis: dacă ești la nivelul notei 7 înseamnă că ești capabil să te încadrezi în societate. Îți cunoști abilitățile, îți alegi un text, înțelegi ce spune acel text… cei de mai sus, sunt deja o zonă mai rarefiată, nu ne interesează ca toată lumea să facă învățământ superior – facultate – dar ne interesează ca toată lumea să fie la acest nivel. Asta mi-aș propune în primul rând. Să găsesc acele metode ca tot elevul meu să ajungă la nota 7. Să nu mai fiu impresionată de numărul foarte mare de zeciști, ci să fiu foarte alertată că am poate foarte mulți care stau la nota 5, 6. Care poate abandonează școala! Foarte mulți care ajung la note de 8, 9, cu multe meditații, Ionuț, să fim serioși! Pentru noi, elevul care e de nota 9, 10, practic de olimpiade, are acasă o susținere financiară importantă. Nu că nu sunt și excepții, dar nu e regula. Eu, în primul rând, simt nevoia să hotărâm odată dacă acesta e nivelul. Și dacă la testele PISA despre care tot vorbim noi, ajungem, într-o bună zi, ca România să nu mai ocupe ultimele locuri. Și pentru ascultătorii tăi, chiar dacă ei probabil deja știu, dar simt eu nevoia să fac această precizare. De ce avem rezultate mici la testele PISA? Pentru că noi nu îl învățăm pe copil să coreleze informațiile. Mai ții minte că acum ceva ani le-au dat la testul PISA o rețetă de slăbit. Au fost șocați. Elevii noștri de 14 ani nu înțelegeau ce să comenteze la rețeta aia de slăbit? Păi, din păcate, acolo erau de comentat elemente care țineau de biologie, de chimie, că era o rețetă, dacă îmi amintesc eu bine, pe bază de proteine, și tu trebuia să știi ce înseamnă o proteină. Nu știau ce să facă cu textul scris. La puțin timp după această experiență, le-au dat o etichetă de pe un pachet de biscuiți. Să comenteze. Din nou, ai noștri s-au speriat. Pentru că ei când au un text scris așteaptă o poezie, „doamna ne-a dictat un comentariu, noi am învățat comentariul”, redăm comentariul. Aici, la testele PISA, arăți dacă tu, citind textul, știi ce să faci cu informațiile din textul respectiv. Acolo trebuie să sperăm noi să ajungă elevul nostru.

Adriana Săftoiu: „România are nevoie de două ministere separate!” De ce mecanismele de guvernare ale învățământului preuniversitar nu s-au despărțit de mediul universitar?

A.S.: După aceea, eu m-aș concentra, și aș fi creat asta de mult, îți spun foarte sincer, România are nevoie de chestia asta, de două ministere separate. Ministerul Educației, pentru preuniversitar și pentru universitar. Nu secretari de stat! Serios! Nu secretari de stat! Școala de bază e preuniversitarul. Nu știu în ce măsură ai stat de vorbă cu elevii noștri care termină liceul. Fiul meu, și nu e singurul, când a terminat gimnaziul, și mi-a mărturisit asta spre finele liceului, mi-a spus: „Mama, când am terminat gimnaziul și am putut să intru la liceu, mi-a crescut stima de sine! Tu nu îți dai seama, voi nu vă dați seama, ca părinți, cât de greu e gimnaziul în România! Eu plângeam în cameră la mine – fiul meu fiind mult mai clar îndreptat spre zona umanistă – din cauza matematicii. Era o nebunie ce mi se cerea acolo!” Fiind deja mare, adult, îmi spune: „M-ai înnebunit, am înnebunit, un an de zile am făcut meditații la matematică, să pot lua examenul acela! Nimic din ce am învățat acolo, nu am aplicat ulterior, în viața de zi cu zi.” Și o țin cu din alea: „Ți-a educat logica”. Se uită la mine și zice: „Bine, bine, eu înțeleg, trebuie să îți motivezi cumva investiția, știi?” Deci gimnaziul e foarte greu, chiar față de liceu! Putem avea o discuție foarte aplicată, Ionuț, despre cărți. Discutând cu prieteni de ai mei care au edituri, i-am întrebat ce se vinde cel mai bine în România. Și mi-au spus: cartea pentru copii. Dacă îi întrebi pe librari, or să îți spună cartea pentru copii. Drept urmare, ei, editurile, editorii, se întreabă. Deci toată lumea începe bine. Părinții când au copiii mici, de grădiniță, de școală primară, cumpără cărți. Le citesc copiilor cărți. Copiii se bucură încă la 5 ani, la 6 ani, că le faci cadou cărți. Eu am spre bucuria mea, copiii pe care i-am nășit și care sunt încă mici, până în 7, 8 ani, și cea mai mare plăcere a mea dar și a lor, e să mă cheme să le citesc povești. Întrebarea pe care ți-o pui e ce se întâmplă după 10 ani. Cum Dumnezeu, după 10 ani, aceiași copii, aceiași părinți, care cumpărau cărți, citeau, sunt cei pentru care dispare chestia asta.

 

România paradoxurilor: cartea pentru copiii, afacere de top pentru edituri. Analfabetismul funcțional, boala copiilor de după zece ani

 

I.V.: Și România este, pentru că ai dat exemplele cu testele PISA… Suntem pe ultimele locuri în Uniunea Europeană și la achiziția de cărți.

A.S.: Suntem după bulgari!

I.V.: După bulgari! Ce se întâmplă?

A.S.: Asta zic și eu.

I.V.: Cum dispare miracolul poveștii la 10 ani?

A.S.: Nu ar merita o cercetare serioasă, din partea ministerului Educației? Pe bune! Să întrebi ce se întâmplă. Cum Dumnezeu? Editurile îți spun: cartea pentru copii se vinde bine, și totuși există fenomenul în care după 10-11 ani dispare această curiozitate.

 

Adevărul din spatele statisticilor educaționale: rata de promovare la BAC, expresia majorității unei minorități de elevi care continuă studiile după dezastrul de la evaluarea națională

 

I.V.: E o legătură directă între testele PISA, rezultatele de la evaluarea națională – pentru că noi avem în general cifrele acestea triumfaliste de la BAC.

A.S.: Da! Da, da!

I.V.: „La BAC au promovat 80%” Nu! Au promovat 80-90% din cei care au apucat să dea BAC-ul. Foarte mulți rămân acasă după procentele de la evaluarea națională. Procentele de la evaluarea națională sunt îngrijorătoare și elocvente, și apoi achiziția de cărți, pentru care România e la coada clasamentului în Uniunea Europeană.

A.S.: Absolut!

Nevroza părinților: copii de 10 la toate disciplinele. Obsesia ministerelor: vacanțe multe și lungi

I.V.: Cum vezi această pasiune a părinților de a avea copiii lor 10? Și la matematică, și la fizică, și la română, să facă și înot? Să fie și pianist!

A.S.: Lasă, că astea sunt pe parcurs, dar văd că am păstrat, încă de dinainte de 1990, această obsesie, cu nota 10 la matematică și română, și dacă copilul nu are 10 la matematică și 10 la română, e o mare dramă, domnule, o mare dramă! Ține tot de schimbarea mentalităților. Ține foarte mult de ce se întâmplă în școală. Nu e suficient să ai o reformă în care doar modifici planul de vacanță. O altă discuție pe care, să o menționăm aici, și să enervăm părinții, eventual.

I.V.: De suprafața lucrurilor.

A.S.: Și pe agenții de turiști, pe horeci, cum le zic eu. E dovedit statistic, pe studii, că țările care au cele mai puține săptămâni de vacanță au cele mai bune rezultate. Printre care se numără Singapore, unde tocmai a fost domnul Președinte. Poate, cine știe, se și inspiră, să îi facă niște sugestii doamnei ministru, în momentul de față. Singapore are cel mai mic număr de vacanțe, cu cele mai bune rezultate. Asta nu înseamnă școală multă, materie multă. Nu! Înseamnă mult timp la dispoziția profesorului și a copilului, de a fixa cunoștințe. Noi, cu bulgarii, am rămas pe sistemul vechi, cu vacanțele lungi de vară. Doamne ajută, să batem în lemn, dar nu bat în masă – că se zice că dacă bați în masă se împlinește – să sperăm că nu ne întoarcem la timpul când aveam trei luni de vacanță de vară. Gândește-te, Ionuț, acum, că suntem oameni, din păcate sau din fericire, cum vrei tu, adulți!

I.V.: Încercăm!

A.S.: Cum ar fi să ai trei luni de vacanță și după aia să te întorci în câmpul muncii? Nu, serios, eu nu mi-aș dori așa ceva.

I.V.: Îți trebuie o lună să îți revii, așa cum când te întorci din Singapore îți trebuie o lună să te adaptezi la diferența de fus orar.

A.S.: Trei luni de vacanță!

 

Adriana Săftoiu, despre eșecul României în domeniul educației: „Legea educației din 2010 a suportat cele mai multe amendamente din istoria postrevoluționară. Nu există nicio lege, nici măcar Codul Fiscal, care să fi fost amendată în halul ăsta!

 

I.V.: E un decalaj istoric, da!

A.S.: Gândește-te că acești copii care aveau trei luni de vacanță – acum s-a redus la două luni de vacanță – ei mai pierd două săptămâni, după ce începe școala, până intră în ritm. Apoi creăm tot felul de vacanțe, de schi, de verde, de altfel, în loc să găsim o soluție să micșorăm totuși săptămânile astea de vacanțe, ca să îi las copilului și profesorului la dispoziție timp să fixeze informația. Pentru că noi încă suntem pe varianta aia, azi predau, mâine testez. Azi predau, mâine verific. Nu, frate, îți mai trebuie măcar încă o oră ca să verifici dacă elevul a înțeles. Ce mai trebuie, pe ce mai insistăm, dragii mei copii? Știi? Noi inclusiv aici, cu vacanțele astea pe care le tot zăpăcim și le învârtim – și cică asta e reformă, frate! – tot nu facem ce trebuie să facem. Așa că pe mine nu mă surprinde că marile reforme care se petrec în învățământ o dată la nu știu câți ani – și aici trebuie menționat că legea educației din 2010 a suportat cele mai multe amendamente din istoria postrevoluționară. Nu există nicio lege, nici măcar Codul Fiscal, care să fi fost amendată în halul ăsta!

 

Criza clasei de mijloc a elevilor, dincolo de bazinul de olimpici și de elevi cu greu promovați. Adriana Săftoiu, despre nevoia de a recrea un bazin de elevi de peste nota 7, pentru România de mâine, plecând de la dezastrul testelor PISA: „Care este nota care reflectă că un adolescent care iese din școală poate să înțeleagă o etichetă de pe pachetul de biscuiți?”

 

I.V.: Stai să vedem ce se va întâmpla cu aceste modificări.

A.S.: Eu cred că nu o să se întâmple nici cu legea aceasta un lucru, un mare pas pentru omenire. Tocmai pentru că, repet, eu aș fi vrut răspunsul la întrebarea, care, repet, ni se spune acum, avem analfabeți funcționali, ni se spune, dar „Cum combatem?” Combatem în primul rând prin ceea ce se întâmplă în școala primară și gimnazială, clar, clar! Aproape tot. Combați prin modul în care faci curriculum și programa, acolo trebuie să te uiți. Eu așa aș vrea, ca tot elevul din România să ajungă la nivelul acesta, 7-8, poftim, facem un studiu, o cercetare. Care este nota care reflectă că un adolescent care iese din școală poate să înțeleagă o etichetă de pe pachetul de biscuiți?

 

Tehnocrație sau angajament politic ferm? Adriana Săftoiu, despre nevoia ca fiecare să își respecte fișa postului. „Nu le cer să facă asfalt. Ci să își facă treaba bine în comisii”

 

I.V.: Ne cam incomodează discuția asta despre analfabetismul funcțional și problemele din educație pentru că, nu-i așa, contravine propagandei, care era înainte de ’89 și e și după ’89. Atunci când vorbim despre valorile culturii, despre spiritualitate, ne îmbrăcăm frumos pe 15 ianuarie, de ziua lui Eminescu, ținem discursuri, o retorică dintr-o lume care nu are de a face cu ce trăim; cum coabitează lumile acestea? Una oficială, a discursului public – tu ai și predat, și aici o să discutăm un pic, o să ajungem la discursul public și la discursul politic, și relația cu realitatea. De ce, în loc să punem în lumină, în evidență, aceste cifre, aceste statistici, această stare de fapt, preferăm de multe ori să ne ascundem după o retorică eronată și falsă?

A.S.: O dată, avem această zicere populară: „Ne spălăm rufele în familie!” Dar eu o am și pe cealaltă: „Ascundem rahatul sub preș.” Acum, depinde ce adepți ai. Știi? Ne spălăm rufele în familie, hai să cosmetizăm, să nu arătăm, de fapt, cine suntem, sau ceilalți, din care fac și eu parte, care spun: „Nu, frate, pune pe masă, scoate de sub preș ce e de scos”. Plus că e ceva foarte simplu, basic, nu îți recunoști diagnosticul, nu o să ai parte niciodată de un tratament corect. Când o să accepți care îți e boala, o să accepți și tratamentul. Aici suntem. Cred că noi discutăm finețuri, Ionuț. Sincer, acum, or să ne spună: „Bine că ne frecați voi ridichea cu câtă carte se cumpără și se vinde în România, când noi avem probleme mult mai mari!” Drept e, și asta e drept, eu nu zic nu. Numai că lipsa unor chestiuni, că ăsta e argumentul – nu avem spitale, nu avem școli, și voi ne luați cu mai știu ce mizilicuri, eu cred că dacă fiecare în dreptul lui și-ar face treaba, cei care vor să fie miniștrii Culturii, în comisia de Cultură, să își facă ei treaba acolo, cum trebuie, că nu le cer să facă asfalt, știi? Să facă cultură. S-ar putea să rezolvăm și problema asta, sau nu să o rezolvăm, dar să nu fim unde suntem. Să nu fim atât de ipocriți. Uite, a fost Ziua Lecturii, nu? Pe 15 februarie.

 

Sărbători cu impact sau legi pentru nimic? Adriana Săftoiu: „În cealaltă legislatură, una din a treia lege era despre Ziua Pietrelor”

 

I.V.: Da!

A.S.: Să știi că eu nu am fost o mare adeptă a acestor legi care tot mai bagă câte o zi. Eu am prins, nu știu acum legislatura asta cum e, dar în cealaltă legislatură, una din a treia lege era despre ziua pietrelor.

I.V.: Fenomenul continuă.

A.S.: Asta înseamnă să și treci acolo, să bifezi la tine la activitate că ai promovat legi. Ce îți mai trebuie o zi  a lecturii? Că dacă ai o zi a lecturii, nu o să citim mai mult. Am constatat, totuși, că a fost un imbold, știi? În ziua respectivă au fost foarte multe școli care au organizat lecturi. Ceea ce e bine. Măcar pe copii, pe elevi, i-au făcut să conștientizeze ideea de lectură, de bibliotecă. Apropo de asta, exista o explicație a unui domn psiholog, care spunea că românul nu cumpără cărți pentru că e sărac. Cu siguranță sunt și oameni care nu își pot permite să cumpere cărți pentru că au un salariu minim pe economie. Dar eu știu tot de la prietenii mei, de la editură, că sunt foarte mulți copii de gimnaziu și de liceu, mai ales de liceu, e adevărat, care îi contactează pe adresa de email a editurii, și spun că vor să cumpere cutare și cutare carte, și dacă pot să primească, fiind elevi, un discount.

 

Adriana Săftoiu, despre oamenii bogați care nu cumpără cărți sau umplu biblioteca de porțelanuri fine: „Nu mi-ai dat și mie o carte!” Și îți vine să spui: „Nu am o problemă să îți dau și ție o carte, dar editura, piața, trăiesc și din faptul că tu cumperi o carte.”

 

A.S.: Să știi că adolescenții au dorința asta de a cumpăra cărți. Pe de altă parte, tot eu am remarcat că știu oameni bogați care nu cumpără cărți. Și oameni bogați pentru care, lansezi o carte, iertată să îmi fie prezența cărții mele aici, și care spun: „Nu mi-ai dat și mie o carte!” Știi? Și îți vine să spui: „Nu am o problemă să îți dau și ție o carte, dar editura, piața, trăiesc și din faptul că tu cumperi o carte.” Nu sunt prietenii mei cu salariul mediu pe economie, sunt aceia cu multe salarii. Sau oameni care sunt bogați dar biblioteca lor are porțelanuri fine. Știi? Nu neapărat o bibliotecă cu cărți. Sunt răutăcioasă – o să spui tu acum, sau poate cei care ne ascultă. Dar eu nu cred că noi ne situăm, pe locul după bulgari, pentru că suntem neapărat foarte săraci. Ci pentru că, pur și simplu, nu e suficient dezvoltată această cultură și această dorință de a petrece timpul citind. Or fi și gadget-urile acestea, poate că sunt mulți care citesc.

 

Presa imprimată, citită dimineața la cafea, un gest burghez?

 

I.V.: Și nu e numai despre cărți. E despre fenomenul cultural în ansamblu. Cultura nu mai este o miză. Nu, câtă vreme publicul vede că cei care domină spațiul cultural sunt oameni care nu au de a face, sau care se califică la locul de muncă, câtă vreme nu se mai respectă criterii. Absența criteriilor, și a normelor. Și a procedurilor! Asta face posibil orice, aproape orice! Și atunci e greu să mai pui întrebări: de ce să ai 10 sau de ce să citești presă culturală sau literatură, câtă vreme asta nu te ajută foarte mult în viață.

A.S.: Hai să spunem că presa tipărită și în afară a cam dispărut. Cred că asta e o apucătură burgheză. Să mai ai plăcerea de dimineață, când îți bei cafeaua și citești ziarul tipărit. Nu cred că mai are legătură cu lumea de acum sau încotro se duce lumea de acum, știi? Dar măcar de am citi și pe tabletă și dacă am învăța de unde să ne luăm informația cât mai aproape de sursa corectă, știi?

I.V.: Tu ai făcut presă după facultate, câțiva ani. La ROMPRES, actualul AGERPRES, Mediafax, Evenimentul zilei parcă?

A.S.: Nu, nu, nu, doar atât. Mediafax. Aș spune că a fost o incursiune de cinci ani, suficient cât să înțelege de ce nu voiam să fiu jurnalist pe termen lung, chiar dacă e o meserie pe care o apreciez foarte tare.

 

Viața de la Cotroceni, cea mai intensă și provocatoare perioadă trăită de Adriana Săftoiu. De ce spune fosta consilieră și parlamentară că „are plăcerea de a lua uneori cauze pierdute”?

 

I.V.: Apoi ai făcut consultanță politică, mai mulți ani, apoi politică în sine, niște ani. E un traseu interesant, care a parcurs diverse etaje ale societății. Care e etajul în care te-ai simțit cel mai bine în tot acest periplu? Momentul în care tu ai fost cea mai confortabilă cu tine însăți?

A.S.: Ca să îți dau răspunsul la întrebarea asta trebuie să recunosc că confortul a venit mai degrabă după ce s-a terminat perioada, dacă înțelegi ce spun. Atunci când erai acolo, probabil nu, simțeam lucrul acesta, dar după, făcând ce spui tu, această evaluare, mi-am dat seama că perioada de la Cotroceni a fost una dintre cele mai provocatoare perioade, foarte, foarte. Poate, nu poate, dar când eram acolo mă simțeam îngrozitor de presată, de stresată, de alertată, de alergată, parcă nu aveam timp să merg până la capăt și trebuia să pun un alt gând, și un alt gând, și un alt gând, dar de fapt aia a fost zona cea mai intensă, cu lucruri senzaționale, fenomenale, la care am participat, am văzut multe. Uneori, chiar fiind parte la decizii importante, și cred că a doua perioadă, acum vorbesc din punct de vedere profesional, public, pentru că trebuie să o spun, chiar dacă ar putea să sune a clișeu, dar sunt convinsă că pentru multe mame și mulți tați, cea mai mare provocare e într-adevăr să fii părinte și să vezi cum crește copilul lângă tine, și să vezi cum ajunge copilul mai mare decât tine și copilul tău îți spune din când în când, pe un ton, hai să zicem ironic, certăreț, „Mămică”, și acest „Mămică” la mine înseamnă „Wow, nu știi chestia asta?” Dar revenind, perioada de la Cotroceni, și a doua perioadă e ultimul mandat de deputat, nu neapărat primul, chiar dacă a fost uninominal, dar acest al doilea l-am simțit mult mai plin pentru mine, chiar dacă asta a fost surpriza, Comisia pentru Drepturile Omului. Știi? Dacă în primul mandat, aproape la fel ca toți parlamentarii, se consideră că această comisie e o comisie de nimic, dar chiar de nimic – știi, îi mai spuneam fiului meu, din când în când, că am și eu plăcerea de a lua cauze pierdute – și mergând acolo, așa părea la început, că am nimerit într-o comisie în care nu e nimic de făcut, nu se poate face nimic. Și pentru mine, cei patru ani de zile au fost foarte plini, și la final m-am bucurat pentru fiecare expert parlamentar, nu de la grupul PNL, ci de la comisia respectivă, care îmi spunea: „Știți, ne pare rău că nu o să mai fiți parlamentar, pentru că niciodată comisia nu a fost atât de energică, și de activă, și de iritantă și de enervantă, ca în perioada în care ați fost dvs. aici”. Astea au fost, să spunem, cele două perioade pline, foarte pline, pe care le-am trăit intens.

 

Haosul comunicării în clasa politică românească: politicienii, propriii lor purtători de cuvânt. Adriana Săftoiu, despre greșelile relației dintre clasa politică și jurnaliști, dar și despre „parlamentarii fugăriți cu microfoanele”

 

I.V.: Ai fost purtător de cuvânt la Administrația Prezidențială. Înainte ai fost purtător de cuvânt la Guvernul României. Ai scris o carte: Vocile puterii, o carte despre instituția purtătorului de cuvânt.

A.S.: Care a dispărut!

I.V.: Mi se pare mie că a dispărut, sau chiar a dispărut?

A.S.: Nu, chiar a dispărut, a dispărut…

I.V.: De ce a dispărut instituția purtătorului de cuvânt?

A.S.: Eu cred că a dispărut odată cu superficialitatea omului politic, care consideră că se pricepe la absolut toate. Și dacă sunt oameni care fac facultăți, mastere, studii, studii continue în comunicare, politicianul nostru consideră că a vorbi înseamnă a comunica. Nicidecum! Tocmai de aceea noi avem această problemă, cu clasa politică. O mare problemă vine din felul în care comunică, din modul în care e transparent actul decizional. Și atunci, pentru că politicianul se pricepe la absolut tot, nu există ceva în lumea asta, la care politicianul român să nu se priceapă, nu are nevoie nici de purtător de cuvânt, și în cazul în care are un purtător de cuvânt sau un om care coordonează relația cu presa, prin acel copilaș, băiețel, fetiță, el vede un ins care să îi mai pună o pilă la presă. Asta înțelege că trebuie să facă purtătorul de cuvânt, care numai asta nu trebuie să facă un purtător de cuvânt. E ultimul lucru pe care să îl faci: să îți pui pile la presă, să cumperi presa, prin faptul că ai tu o relație personală. Pot să spun că eu din momentul în care am devenit purtător de cuvânt la Radu Vasile, uite așa, în 24 de ore s-a modificat relația. Cei care erau în față erau prietenii mei, amicii mei de presă, cu care puneam la cale lucruri nasoale împotriva acelor guverne, ne interesam de la oameni ce surse să avem, mamă, ce mai lucram la temelie. Aceiași oameni cu care eu puneam la cale interviuri, întrebări incomode, în 24 de ore au devenit adversarii mei. A fost propria lecție pe care am învățat-o eu. Ieșind din presă, nu trebuie să îți imaginezi că îți rămâne prietenă. Ei, și atunci, oamenii politici nu mai pun preț pe această comunicare și nu înțeleg, Ionuț, cât de importantă e comunicarea și la nivel de microunivers, și la nivel de macrounivers. Eu nu prea cred în politicieni care au relații foarte bune în mediul privat, cu familia, cu prietenii, și să fie praștie la nivel public. Nu cred, nu se poate. Pentru că dacă știi să comunici în familie, și dacă îți prețuiești familia, și știi să îi asculți, mare lucru, pentru că întotdeauna comunicarea înseamnă să știi să asculți. Nu poți să ratezi atât de mult comunicarea asta publică. Și de asta nu mai există instituția purtătorului de cuvânt; de aia, te rog să mă ierți, este un adevărat haos relația cu presa. Inclusiv modul în care se desfășoară, modul în care, dacă vrei tu, mă rezum la Parlament, acum că am trecut pe acolo, și tu ești acolo, modul în care se face relația cu presa de acolo, fuga aia, cu microfoanele, după parlamentar, tot timpul, tendința aceasta de a arăta că parlamentarul nu știe unde e Polul Nord și unde e Polul Sud, nu că nu ar trebui, dar nu e la fel de relevant. Știi ce e foarte interesant? De pildă, când mergeam în vizite în Bundestag sau în Parlamentul britanic, acolo regulile sunt foarte clare. Acesta e spațiul dedicat presei, acolo stă presa, acolo tu, politician, parlamentar, dacă vrei să faci declarații, te-ai dus la microfon, deci un cadru instituționalizat, care nu te protejează. Nu înseamnă că dacă eu îți spun asta e camera dedicată vouă, aici facem comunicarea, tu ești protejat. Nu ești. Depinde ce întrebi, cum întrebi. Dar nu alergi cu microfonul. Ei, inclusiv, faptul că politicianul nu știe și nu face o relație instituțională, îți arată haosul. Adică, ziariștii cred că asta e presa, înțelegi? Și politicanul zice lasă-i să alerge pe aici, să stea pe aici, pe holuri, ne mai filmează tocurile, ne mai filmează pantalonul, și asta înseamnă că e presă. Din punctul acesta de vedere, tocmai asta e o problemă. Știi? Să ataci uneori omul de rând că e dezinformat, că e manipulat, că are fake news, și după aia vine și el și te întreabă: „De unde să îmi iau, domnule, informația?” și să știi că îți e foarte greu să îi dai surse foarte sigure și foarte credibile. No offence, la adresa nimănui.

 

Mentalități feudale în politică și administrație: „instituția ia chipul șefului”. Adriana Săftoiu: „Cred că cel mai periculos lucru care ți se poate întâmpla ție, ca politician, e să ai un om de presă, deci omul care îți gestionează relația cu media, cu publicul, fără gândire critică.”

 

I.V.: Liderii politici au devenit propriii purtători de cuvânt.

A.S.: Absolut! Și ce purtători de cuvânt ratați, dacă pot să spun așa. Eu, în condițiile în care eram candidat și, evident, lucram cu o echipă, la un moment dat am fost trasă de mânecă de către propria echipă, care a spus: „Doamnă, hotărâți-vă, sunteți candidat sau consultant?” Și mi-am dat seama că făceam și eu păcatul ăsta. Să zicem că eu spuneam că știu pentru că fusesem pe partea de consultant, dar mi-am dat seama că nu, pentru că nu voi putea fi niciodată suficient de obiectivă. Și mai e o treabă, Ionuț. Cred că cel mai periculos lucru care ți se poate întâmpla ție, ca politician, e să ai un om de presă, deci omul care îți gestionează relația cu media, cu publicul, fără gândire critică. Deci în momentul în care omul tău, care trebuie să facă lucrul acesta, nu are gândire critică și nu îți spune decât „E bine, șefu!”, „Șefu, niște ticăloși!” Știi?

I.V.: Ai folosit un cuvânt la care eu am alergie, și am lucrat, ca și tine, cu un Președinte al Republicii. Când aud cuvântul „șeful”, orice instanță critică, orice spirit critic a dispărut. De ce se zice „șeful”? Am vorbit și cu Radu Puchiu, care a lucrat ca tehnocrat în sectorul public și avea această chestiune, tot timpul era privit cu mefiență de către oamenii politici. De ce se zice „șefu” în România mai mult decât în alte țări?

A.S.: Bine, dacă nu îi spui „șefu” îi spui „boss”.

I.V.: Asta e așa, mai peiorativă, „boss”.

A.S.: I se spune șefu pentru că se moștenește, Ionuț! E din generație în generație. Pentru că dacă vine unul și spune: „Nu sunt șefu, mă cheamă cutare sau cutare. Îmi spui fie pe nume, fie… depinde.” Dar dacă le spui celor din jurul tău să înceteze cu acest apelativ, „șefu”, ei mai departe vor spune: „Nu îi place să îi spui „șefu” șamd. Dar câtă vreme majoritatea nu e deranjată de „șefu”, că doar ai văzut, „șefu?” „da!” și răspunzi când ești strigat, ar dispărea. Dar e moștenire, pentru că știi și tu bine, pentru că atunci când vine „șefu” la conducere, primul lucru pe care îl fac cei din jurul tău e să întrebe: „Ce îi place să mănânce?” – nu continui lista! – dar sunt lucruri extrem de private, de personale, despre „șefu”. Gândirea critică dispare. Repet. Eu am asistat la discuții teribile, teribile, în care explicația era „Ăla e rău, l-a cumpărat adversarul, e USR-ist, e PNL-ist, e PSD-ist”, astea erau explicațiile. Înțelegi?

I.V.: „I-a dat un like adversarului”.

A.S.: Da.

I.V.: Asta e o mentalitate feudală, de fapt, în care instituția pe care o conduce „șefu” ia chipul „șefului”.

A.S.: Absolut, evident!

Schimbarea clasei politice și mitul „generației” tinere. Adriana Săftoiu: „Mie îmi place să o mai bagatelizez, să mai și enervez generația tânără de parlamentari, zicând că nu sunt în stare să își facă curat în propriul dulap, și vor să facă curat în propria țară.”

I.V.: Cum se poate ieși din asta?

A.S.: Cu alte generații, și să știi că aici nu aș vrea să facem o confuzie. Pentru că tu sau oricine ar putea să ne aducă un contraargument. „Doamna dragă, în 2004, probabil că a fost Parlamentul care s-a înnoit cel mai mult.” Dacă bine îmi amintesc eu, a fost Parlamentul cu peste 80% parlamentari noi.

I.V.: Deși percepția publică e diferită, Parlamentul se înnoiește la fiecare mandat cu peste 50%.

A.S.: Clar, și vârsta devine din ce în ce mai mică! Ce să îți zic aici, eu am ceva rezerve, pentru că nu înseamnă că dacă ai 25 de ani, e o garanție că vei fi un bun parlamentar, ba din contră, totuși, parlamentarismul presupune foarte multe lucruri, nu doar să stai într-o bancă și să ridici mâna.

I.V.: Și un tip de experiență mai cu seamă în munca în comisii.

A.S.: Și care vine din viață.

I.V.: Ai fost în comisia de Educație, pentru Drepturile Omului, sunt idei pentru care totuși te-ai bătut. Nu puteai dacă nu știai despre ce este vorba, dacă biografia ta nu îți spunea ceva în zona asta.

A.S.: Și ca să ai o asemenea biografie, trebuie să recunoaștem că ai nevoie de ani, adică de experiența aia care vine odată cu anii. E destul de greu să spui că la 25 de ani ai nu știu ce experiență de viață. Mie îmi place să o mai bagatelizez, să mai și enervez generația tânără de parlamentari, zicând că nu sunt în stare să își facă curat în propriul dulap, și vor să facă curat în propria țară. Deci când spun noua generație nu înseamnă neapărat una de 25 de ani, poate fi și una de 40 de ani, adică oameni care să vină cu o altă viziune despre ce înseamnă progresul. Și acuma iarăși or să zică unii: „progresiștii, protendiștii, USR-iștii”. Cum a ajuns progresismul în halul acesta, un cuvânt atât de peiorativ și de combătut? Dar totuși, până la urmă, despre asta vorbim, despre cineva care să vină cu un alt tip de viziune, că eu nu neg aici nevoia de ierarhie, de autoritate, de persoană care conduce instituția și care dă viziunea, care dă direcția, ba ar fi un dezastru, că asta înțeleg printr-un ministru, printr-un prim-ministru, printr-un președinte de țară.

 

România în care nu ierarhiile sunt problemele, ci raportarea la ele

 

I.V.: Un om cu o viziune!

A.S.: Oameni cu viziune, cu autoritate, ca ne reprezintă, care ne dau direcția, și care se înconjoară de oameni care știu să genereze lucruri. Nu ierarhia e o problemă, ci modul în care te raportezi la ierarhie. Vezi tu, pe de o parte, uneori îmi e teamă că în România, nici măcar generațiile care studiază în afară, care vin cu experiența de afară în România, odată ce intră pe teritoriul românesc, parcă e un virus. E ca COVIDul, se ia repede, repede, și nu mai scapi de el. Pentru că, unii dintre ei, repet, te uiți în CV-urile lor, la școala lor, și văd că odată întorși acasă nu e o garanție că se vor schimba, sau că nu vor raporta politica din aceeași perspectivă.

I.V.: La fel cum nu e o garanție că îți păstrezi entuziasmul odată ce începi mandatul de parlamentar. Pentru că virusul e prezent și te poți contamina. Ai candidat în mai multe rânduri, ai și scris o carte, un jurnal de campanie.

A.S.: Am și demisionat!

 

Liste sau alegeri uninominale? Experiența Adrianei Săftoiu: „Uninominalul te lega de glie”

 

I.V.: Ai și demisionat. Dar ai un jurnal de campanie, după experiența uninominalului, din 2008, când ai candidat în Prahova la Urlați. E o diferență între tipul acesta de alegere, uninominală, și votul pe liste, cum ai perceput asta?

A.S.: Da, să știi că da, cel puțin la nivelul meu, da. Uninominalul îi face și pe oameni să fie mult mai conștienți. Știu că e discutat și disputat, dar la modul practic, oamenii sunt mult mai conștienți de omul care îi reprezintă, în momentul în care e uninominal. Când ești pe listă, e cumva la grămadă, și nici relația ta ulterioară nu e la fel de puternică, cu zona aia. Deputat de Neamț. Ditamai județul Neamț, de Botoșani, de Suceava. Județe, înțelegi? Timiș, Prahova! E un județ imens. Când spui deputat de Prahova, eu nu știu dacă poți, într-adevăr, să bați tot județul ăla. Uninominalul te lega foarte mult. Și acum sunt foarte mândră de perioada aceea. Și astăzi sunt oameni din comunele din zona Urlațiului, care îmi spun, și mă bucură lucrul acesta, că am fost unul dintre parlamentarii care a făcut lucruri foarte concrete, care și acum, când te duci, ele există, sunt acolo, se văd, sunt palpabile. Deci uninominalul te lega de glie. A avut niște defecte, dar a mers dintr-o parte în alta. De la un uninominal care avea părțile bune, după experiența asta, am renunțat la el, de la 450 am ajuns la câți? Aproape 600 atunci cu USL-ul.

I.V.: Din cauza PPDD-ului, la momentul respectiv.

A.S.: Da, și ne-am întors la cel pe liste care, după mine, listele astea sunt alcătuite chiar în funcție de cheremul unora.

 

Comisiile parlamentare, filtrul profesionalizării claselor politice? Adriana Săftoiu, despre motivele pentru care alegerile europarlamentare și parlamentare trezesc interesul slab al publicului

 

I.V.: Aici e un argument care trebuie să funcționeze după experiența discutabilă cu uninominalul, lista de partid e un filtru, și ar trebui să fie un filtru în sensul profesionalizării. Atunci când te duci, partidele să aleagă pentru comisii oameni care se  pricep la domeniu. Că nu se întâmplă asta, de multe ori e adevărat. Poate de cele mai multe ori nu se întâmplă. Dar aici e argumentul pentru care partidele, atunci când fac listele, trebuie să gândească în sensul comisiilor din Parlament, să trimită oameni care sunt buni pe anumite domenii.

A.S.: Ceea ce știi și tu că nu se prea întâmplă, din păcate. Iar o deprofesionalizare a Parlamentului este de la legislatură la legislatură. Și asta nu e doar o impresie a mea sau a ta. Se vede foarte clar și din procentele care în permanență scad la Parlament, dar și din lipsa de apetit a cetățeanului de a mai vota la Parlament. Adică stârnesc alegerile locale, pentru că vezi omul, știi omul, prezidențialele, iar europarlamentarele și parlamentarele sunt alegerile cu cel mai puțin interes la public.

I.V.: De unde vine mirajul politicii, din ce vine interesul oamenilor pentru politică?

A.S.: Te referi acum la publicul larg sau la cei care sunt în politică?

I.V.: Eu îmi amintesc în anii ’90, să dăm un exemplu, era Zig-Zag, și pe frontispiciu era un citat din Mircea Eliade, „Nu cred că există în lume un popor care să consume atâta pasiune, când vine vorba de politică”.

A.S.: Nu cred că suntem singurii, eu cred că mai multe țări cu sânge latin trăiesc intens și pasional politica, asta și pentru că la noi se vorbește foarte mult despre politică. Suntem o țară cu cele mai multe talk-show-uri politice, o țară în  care politicieni…

 

Adriana Săftoiu: „În campanie, politicienii se duc obsesiv către publicul taliban”

 

I.V.: Nu știu câte canale de știri…

A.S.: În care politicienii vorbesc mai mult decât experții. Că e medicină, că e Canalul Bâstroe, ce vrei tu, politicianul nostru le știe pe toate, le spune pe toate, experții noștri… nu sunt. Eu când spun experți mă refer la oamenii care lucrează în domeniile respective, care asta fac. Știi? Și atunci da, pentru că politicul vinde atât de mult. O să spui: dacă vinde, înseamnă că și publicul vrea. Acesta e un cerc vicios, după părerea mea. Depinde cum îl crești și cum îl educi. Dacă te-ai încăpățâna să scoți un pic oamenii politici de pe ecrane și să îi duci acolo unde ar trebui să fie, în Parlament, serios, uită-te câți politicieni sunt la televizor, în perioada în care ar trebui să fie la locul de muncă. Când e vot final și ei sunt direct pe la televizoare. Nu mi se pare în regulă lucrul acesta. De ce se întâmplă lucrul acesta? Că nu avem purtător de cuvânt. Atunci când vei avea purtător de cuvânt sau oameni care cu asta se ocupă, pot să te reprezinte. Și tu poți să îți vezi liniștit de treaba ta. Așa că e un cerc vicios, dar să știi că la generația tânără lucrurile nu mai stau așa. Am întâlnit mulți tineri de 20 de ani, care deja au drept de vot, și care nu știu să îți spună nici cine e primul ministru al României. Și asta ar trebui să ne pună pe gânduri, pentru că noi, politicienii, atunci când facem campanii ne ducem obsesiv spre publicul taliban și nu creștem deloc baza.

I.V.: Acele procente ale partidelor, 30-35, vin din 30-35 care se duc la vot!

A.S.: Care în momentul de față sunt 25%, poate, poate, acum.

I.V.: Vom vedea în 2024 că avem multe serii de alegeri.

A.S.: Da, exact!

„Ce e aia, consilier?” Adriana Săftoiu: „Toți când ajung în funcții chiar și de consilieri sau de miniștri, au senzația că ei s-au născut – s-au născut! – pentru a fi acolo”

I.V.: E o întrebare pe care cred că ți-a pus-o mama ta, la un moment dat, „ce e aia, consilier?” Ce e aia, consilier, Adriana Săftoiu?

A.S.: Da… Consilierul se presupune că e o persoană care stăpânește domeniul care face consiliere, pentru că, nu e așa, un președinte de țară sau și un prim ministru nu le poate știi pe toate. Vorbeam acum câteva minute. El trebuie să aibă o viziune, să aibă un caracter puternic, forță de a lua decizii repede, de a avea curaj, dar trebuie să primească îndrumare, sfaturi, informație bună, corectă, pe domenii, de la acești oameni care se presupune că stăpânesc bine domeniul. Domnul Stolojan mă critica uneori când insistam pe lângă Președintele Băsescu – și cineva din afară chiar ar fi spus: „Mamă, dar fata asta chiar e obraznică, ce ton are, cum vorbește” – și domnul Stolojan îmi spunea: „Eu nu te înțeleg. Ai spus o dată domnului Președinte, de două ori, dar de ce să fim atât de insistenți, că până la urmă el își asumă decizia, el e responsabil în fața publicului de decizie”. Niciodată nu mi se părea asta. Mi se părea că dacă sentimentul meu era că sunt ferm convinsă că ceea ce spun eu e corect și deja verificat, preferam să mă contrazic sau să mă contraargumenteze până la final, până la linie, când nu mai era nimic de făcut. Deci acesta e consilierul. Un om care își stăpânește bine meseria și nu e obsedat să fie consilier, ci în momentul în care e acolo, e obsedat să facă ceea ce face bine. Apropo de gândirea critică, foarte mulți își suspendă această gândire critică, pentru că ea te pune în pericol, în pericol să îți pierzi funcția. Și nu știu cum mama Sfântului Sisoie, aproape toți când ajung în funcții chiar și de consilieri sau de miniștri, au senzația că ei s-au născut – s-au născut! – pentru a fi acolo. Mama și tatăl lor de-aia i-a făcut pe ei și vezi cât de disperați sunt și câte compromisuri cumplite pot face ca să rămână acolo. De aia și suntem unde suntem, pentru că am avut parte numai de politicieni obsedați sau numai, gata, am exagerat și eu… dar o mare parte din politicienii care au ajuns în funcții de decizii sunt obsedați de propria lor persoană. Fără glumă, sunt foarte multe cărți interesante, pe tema asta, despre psihopați și sociopați. Nu am zis-o eu, cărțile astea spun că printre primii care se încadrează în zona asta sunt politicienii.

 

Adriana Săftoiu: „Politica e în mare parte percepție”

 

I.V.: De ce se caută consilieri de imagine – li se și spune, consilieri de imagine, și nu se caută consilieri de competență?

A.S.: Eu zic că se caută și consilieri de competență, dar politica e în mare parte percepție. De ce? Și ca să naști, să faci un copil, e un proces mai lung. Nu de prima dată rămâi însărcinată, dacă rămâi, durează nouă luni, înțelegi? Și în politică, să  poți face fapte și ele să se vadă, durează un pic. Nu e ca și cum azi m-am făcut ministru, mâine am și rezultate. Sunt două lucruri, e această percepție la care trebuie să lucrezi, și să nu o lași la întâmplare, și trebuie să știi și la ce să reacționezi, ce anume trebuie să vinzi, și apoi partea cealaltă, care nu e mai puțin importantă, și care trebuie să meargă în paralel, ca la final să vii să îi arăți ce ai făcut tu. Nu doar ai stat pe un scaun, ai tăiat niște panglici, nu doar ai băut cafeluță și ai consumat bugetul acelei instituții prin plimbări. Și da, e important să ai acest consilier de imagine, pentru că, repet, sunt multe lucruri care se întâmplă și trebuie explicate în timp util. Și nu, despre nimeni, sau cum să zic, nu e doar despre a-ți cosmetiza ție imaginea, ci pentru că sunt lucruri pe care eu, cetățeanul, trebuie să le știu. Mai ales pentru că uite, o chestiune pe care noi o avem doar la nivel de bășcălie, dacă vrei tu, modul în care noi conștientizăm nevoia ca politicianul să vorbească zi de zi, ceas de ceas, despre felul în care folosește banul public. Înțelegi? Și toate populismele – ce ați vrea, acum să meargă cu căruța? Nu, vreau să meargă cu ce se cuvine. Unde se cuvine, cum se cuvine, și când se cuvine. Îți amintești, acum câțiva ani, era o doamnă ministru prin Suedia, sigur, alt tip de politică, alt tip de moralitate și etică. Soțul doamnei – doamna era ministru – a făcut niște cumpărături de mobilă. A primit un discount mai mare decât se oferea public pentru cetățean. A doua zi presa află, spune: „Domnul acesta… oare de ce?” Care a fost rezultatul? Doar pentru că exista suspiciunea că ar fi beneficiat de așa ceva, fiind soțul doamnei ministru, doamna ministru și-a dat demisia. Nici nu era ban public, era banul doamnei. Noi nu avem această conștientizare că trebuie să le cerem să dea raportul public. Și principalul vinovat e Parlamentul. Pentru că Parlamentului îi este frică să ceară guvernului, ministerelor, folosirea banului public. Apropo de asta, nici cu Parlamentul nu îmi e rușine, că tocmai citeam că se cumpără niște limuzine pe la Senat. Nu că nu ar trebui.

 

Pariul pentru prezența electoratului la vot la alegerile din 2024: 25%, procentul optimist al Adrianei Săftoiu

 

I.V.: E și povestea pe care o aminteam mai devreme, cu jurnaliști care pun întrebări care nu au de a face cu misiunea ta de parlamentar. Sunt elemente anecdotice sau marginale, ceea ce îi ține pe oameni departe. Și de aia avem aceste procente mici, în ceea ce înseamnă prezența la vot, și vom vedea în 2024 câtă lume o să meargă la vot.

A.S.: Eu de pe acum îți spun că în mare parte nu vom depăși un procent de 25% și mi se pare un procent foarte optimist. Dacă nu se va schimba clar ceva în modul în care vom face listele, criteriile, în modul în care cât de transparente sunt ele în mod real. Și după cum spun, reforma Parlamentului! Nu mai putem continua așa. O parte dintre comisii în mare parte nici nu se întrunesc, care știi și tu bine, e invenția studiului individual. Nu se poate! Îmi amintesc de perioada de până în anul 2000 când Parlamentul lucra până vineri. Până vineri! Se discuta în Parlament lege cu lege, articol cu articol, nu cum e acum, vine calup legea. Luai fiecare articol și îl supuneai la vot și la dezbatere. Erai vinerea acolo. În Parlament! Acum ai două ore luni, încă trei marți, la comisie, încă două miercuri și ai plecat de acasă. Despre ce vorbim?

I.V.: Simplificăm.

A.S.: Nu simplificăm, fix așa e.

I.V.: Nu, pot fi mai multe ore dar nu schimbă asta.

A.S.: Mai multe ore la câteva comisii: Justiție, Finanțele, care au mai mult de lucru, sau când vin legi, cum va fi Legea Educației, la Educație, da, se va lucra mai mult. Dar una peste alta, o reformă parlamentară ar fi fost super utilă și normal că nu va avea loc această reformă parlamentară nici pentru reducerea numărului de membri, pentru că asta ar fi trebuit să fi fost deja demarată. Și dacă nu a fost demarată, nu mai ai când să faci.

 

Cronică de Cotroceni, o carte care acoperă doar 10% din experiență trăită de Adriana Săftoiu în rolul de consilier prezidențial. „O carte mai mult comentată, decât citită”

 

I.V.: Ai vorbit de 2004. La finalul lui 2004 ai devenit consilier prezidențial, ai scris și o carte, Cronică de Cotroceni.

A.S.: În 2015.

I.V.: Ceva mai târziu, da. E adevărat. Ce se poate spune și ce nu din ce face un consilier prezidențial? Cât acoperă acea carte din ce ai făcut?

A.S.: 10%.

I.V.: Spune ceva din cele 90%, ceva ce nu ai spus în carte.

A.S.: 10%, îți dai seama? Păi dacă nu am spus în carte, înseamnă că am considerat că nu trebuie spus în carte. Dar să știi că deși cartea a fost destul de comentată – aș spune că e o carte mai mult comentată decât citită. Adică eu am auzit oameni care comentau și am întrebat: „ați citit cartea asta?” „Nu, dar am auzit noi prin presă”. „Păi și-atunci?”

I.V.: E o vorbă a unui mare critic literar, „dă-mi-o citită”!

A.S.: Exact, dă-mi-o citită! E o carte în care, de fapt, eu am vorbit despre lucruri care s-au întâmplat public. Și pe care le-am relatat, povestit, din perspectiva mea, văzându-le din interior. Nu știu dacă există 1% în această carte în care eu am vorbit despre lucruri care nu erau cunoscute. Nu, ele erau întâmplate la nivel de public și nu am făcut altceva decât să le dau propria mea interpretare, așa cum le-am trăit eu din interior.

 

Ce șanse avea Traian Băsescu și de ce le-a irosit? Adriana Săftoiu: „A ridicat nivelul disputei despre corupție, numai că la final ai constatat că erau și mulți dintre ai lui, vorba domniei sale, ca să îl cităm, „trei de-ai mei au fost luați de trei de-ai mei”

 

I.V.: Ești împăcată, privind în 2023, cu ce s-a întâmplat în acei ani, când ai fost la Cotroceni?

A.S.: Nu. Evident că nu.

I.V.: De ce?

A.S.: Pentru că eu cred că Traian Băsescu a avut o șansă extraordinară, pentru România, îmi amintesc de modul în care erau întâlnirile noastre externe și de maniera în care era întâlnit Președintele Băsescu, ca un om care va schimba colțul ăsta de Europa. Apoi românii care îl priveau ca pe un om care va pune capăt corupției politice, pentru că noi pe tema asta am venit: că România nu crește pentru că e o corupție la nivel politic și al mediului de afaceri, o încrengătură, și nu că nu ar fi existat, și cred că am ratat din plin, toate ocaziile și toate oportunitățile pe care le-am avut și încrederea. Am uzat încrederea oamenilor că vom face ce trebuia să facem. La final, sigur că Președintele Traian Băsescu – nu știu dacă să zic a luptat – a ridicat nivelul disputei despre corupție, numai că la final ai constatat că erau și mulți dintre ai lui, vorba domniei sale, ca să îl cităm, „trei de-ai mei au fost luați de trei de-ai mei”. Nu sunt împăcată, probabil că acolo am făcut și noi, toată echipa, niște greșeli, cred că unii am abandonat – eu plecând acasă, simțind că atât am putut, nu mai aveam de unde, alții exact ce spuneam, „eu i-am zis, a făcut ce a vrut el”, și de asta pot să spun, nu, îmi pare rău că am ratat o bucată de istorie care ar fi putut să schimbe multe lucruri în mult bine.

I.V.: Spune-mi o calitate și un defect major ale lui Traian Băsescu.

A.S.: Principala calitate era că suporta foarte bine critica și provoca foarte bine autocritica. Un defect: a renunțat la această gândire critică și a picat în păcatul: „Sunt împărat, și dacă sunt împărat, atunci vreau să aud mai mult despre hainele mele frumoase”.

 

Politica lui „Jos cu cineva”. Adriana Săftoiu: „Noi ne raportăm la politică și la oamenii politici la fel cum ne raportăm la iubiți sau iubită”

 

I.V.: Spui undeva că nu poți construi nimic durabil, nimic în perspectivă, numai pe „jos”. „Jos, Iliescu”, „Jos, Constantinescu”, „Jos, Băsescu”. Aș vrea să te întreb… „Jos, Iohannis”, mai departe, probabil… dar aș vrea să te întreb de ce românii, care încredințează cu entuziasm și pasiune emoții, încredere, speranță, președintelui, apoi îl transformă în țap ispășitor?

A.S.: Pentru că, Ionuț, asta o spun și în Cronică de Cotroceni, noi ne raportăm la politică și la oamenii politici la fel cum ne raportăm la iubiți sau iubită. Când nu mai facem lucrul acesta, atunci probabil va fi mai bine. Cred că va trebui să ne raportăm mai degrabă cum ne raportăm la copii. Pentru că atunci când te raportezi la copilul tău, ridici mereu ștacheta. Cum spuneam: „10! 10! Înoată! Balet!” adică îi ceri tot timpul să își depășească condițiile, să fii mândru de el. De obicei, cu iubitul sau iubita suntem mult mai puțin pretențioși. Cred că în general, iubiții, iubitele, sunt persoanele de pe lumea asta care se bucură de cea mai mare protecție și toleranță. Părinții și copiii, în schimb, nu. Întotdeauna le ceri să își depășească limitele. Ești alături de ei, dar mereu cu „Haide, fă! Haide, fă!” Dacă am face chestiunea aceasta cu oamenii pe care îi votăm, dacă am sta cu ochii pe ei, să găsim instrumente, pârghii, să le cerem să își respecte cuvintele spuse, pârghiile, eu cred că am câștiga mult mai mult. Noi așa ne raportăm. Ne îndrăgostim fabulos de ei, cât suntem îndrăgostiți nu vedem nicio pată de ketchup pe cămașă, și când ne-am dezîndrăgostit, aia e! Să te ferească Dumnezeu!

I.V.: Deci tot spirit critic.

A.S.: Știi că spunea Harari la un moment dat, nu mai știu dacă în Sapiens sau în Homo Deus, nu mai știu în care dintre ele, că secolul XXI va fi al celor care vor stăpâni cei patru C: gândirea critică, comunicarea, creativitatea și colaborarea. Dacă te gândești bine, și te uiți la un om de succes, exact acolo e: știe să comunice? Știe să fie creativ? Știe să colaboreze cu cei din jur? Are gândire critică, să nu fie manipulat? Ce mai vrei?

 

 

Simfonia semnelor, o carte scrisă din experiența ca parlamentar în Comisia pentru Drepturile Omului. Adriana Săftoiu: „Am vrut să povestesc experiența acestor oameni pentru auzitori”

 

I.V.: Ultima carte pe care ai scris-o, pentru că am făcut un periplu prin cărțile pe care le-ai scris și care redau într-un fel, experiențe, din diverse perioade ale vieții tale. Ai scris această carte, Simfonia semnelor, și o să citez din Prefața scrisă de profesorul Andrei Pleșu: „Cartea Adrianei Săftoiu este și o carte de memorialistică. Plină de portrete, de întâlniri destinale, de context comunitar, individual, autobiografic. Nu întâmplător, autoarea a exercitat perioade întregi meseria de purtător de cuvânt. O bună ocazie să intri în contact cu episoadele de surzenie a interlocutorilor, cu eșecul comunicării, cu derapajul cuvintelor”. Cum ai ajuns să faci o carte din aceste experiențe?

A.S.: Pfu! Cred că spun și în carte. Să știi că mie mi-a fost foarte rușine, în momentul în care am descoperit comunitatea surzilor și mi-am dat seama că am ajuns la o vârstă, totuși, înaintată, și cât de puțin am știut despre suferința acestor oameni, despre faptul că sunt marginalizați, în propria lor țară, că noi le spunem lor: „Ah, nu poți să vorbești? Scrie!” Cu un tupeu și cu o aroganță teribilă! Atunci am simțit că penitența mea trebuie să meargă până la capăt, să mărturisesc public propria mea ignoranță, și în același timp spunându-mi că singurul mod sau nu numai, pe lângă încercarea, care mi-a reușit parțial, să promovez legea prin care limba semnelor să devină limba lor recunoscută oficial, ca limbă a lor maternă, să povestesc despre acești oameni pentru auzitori. Pentru acei oameni dintre noi care sunt dispuși să afle despre ei și să nu mai întoarcă capul. Știi, vorba aceea, între a râde de ei și a-i privi cu indiferență, mai bine așa, pentru că sunt oameni care când văd un grup de surzi, care scot și niște zgomote guturale, râd, se distrează, copiii surzi sunt supuși unui bullying, ei tocmai de aceea și merg în comunitățile lor și nu au curajul să iasă din acea comunitate. Și am spus că acești oameni merită să fie cunoscuți. Pentru că, chiar dacă sunt selectați, poveștile lor se repetă în mare parte. Doar locul, numele și chestiunile care țin de ei ca persoană sunt diferite, dar experiența lor de surd într-o lume a auzitorilor, e cam aceeași.

I.V.: Spune-mi o idee, următoarea idee pentru care te-ai bate în Parlament.

A.S.: Cred că mai am de făcut lucruri cu oamenii aceștia, pentru că, din  păcate, ministerele și parlamentarii nu sunt dispuși să facă presiuni pe ministere. Ministerele trebuiau deja să elaboreze de doi ani de zile normele metodologice de aplicare a legii și aproape nimeni nu a făcut acest lucru, și probabil că dacă aș fi acolo nu aș avea nicio rușine și nu că rușine, m-aș simți obligată, să chem miniștri, să îi interpelez, să îi chem la raport, ceea ce, evident, PSD-PNL nu o să facă, pentru că nu e frumos să îți chemi miniștri, altă nebunie, apropo de gândirea critică.

I.V.: Cred că în toate partidele, și mai trist e că uneori sunt chemați, dar nu vin miniștri. Cunosc și cazuri de genul acesta.

A.S.: Dar în general există această cutumă.

 

Adriana Săftoiu, despre discriminarea pozitivă de pe urma căreia Comisia pentru Drepturile Omului ajunge întotdeauna la partidele minorităților naționale

 

I.V.: E firesc ca ministrul să vină, de multe ori, el însuși e parlamentar. Dar uită.

A.S.: Cu siguranță aici ar mai fi foarte mult de lucru. M-am întrebat și eu, dacă aș mai fi încă o dată parlamentar, m-aș duce înapoi la Comisia pentru Drepturile Omului sau m-aș duce la comisia de Educație? Aici ar fi marea mea dilemă. Pentru că și atunci când eram în comisia de Educație erau lucruri foarte importante pe care le semnalam. Plus că trebuie să nu uităm un lucru. A fi parlamentar nu înseamnă doar să faci legi. Înseamnă și să fii raportor, să iei subiecte, teme, să le dezbați, să le ridici.

I.V.: Să faci declarații politice, să atragi atenția pe un anumit subiect.

A.S.: Aș avea de ales între cele două, nu știu pe ce m-aș apleca, dar cred că totuși Comisia pentru Drepturile Omului m-ar atrage, m-ar tenta, pentru că am rămas cu această suferință, că pentru această comisie nu este recunoscut rolul. Știi că în Parlamentul European, Președintele pentru Comisia pentru Libertățile Cetățenești și Drepturile Omului, e foarte în vizorul Președintelui într-o ședință, și dacă ăla ridică așa, un pic sprânceana, „s-a întâmplat ceva?” Imediat e verificat dacă legea despre care discută încalcă vreun drept al omului. Și eu, când am reușit – să zicem că am reușit să conving, la momentul acela – conducerea Parlamentului, iacă-tă, tot domnul Dragnea a fost și acolo, ca să vezi că trebuie pomenit și în contexte de genul acesta, a spus: „Eu cred că în Comisia pentru Drepturile Omului ar trebui să vină toată legile, pentru că trebuie să vedem exact asta, dacă legile pe care le promovăm încalcă vreun drept al omului?” Sunt 48 de drepturi ale omului pe care România le-a recunoscut prin tratate internaționale. Și cred că mi-ar plăcea să îi dau importanța care se cuvine. Îmi pare foarte rău pentru colegii de la minoritățile naționale, dar eu consider că e o discriminare pozitivă nedreaptă ca această comisie să meargă automat la minoritățile naționale, doar pentru că minoritățile naționale trebuie să aibă o comisie! Nu, eu cred că minoritățile naționale pot avea orice comisie!

I.V.: Pot să aibă orice comisie!

A.S.: Absolut, situația de acum mi se pare aberantă!

I.V.: Sunt oameni competenți pe anumite domenii, și pot conduce anumite comisii foarte bine.

A.S.: Da, sigur! Dar pare o prostie modul în care și grupul pentru minorități naționale dar și Parlamentul României tratează acest subiect. Adică dă-le un os de ros, să tacă, să aibă și ei o comisie, și le dai exact comisia care ar trebui să fie pe picior de egalitate cu comisia pe Justiție. Asta îți zic, că dacă noi doi am fi stat acum să punem pe hârtie ce ar însemna o reformă a Parlamentului, deja se desprind clar 4-5 direcții care se impun obligatoriu refăcute și modificate. Ca să ridici standardul și nivelul Parlamentului!

Despre absența criteriilor de profesionalizare a clasei parlamentare, dincolo de algoritmul politic

 

I.V.: Și nivelul oamenilor, până la urmă!

A.S.: Asta vine automat! Schimbă, Dumnezeule, consistența, calitatea actului parlamentar, dar nici nu se poate schimba cu…

I.V.: Dar și a celui politic.

A.S.: Da, asta voiam să spun, pe acesta nu îl poți schimba.

I.V.: Când oamenii vor începe să înțeleagă și vor vedea că în spate sunt niște decizii raționale, transparente, ținând cont de niște criterii și de niște norme, se vor întoarce spre politică. Sigur, nu substanțial, dar acele 25 – 30% care azi s-ar duce la vot, ar fi mai mulți.

A.S.: Poate! Exact!

I.V.: Adriana Săftoiu, mulțumesc mult pentru acest dialog!

A.S.: Și eu!

 

Fair play între foști consilieri, la Avangarda. Adriana Săftoiu, despre Ionuț Vulpescu: „El a fost consilierul Președintelui Ion Iliescu, eu, consiliera Președintelui Traian Băsescu, pe mine Ionuț m-a încântat”

 

I.V.: Aș vrea în final să adresezi celor care urmăresc podcastul meu, Avangarda, cu Ionuț Vulpescu, un gând, o urare, un îndemn.

A.S.: Avangarda cu Ionuț Vulpescu cred că merită urmărită de acum încolo pentru că e, într-adevăr, vorba despre Ionuț Vulpescu, pe care îl cunosc de foarte mult timp, și care chiar dacă el a fost consilierul Președintelui Ion Iliescu, eu, consiliera Președintelui Traian Băsescu, pe mine Ionuț m-a încântat. Îmi pare rău că trebuie să vorbesc așa, Ionuț. Dar asta e! M-a încântat faptul că aveai o eleganță a dialogului pe care foarte rar o mai găsești azi în România, cu atât mai mult pentru cineva care e în politică. Faptul că ești în politică, dar nu te-ai deteriorat, nu îmi dau seama dacă ține de genetica ta, de cei șapte ani de acasă, dar citești în continuare, vorbești o limbă română frumoasă, ești la argument, nu ești la ad hominem, sunt foarte multe motive pentru care eu am acceptat să vin la acest podcast, pentru că, să știi că, ia-o cum vrei, fie ca un semn de aroganță din partea mea, dar nu mă duc des și nu accept foarte ușor să intru în dialog, tocmai pentru că dialogul în România s-a deteriorat atât de tare, și eu nu vreau să fim tot timpul de acord, și nici nu cred că e bine să fim tot timpul de acord, și e și plictisitor să fim de acord. Dar să mă combați doar pentru că nu îți place mecla mea, asta suport destul de greu. Așa că Avangarda, cu Ionuț Vulpescu, merită să fie urmărită!

I.V.: Mulțumesc mult! În România e valabilă tot mai des o vorbă a lui Octavian Paler: „În România sunt două tipuri de singurătăți, a celor care vorbesc și a celor care nu ascultă”. Și eu cred că trebuie refăcut dialogul acesta, inclusiv dialogul cultural, că de la asta am plecat. Și într-adevăr, nu trebuie să fim de acord. Unanimitățile arareori duc la lucruri bune. Arareori se produc, plecând de la unanimități, lucruri bune. Mulțumesc foarte mult, Adriana Săftoiu!

A.S.: Și eu!

Parteneri