E o vedetă populară fermecătoare și creativitatea ei e cea care a dus la succesul unor megaproducții precum Teledonurile TVR, Festivalurile Cerbul de Aur, Mamaia – Folclor, Maria Tănase, precum şi Gala TVR 50, România din suflete, Premiile TVR Internaţional. În 1999 a primit distincția de „Femeia anului în Televiziune”, însă fiecare an a fost anul ei: prin bucuria adusă spectatorilor, prin puterea de a face televiziune de calitate, prin dragostea de cântec, de oameni, și de destinele din spatele lor. „O dată-n viață”, Iuliana Tudor a venit la microfonul podcastului Avangarda: a vorbit despre ce înseamnă să fii credibilă în lumea spectaculară a ecranului, care sunt diferențele dintre show-uri și spectacole de calitate, cât de (in)sensibil e publicul la cultură, ce înseamnă să trăiești sub obiectivul camerei de filmare și cât loc rămâne pentru familie, copil și inimile celor dragi. Iuliana Tudor a făcut o Avangardă în felul său: prin talentul și sensibilitatea ei, a generat cele mai bune emisiuni de folclor, fără a lăsa sentimentul că asta înseamnă rabat de la modernitate sau tradiționalism riguros. A testat empatia diferitelor personalități de cultură în exercițiul de rol ca vedete populare, iar în toamna anului trecut a strâns toate poveștile de viață într-un volum autobiografic, „Fericirea nu costă nimic”. Nimic nu ne costă nici să ascultăm povestea Iulianei Tudor altfel, într-un dialog despre podcast despre Coldplay și muzică populară, despre binele și răul care ne fac să ne prețuim viața, despre credință, dragoste și eleganța cu care trebuie trăite, într-o societate în care normalitatea e exotică.

Interviul integral poate fi ascultat accesând link-ul: https://www.youtube.com/watch?v=je86jl9IK0g

 

 

 

Cine e mentorul care i-a dat Iulianei Tudor toată cunoașterea și expertiza? „Mi-a dat tot ce ştie, fără măsură”

 

Ionuț Vulpescu: Bun găsit la un nou episod al podcastului meu, Avangarda cu Ionuţ Vulpescu. Astăzi am bucuria să am invitată o avangardistă a folclorului autentic, a promovării folclorului muzical, realizatoarea TV Iuliana Tudor. Iuliana, mulţumesc mult că ai acceptat invitaţia mea!

Iuliana Tudor: Mulţumesc pentru invitaţie şi sunt onorată să fiu într-un spaţiu în care ştiu că aduceţi foarte multe personalităţi la care ar trebui, cred eu, să ne raportăm mai mult.

I.V.: Care e personalitatea la care te raportezi cel mai mult tu?

I.T.: Prima a fost mama mea. Şi cred că ea rămâne pentru mine reper de umanitate, de înţelegere, înţelepciune, moralitate, decenţă, dragoste, un cumul de ceea ce cred că ar trebui să fim ca fiinţe trăitoare pe pământ, ca fiinţe iubitoare de viaţă. Viaţa văzută, da, ca o luptă în multe rânduri, dar şi ca bucurie!

I.V.: O luptă este viaţa!

I.T.: Deci te luptă! Deci te luptă, da! Cam aşa spunea mama mea. Iar apoi, normal, personalităţile cred că la care ne raportăm citind, învăţând, mergând la şcoală, întâlnind oameni. Un alt mare om, aş spune că este doamna Elise Stan, cea care m-a format în meseria aceasta extraordinară, numită televiziune, şi care mi-a dat tot ce ştie, fără măsură, ceea ce e rarisim, pentru că mentoratul este o treabă pe care trebuie să ți-o asumi pe nişte ani faţă de cineva. Iar domnia sa, de 25 de ani, continuă şi acum să facă mentorat pentru mine. Şi nu pot să fiu altfel decât recunoscătoare vieţii, pentru că mi-a oferit astfel de întâlniri. Nu toată lumea are parte de aşa ceva. Şi atunci când ai…

 

Iuliana Tudor dorește un spațiu mai consistent pentru auzirea elitelor

 

I.V.: Oamenii nu se întâlnesc nici cu ei înșiși.

I.T.: Da. Asta mai cu seamă, da. Și de-aia spun, sunt foarte, foarte multe personalităţile la care aş spune că mă raportez şi mă bucur că în această ţară mai avem, avem o zonă consistentă de elite pe care mi-aş dori tare mult să le auzim şi să le vedem mai mult în spaţiul public.

I.V.: Noi trăim un timp în care cei mai mulţi spun că nu datorează nimănui nimic.

I.T.: Da. Din nefericire.

I.V.: Deci tu datorezi mamei tale…

I.T.: Și tatălui meu, părinţii mei, deopotrivă, da.

I.V.: Şi doamnei Elise Stan…

I.T.: Da, aş alege, da.

 

Cine e omul din spatele volumului Iulianei Tudor, Fericirea nu costă nimic? Iuliana Tudor: „Nu mi-a plăcut să intru pe teritorii pe care nu le stăpânesc”

 

I.V.: O să vorbim și despre această carte pe care am citit-o zilele trecute.

I.T.: Trebuie să-mi spuneţi acum cum vi s-a părut pentru că aici aştept o părere avizată.

I.V.: Fericirea nu costă nimic.

I.T.: Da!

I.V.: Care a apărut la editura Univers. În bună măsură, cartea structurată în jurul dialogului pe care l-ai făcut cu Răzvan Bucuroiu.

I.T.: Colegul meu de la Televiziunea Română, el a avut ideea, m-a oprit într-o zi în televiziune, pe hol, şi mi-a zis „eu aş vrea să fac o carte cu tine despre povestea ta!”. Şi evident că mi s-a părut aşa o glumă iniţial, pentru că dintotdeauna nu mi-a plăcut să intru pe teritorii pe care nu le stăpânesc. La modul la care şi când eram mică, nu am vorbit decât foarte târziu, când am simţit că pot să pronunţ foarte bine.

I.V.: Ce înseamnă târziu?

I.T.: Peste un an jumate, cred că, nu, mai mult chiar. Şi am avut tot timpul această grijă.

 

Iuliana Tudor, sceptică la început cu privire la o carte despre viața ei: „Eu mai lipseam să scriu o carte, că în rest toată lumea scrie cărţi.”

 

I.V.: Ai recuperat…

I.T.: Da, mai ales când am persoane în jur şi ştiu că e bine să fii bine. Am treaba asta în minte, în permanenţă. Şi atunci a scrie o carte în condiţiile în care nu am nici pregătire pentru asta, nici un bagaj consistent literar în spate… Ceea ce am sunt acumulările mele din liceu, din facultate, din şcoala pe care am parcurs-o. Dar nici vorbă să mă recomande asta pentru a fi scriitor. E drept, prima reacţie a fost: „eu mai lipseam să scriu o carte, că în rest toată lumea scrie cărţi.” Şi el mi-a zis, „nu e vorba despre asta, e vorba despre conţinutul poveştii tale de viaţă.”

I.V.: Răzvan Bucuroiu e foarte bun intervievator.

I.T.: Da, exact. Şi am avut încredere. Şi mi-a dat încredere. Am stat foarte multe luni de zile la un ceai dimineaţa. Ne-am întâlnit ore bune. Am înregistrat aceste convorbiri. Le-am transcris. A urmat apoi un timp în care am luat efectiv pe calculator frază cu frază, pagină cu pagină. Tot am refăcut pentru că limba vorbită, știm, e diferită faţă de cea scrisă. Şi am adaptat pentru ceea ce înseamnă scriitura.

 

 

O biografie best-seller. Secretul? Iuliana Tudor: „Trebuie să aibă putere să fie un exemplu. Să te poţi inspira dintr-o prăbuşire a cuiva.”

 

I.V.: Ce face ca o biografie să devină o poveste, aşa cum zici?

I.T.: Cred că puterea exemplului. Trebuie să aibă putere să fie un exemplu. Să inspire, să motiveze, să te regăsești într-o formă sau alta acolo. Să poţi să crezi că şi tu ai puterea să faci treaba aceea, dacă vorbim despre a obţine ceva în viaţă. Să te poţi inspira dintr-o prăbuşire a cuiva. Uite, s-a ridicat, a făcut aşa. Poate că nu mai vine să mă vait chiar aşa toată ziua, gândindu-mă că cineva a suferit mai mult decât mine. Şi ăsta a fost cârligul, dacă vreţi, pentru ceea ce a însemnat motivația mea de a face această carte. Oamenii la care această poveste va ajunge. Publicul meu.

 

Sfatul primit de Iuliana Tudor din familie: „Oricât ți-ar fi de greu, viaţa e bunul tău cel mai de preţ”

 

I.V.: Cum zice bunicul tău.

I.T.: Da.

I.V.: „Când simţi că viaţa te pune jos şi totul o ia la vale, să nu uiţi niciodată că ai în tine puterea să o iei de la capăt. Puterea asta o să o ai mereu atâta timp cât eşti pe lume. Oricât ți-ar fi de greu, viaţa e bunul tău cel mai de preţ.”

I.T.: Este ceea ce trebuia să învăţ şi ar trebui să înveţe fiecare copil de la o vârstă foarte fragedă.

 

 

Utopia Iulianei Tudor: oamenii să se salute pe stradă în București

 

I.V.: Ai avut şi şansa să creşti cu bunicii tăi, undeva, într-o comună în Prahova, nu departe de Dâmbovița mea. Care a fost pedagogia esenţială a bunicilor tăi? Ce te-au învăţat bunicii faţă de părinţi, să zicem?

I.T.: Buna rânduială. Atât. În simplitate. Trăiau o viaţă grea, dar cu respect pentru rânduială. Şi rânduiala de la sat îşi are nişte legi nescrise, care se respectă din tată în fiu. Se transmit pur şi simplu. De la regula de bun simţ, care înseamnă să comunici cu orice persoană cu care te întâlnești la modul respectuos. Să saluţi. Câţi în urbanul mare ne mai salutăm pur şi simplu, pe stradă? Mi-ar plăcea să văd asta aici, în Bucureşti. Deşi sună utopic.

I.V.: Sau dacă o facem să nu fim ipocriţi.

I.T.: Absolut. Exact. Acolo oamenii în comunităţile mici şi să ştiţi că mai există în rural la noi acum comunităţi în care se păstrează această rânduială.

 

Iuliana Tudor, veste șocantă despre satul românesc: „Călătoresc mult în România şi mă întâlnesc cu acest tip de comunitate care, din punctul meu de vedere, s-a salvat. Natural”

 

I.V.: Mai păstrează satul românesc de astăzi acest gest?

I.T.: Da, da, da. Sigur.

I.V.: Îl mai conservă.

I.T.: Călătoresc mult în România şi mă întâlnesc cu acest tip de comunitate care, din punctul meu de vedere, s-a salvat. Natural. Acolo se salută. Acolo se ajută în continuare vecinul cu vecinul. Acolo încă se respectă ziua de duminică aşa cum a fost ea lăsată. Să ne odihnim. Să mergem la biserică, la liturghie. Să ne învăţăm copiii una alta. Şi, mai mult decât atât, masa. Aşa cum am scris şi în carte. Cultul pentru masă. Bunicii mei, când ne aşezam, era o formă de ritual care, din atitudinea corporală, însemna respect. Când se aşeza mămăliga şi se tăia în cruce cu aţa, toţi ne uitam aşa ca şi când se întâmplă ceva, wow, într-o tăcere absolută. Bunicul era aşteptat. Nu mâncam niciunii, deşi nu mai puteam de poftă legat de ce era pe masă. Aşteptam să se aşeze bunicul întâi în capul mesei şi apoi, după ce spuneam rugăciunea, puteam mânca. Aşa am crescut şi, exact cum aţi spus, e un noroc că am prins astfel de valori manifeste absolut firesc.

 

Bucătăria „de acasă”: Brânza de oaie și tocănițele, favoritele Iulianei Tudor

 

I.V.: Ţi-aminteşti mâncarea preferată din copilărie?

I.T.: Brânza de oaie, făcută de bunica mea. Ciorbele toate, supele, mirosurile de acolo. Şi despre ele am povestit.

I.V.: Și tocăniţe… Astea sunt și la mine în zonă.

I.T.: Şi astea, da. Da, da, da, da, exact.

I.V.: Cu mămăligă, evident.

I.T.: Evident, păi era mâncarea de bază. Pâine mai rar. Mă trimiteau să iau de la magazin, dar mai rar.

 

Cunoașterea de sine, varianta Iuliana Tudor: „Cevaul acela care poate mai târziu, dacă ai noroc să vezi şi eşti atent, devine vocaţie”

 

I.V.: Te-ai gândit vreodată că poate pasiunea pentru folclorul muzical a venit de atunci din copilărie, fără să ştii?

I.T.: Sunt sigură de asta. Cred că pentru fiecare om se imprimă ceva din mediul în care creşti. Cevaul acela care poate mai târziu, dacă ai noroc să vezi şi eşti atent, devine vocaţie. În cazul meu, am avut două direcţii pe care le-am simţit vocaţionale, clar. Pedagogia. Îmi plac copiii foarte mult şi mă simt atât de bine când ofer din ceea ce ştiu. Îmi place să învăţ pe alţii din ceea ce ştiu, repet. Şi această direcţie, televiziunea, care nu a fost în planurile mele, a fost o pură întâmplare, dar cred că Dumnezeu a ştiut să mă aşeze lângă trenul potrivit. Şi-au trecut 25 de ani de când nu regret că m-am urcat în acel tren.

 

 

25 de ani de când Iuliana Tudor s-a urcat în trenul potrivit. „La gară m-au chemat prin difuzoare să mă prezint la informaţii”

 

I.V.: Asta trebuie povestit. Nu e un tren… se zice, ai ratat trenul, dar nu! În cazul tău a fost chiar un tren.

I.T.: Da. Eram în gară la Tulcea. După un concurs mergeam, cântam atunci. Eram la Şcoala Populară de Artă de la Ploieşti şi mă căutau pentru un casting care se desfăşura la TVR. Profesoara mea de canto a fost căutată de cei de la TVR şi apoi la părinţii mei. Nu e, unde e, la Tulcea. Au sunat acolo, de acolo e la gară şi la gară m-au chemat prin difuzoare să mă prezint la informaţii. Şi aşa a fost. Am schimbat biletele în ziua aceea era şi-am ajuns ultima la concurs. N-am înţeles nimic din ce mi s-a întâmplat atunci. A fost ceva la limita nebuniei pentru că nu eram aranjată. Eram ca de pe tren. Ca de pe tren. Şi, vedeţi, a contat intuiţia celor care erau în comisie. Doru Dumitrescu, Mariana Şoitu, Titus Munteanu şi Anca Fusariu. Cea care m-a şi văzut de fapt în cadrul concursului Moştenitorii, din cadrul emisiunii Tezaur Folcloric. Acolo am cântat prima oară. Şi aşa a început.

 

De la Coada Izvorului la Topul Folclorului. Iuliana Tudor, necăjită de felul în care e înțeleasă libertatea astăzi: „Acolo am trăit în respect. Acum suntem îndreptăţiţi să ne revoltăm pentru orice”

 

I.V.: A fost trenul, a fost TGV pentru tine.

I.T.: A fost ceva predestinat. Aşa îmi place să spun. Şi acum gândesc că aceasta e misiunea mea. Aceasta a fost de fapt şi este în continuare emisiunea mea aici. Să duc mai departe valorile acestea.

I.V.: Satul de care vorbim se cheamă Coada Izvorului.

I.T.: Da.

I.V.: Și numele acestui sat este predestinat. Acolo e Coada Izvorului. Este şi un oximoron, așa de început și de sfârșit.

I.T.: Exact.

I.V.: Şi coada, şi izvorul. E un oximoron în onomastica asta. Dar în orice caz trimite la rădăcini. Trimite la tradiţie. Trimite la un fel de a trăi, de a-ţi asuma cumva trecutul.

I.T.: Şi cu ceea ce îmi place să folosesc, respect în primul rând. Acolo am trăit în respect. Acum nu se mai respectă mare lucru. Acum suntem îndreptăţiţi să ne revoltăm pentru orice. Împotriva oricui. Nu mai există ruşinea că domnul profesor spune ceva. Nu e adevărat. Eu pot să-l contrazic pe domnul profesor. Că eu ştiu mai bine.

I.V.: Nu mai are autoritate şcoala.

I.T.: Ce să mai zicem. Sunt nişte ani de zile în care cred că s-au surpat mai multe.

I.V.: Şi câte vreme cineva care ia 6 sau 7, ajunge social vorbind mai bine decât ăla de 9 şi 10.

I.T.: Avem o problemă. Avem o mare problemă.

Ionuț Vulpescu despre criza solidarității în societatea noastră: „Mămăliga românească explodează rar şi greu în istorie.”

 

 

I.V.: Lucrul ăsta nu s-a întâmplat. Departe de a avea nostalgia satului şi nostalgia copilăriei. Ceva s-a virusat. E un virus. Nu mai sunt filtre de competenţă. Pare că lucrurile astea nu prea se mai respectă.

I.T.: E firesc să vă întreb acum. Credeţi că mai e vreo şansă pentru România? Din perspectiva asta. Educaţională, culturală şi mult mai departe.

I.V.: Cu siguranţă este o şansă. Ce cred că e greu la noi este să pui lucrurile laolaltă. Individualităţile. Foarte greu să ne mai strângem. Coeziunea socială e foarte greu de realizat. Mămăliga românească explodează rar şi greu în istorie. Nu e numai mămăliga satului, e şi o mămăliga în istorie, care explodează foarte rar, cu o sintagmă celebră. Avem un exemplu pozitiv recent. Noi când am câştigat la turneul final de fotbal, nu am câştigat pentru că am fost individual mai buni, ci pentru că împreună au jucat şi au anulat calităţile tehnice superioare ale adversarilor. Pe stilul românesc.

I.T.: Absolut!

I.V.: Aici este problema. Ce ne mai strânge? Ce ne mai adună? Refacerea solidarităţii. Eu cred că aici este problema. Cum au fost cei de la 1848, pașoptiștii, de exemplu. Când 30 de ani împreună o generaţie a mers pe câteva teme mari. Deci  speranţă este, da.

I.T.: Şi nu moare niciodată. Dar mă gândesc la copii. Sunt mamă şi mă gândesc la…

 

 

Iuliana Tudor despre copilul ei: „A fost dorit, a fost aşteptat şi a fost cu probleme”

 

I.V.: Și Tudor, copilul tău, este cea mai importantă opera a ta, cum spui în carte.

I.T.: A fost dorit, a fost aşteptat şi a fost cu probleme, dar Dumnezeu a zis el trebuie să fie în familia asta. Şi atunci este şi mă bucur de el în fiecare zi. Încerc, atât cât pot, apropo de echilibru, să îl rog să fie adaptabil pentru orice timp vine, pentru orice tip de societate vine, dar în acelaşi timp să nu uite nişte piloni şi la care îl îndemn să se întoarcă oricând. Îi e greu, îi e bine, indiferent de situaţie. Dar fără pilonii aceia nu cred că poate supravieţui. Pentru că e aşa o vânzoleală în valori, e aşa un haos în toate, e un amestec în care lipseşte ghidul din punctul meu de vedere. Nu mai există ghidul la nivel public. Reperul acela, reperele acelea care pe un domeniu sau altul, că vorbim de muzică, vorbim de literatură, vorbim de economie, vorbim de, nu zic politică, că aici stârnim discuţii. Deci lucrurile de specialitate.

I.V.: Îți spun eu că e valabil şi în politică.

I.T.: Deci nu mai există reperul acela care să fie integru şi care să dea un răspuns, dar un răspuns care să fie şi respectat. Nu să fie, cum să spun eu, aşa, de dragul de a ieşi public şi să spunem câte ceva.

I.V.: Autoritate.

I.T.: Autoritate!

 

 

Iuliana Tudor critică faptul că expertiza e eclipsată de popularitatea gonflată a influencerilor: „vocea care e mai des auzită, dom’le, pe ăla-l credem”

 

I.V.: Dispare ideea de autoritate!

I.T.: Şi nu pentru că, repet, promovăm pe cineva şi atunci vocea care e mai des auzită, dom’le, pe ăla-l credem. Nu! Ci pentru că el are în spate un bagaj profesional, că vorbim de domenii, da, de specialitate, consistent, care să-l transforme într-o autoritate. Asta simt eu că lipseşte. Când aud că se spune cu atâta uşurătate, dar ce, e muzică bună sau aşa, da, toată lumea este liberă să asculte exact ce doreşte. Dar când ne apucăm să analizăm la nivel de partitură, de compoziţie şi de text, hai să dăm voie celor care se pricep la asta. Şi atunci dacă omul acela, care a fost într-o școală de muzică, are cercetare, are poate un doctorat în domeniu, da, are multă practică în spate, nişte ani de experienţă, da, vorbim de termenul acela, e o somitate într-un domeniu. Păi dacă el spune că nu e bine, atunci eu zic că ar trebui să facem un pas în spate şi mai bine să tăcem.

I.V.: Ca în cazul rețelelor sociale, fiecare e autor, nu?

I.T.: Da, nu ştiu dacă e de condamnat şi faptul că acolo fiecare om are dreptul să-şi exprime părerea. Ceea ce vreau să spun este că spunea foarte bine domnul Daniel David, de la Babeş-Bolyai.

 

 

Cunoașterea înseamnă răbdare, timp și respect pentru autoritate. Critica Iulianei Tudor: „Însă vreau să cred că în general, dezbaterea pro şi contra face bine.”

 

I.V.: E rector la Cluj.

I.T.: Rectorul de la Cluj, de la Babeş-Bolyai, spunea aşa, cunoaşterea e dobândită acum pur şi simplu dacă auzi două, trei păreri în social media. Dom’le, eu ştiu! Cum adică mă contrazici pe mine? Eu ştiu! Păi cunoaşterea în legătură cu orice subiect presupune întâi răbdarea documentării, răbdarea lecturii în sine, răbdarea înţelegerii şi abia apoi transferul interior, judecată de valoare personală. Dar asta înseamnă un timp. Nu, am văzut două, trei păreri pe Facebook, mi-a plăcut cum sună. Eu ştiu, dom’le, mai bine decât tine.

I.V.: Asta e bibliografia ultimă la care apelezi.

I.T.: Şi atunci respectul faţă de ghid se duce. Aici cred că este o fisură. Însă vreau să cred că în general, dezbaterea pro şi contra face bine.

 

 

Cum ajungi la marele public? Iuliana Tudor: „Nu mai putem atinge omul modern decât folosind mijloace actuale.”

 

I.V.: Tu ai 25 de ani deja în Televiziunea Română, în televiziunea publică, ești unul dintre realizatorii emblematici ai ultimelor vreo două decenii şi mă bucur că în carte îl pomenești la un moment dat pe Iosif Sava. Și eu am crescut cu Serata Muzicală a Televiziunii publice, rămâne punctul de referinţă pentru istoria contemporană a televiziunii publice. Apropo de autoritate, de documentare, de competenţă şi de a insufla celor care te ascultă în spirit. Că acolo nu era numai despre muzică, era un fel de a vedea lumea până la urmă.

I.T.: Absolut, cu totul, dar nu făcea doar educaţie muzicală, era mult mai extinsă povestea. Acum însă cred că tipul acela de emisiune eu nu cred că ar mai prinde. În fiecare etapă cred că trebuie găsite mijloacele care să mă apropie de copil, de tânăr, adolescent, de cel pe care doresc să-l ating. Nu, trebuie să înţelegem şi noi asta, ca promotori. Nu mai putem atinge omul modern decât folosind mijloace actuale. Iar aici intervine din nou ghidajul. Pentru că şi a îmbrăca în haine moderne ceva ce este vechi poate fi făcut rău, ca să nu zic alt cuvânt. Poate ştirbi din frumusețea originalului.

 

 

Iuliana Tudor: „Reţeta aceea a adus folclorul în modernitate şi-a creat un trend. Toată industria muzicală a introdus folclorul în concert, în club, peste tot”. Ce plan secret are vedeta populară pentru rețelele sociale? „Începând din anul acesta, provocarea mea este social media. Să merg acolo, culumea, da, şi către TikTok, şi către Instagram, şi către Facebook.”

 

 

I.V.: Te-ai apropiat de folclor şi promovezi folclorul muzical, iată, de 20 de ani. Nu ţi-a fost teamă să fii cumva anacronică? Măcar ca percepţie publică?

I.T.: Sunt convinsă că sunt oameni care consideră aşa. Însă pariul meu, permanent, asta nu se termină niciodată, ca realizator, este da, să fie actual. O dată în viaţă m-a ajutat să inovez. Reţeta aceea a adus folclorul în modernitate şi-a creat un trend. Toată industria muzicală a introdus folclorul în concert, în club, peste tot. Generaţia aceea, timp de 10 ani privitoare de O dată în viaţă, cu siguranţă a primit folclorul prin acel program şi l-a înţeles ca o formă de entertainment. Dar elementul cultural a fost şi el livrat acolo, de la haine. L-au văzut pe Smiley îmbrăcat în ipingea, pe Delia în ie şi într-un costum de mireasă de Oaş absolut superb, cântând la flaut, alături de lăutarii cu maestrul Botgros. L-au văzut pe Vali Bărbulescu, DJ-ul, făcând un mix pe teme din muzica tradiţională, fantastic! Vedeţi? Depinde foarte mult, în primul rând, plaja culturală a realizatorului, a celui care pune acolo şi experimentul chiar, şi apoi nivelul limital pe care vrei să îl atingi. Că, normal, se poate greşi. Aici e o treabă foarte fină, folclorul e o treabă de patrimoniu, e parte din patrimoniu cultural al acestei ţări, e identitate. Nu poţi face foarte multe schimbări, pentru că atunci se duce în kitsch. Atunci, clar, a comercializa ceva ce e parte din patrimoniul cultural al unei ţări, înseamnă să mai şi strici pe alocuri. Nu pot să spun că am făcut perfect ce am făcut, dar miza acestei, cum să spun eu, schimbări permanente, mă urmăreşte şi acum. Începând din anul acesta, provocarea mea este social media. Să merg acolo, culumea, da, şi către TikTok, şi către Instagram, şi către Facebook.

 

 

Iuliana Tudor se împrietenește cu Tik-Tok. Pact cu diavolul? „Dacă merg în TikTok şi eu conving un grup de copii, să zicem de la 8 ani până la 15 ani, să intre într-o horă, undeva într-o parcare, sau în curtea şcolii…”

 

I.V.: Nu trebuie să fugi de ele. Problema e ce conținut le dai.

I.T.: Important e să adaptăm conţinutul acesta, care înseamnă valorile acestea, pe înţelesul copilului care consumă numai mediul acela. Şi asta e foarte greu de făcut. Pentru că, din nou, cum a fost şi la O dată în viaţă, voi fi acuzată că stric. Dar, hai să ne gândim, dacă merg în TikTok şi eu conving, da, un grup de copii, să zicem de la 8 ani până la 15 ani, să intre într-o horă, undeva într-o parcare, sau în curtea şcolii, şi le spun despre căluşi, şi le vorbesc despre, ştiu eu ce, clop şi le duc nişte brâie şi îi pun să se îmbrace.

 

 

Anunț incendiar din partea Iulianei Tudor: „Mă ofer eu să fac acest manual alături de specialiștii care se pricep la asta, de la clasa I până la a-IV-a, şi de la clasa a V-a până la a VIII-a, atât trebuie să facem. Lucruri de bază care au legătură cu obiceiurile şi tradiţiile noastre”

 

I.V.: Nu Jurgen Klopp, ci clopul…

I.T.: Exact. Cred că aş reuşi măcar să li se pare interesant şi să mă joc cu ei, cumva. Apoi, intervine şi, cum să spun, miza la nivel de stat. Din punctul meu de vedere, şi la orice microfon o să spun lucrul acesta şi fac şi la dumneavoastră, îmi doresc foarte mult ca statul român să înţeleagă că aceste valori, care sunt identitare, indiferent unde ne duce politica globală, ele trebuie aşezate într-un manual şi predate la şcoală. Nu mai putem să ducem aceste valori, la modul realist vorbind, şi să şi rămână temeinic, copiii să înţeleagă despre ce e vorba, decât într-o formă instituționalizată, la şcoală. Şi am zis că mă ofer eu să fac acest manual alături de specialiştii care se pricep la asta, de la clasa I până la a-IV-a, şi de la clasa a V-a până la a VIII-a, atât trebuie să facem. Lucruri de bază care au legătură cu obiceiurile şi tradiţiile noastre. Să ştie măcar că sunt conectaţi cu un popor care are o istorie importantă. Şi atunci nu vă mai spun atât de uşor, am auzit muzică românească, când ea de fapt e turcească. Şi să invocăm faptul că da, am fost sub ocupaţie turcească atâtea secole şi atunci devine muzica noastră. Nu, este un împrumut. Ne bucurăm de ea, dar nu e a mea. Nu mă reprezintă!

 

 

Optimismul Iulianei Tudor: „România nu e chiar aşa pierdută pe un drum haotic”

 

I.V.:  Care sunt riscurile azi pentru folclorul românesc? La ce e expus genul cel mai tare?

I.T.: Riscul este a se pierde interesul, în primul rând. Iar prin Vedeta populară, asta mi-am dorit, să reactivez generaţii de copii peste 16 ani şi tineri, care să-şi dorească să devină promotori pentru aceste valori, pentru că prin ei nu vor muri atunci. Vedeta populară a creat un mare entuziasm şi personal am pornit cu scepticism că voi mai găsi la un casting naţional oameni care să vrea să facă asta. Surpriza mea a fost să descopăr că există exact comunităţile despre care vorbeam puţin mai devreme, în care respectul pentru trecut există în continuare şi atunci România nu e chiar aşa pierdută pe un drum haotic.

I.V.: Cred că televiziunea publică este locul potrivit pentru asta.

I.T.: Este şi motivul pentru care am rămas aici. Misiunea despre care vorbeam puţin mai devreme are legătură şi cu locul în care fac asta.

 

 

De ce crede Iuliana Tudor că tinerii care se ocupă de folclor sunt o speranță? „Ei nu au venit la microfon doar că vreau şi eu să fiu solist de muzică populară şi să mă duc să cânt la nunți şi să câştig bani. Nu.”

 

I.V.: E rolul de pedagogie, de educaţie şi instrucţie.

I.T.: Şi atunci am deja anul acesta, probabil că vom face al 10-lea sezon Vedeta Populară, în care am descoperit câteva sute de copii. Sute. La casting se adună mii, dacă ar fi să-i amintesc pe toţi. I-am ales pe cei mai buni, dar ce-a fost surprinzător pentru mine este să ascult un tânăr de 16-17 ani care vorbeşte despre mediul în care el s-a născut cu o ancoră culturală, istorică, comunitară, adică oameni pregătiţi. Ei nu au venit la microfon doar că „vreau şi eu să fiu solist de muzică populară şi să mă duc să cânt la nunți şi să câştig bani”. Nu. Sunt copii care vin de la liceu de muzică, sunt copii care vin de la academiile de muzică, studenţi, sunt oameni care au trecut printr-o zonă, cum să spun, de acumulare, la nivel cultural, despre acest domeniu. Nu sunt doar trecători pe acolo. Şi pentru mine, ce să vă spun? O mai mare împlinire nu cred că pot avea.

 

 

Când era Iuliana Tudor cât pe ce să renunțe la televiziune? „Mi-am scris şi demisia de vreo, nu ştiu, 7-8 ori”

 

I.V.: 10 ani de Vedetă populară şi 25 de ani de televiziune. E un an important. Aniversar.

I.T.: Da, da. Este un an important şi mă gândeam că nu ştiu când au trecut. Şi e atât de frumoasă meseria asta.

I.V.: Nu te-ai gândit niciodată să renunți?

I.T.: Oh, da, mi-am scris şi demisia de vreo, nu ştiu, 7-8 ori, cred.

I.V.: Motivele fiind diferite sau aceleași?

I.T.: Motivele sunt aceleaşi. De regulă când nu am simţit că sunt înţeleasă exact cu ceea ce vreau să fac şi nu am fost susţinută. Când nu primeşti susţinere, atunci e un pic mai greu. Şi când atitudini personale sunt transferate în zona profesională, atunci nu mai e regulă.

 

Ce înseamnă să lucrezi în TVR? Iuliana Tudor: „Noi suntem acolo pe bani publici. Eu sunt angajata unui patron. Patronul meu este poporul român.”

 

I.V.: Subiectivismul, tradiţional românesc, idiosincraziile specifice.

I.T.: Exact! Pentru că eu am fost învăţată că emisiunea este pe primul plan. Indiferent ce am avut eu înainte, indiferent ce conflicte am, cu indiferent cine. Emisiunea este pe primul plan, pentru că telespectatorul este cel care merită respect. Noi suntem acolo pe bani publici. Eu sunt angajata unui patron. Patronul meu este poporul român.

 

 

Iuliana Tudor despre Calea Doboranților, singura care a dus-o aproape de televizarea muzicii folclorice: „E o lume curată. Şi lumea asta mie îmi place”

 

I.V.: Calea Dorobanţilor e calea ta esențială profesional, vorbind?

I.T.: Ce frumos! Cred că este calea muzicii acesteia. Calea lumii acesteia. Care e o lume de poveste. E foarte frumoasă. E o lume curată. E o lume care conservă un anume tipar de gândire. Un anume fel de a fi cu decenţă, cu măsură, cu echilibru, cu raportare la credință, cu cum să spun, aplicare pentru tot ce înseamnă mediul familial. Familia în sine, ca valoare fundamentală. Şi lumea asta mie îmi place.

 

 

Cât costă fericirea pentru Iuliana Tudor? „Nu costă nimic. Cred foarte tare că viaţa trăită în firesc e cea care ne face fericită”

 

I.V.: Vatra.

I.T.: Şi este despre normalitate. Vorbeam înainte de a începe înregistrarea. Cred foarte tare că viaţa trăită în firesc e cea care ne face fericită. Şi nu costă nimic.

I.V.: M-ai întrebat de carte. Unul dintre argumentele tari ale cărţii este că e o pledoarie pentru firesc, pentru normalitate. Asta apare în toate. În întâlniri, în poveştile despre bunici, despre părinţi, despre prieteni. Momentele grele care sunt descrise în carte şi să trăieşti cumva normal şi firesc. Asta mi se pare o linie așa, directoare, a cărţii.

I.T.: Pentru că aşa sunt eu.

I.V.: Fericirea nu costă nimic?

I.T.: Ea costă, dar ce ne face cu adevărat fericiţi, nu costă. Cineva spunea despre costul pe care îl plătim ca să ajungem la fericire. A, se întâmplă şi asta în viaţă. Dar eu vorbesc prin acest titlu despre ceea ce înseamnă toată povestea mea. În primul rând, oamenii. Oamenii de lângă noi. Nu costă nimic să întreții o relație, de orice tip este ea, bazată pe iubire. În primul rând. Dacă pornim orice gând, orice gând față de oricine cu iubire, pălesc toate celelalte. Nu-ți mai vine așa de simplu să dai frâul liber umanului care zice, da, stai puțin că nu poți să iubești chiar așa, pe toată lumea. Eu cred că da, eu cred că se poate. Și am trecut de-a lungul acestei vieți peste foarte multe lucruri care au venit către mine ca avalanșe de rău, să spunem, da? Dar dacă le privești cu detașare și ajungi la un nivel de înțelegere care să-ți permită să spui stop oricărei reacții, aici e problema, fondul reactiv al omului.

 

Ruperea de malaxorul zilnic, testul Iulianei Tudor. Cine i-a dat putere să se ridice din momentele de cădere? „Dumnezeu m-a ridicat de atâtea ori. ”

 

I.V.: Poți să privești cu detașare răul, suferința, durerea?

I.T.: În momentul în care ești în prăpastie, când ești doar tu cu tine, ai doar două căi din punctul meu de vedere. Rămâi acolo sau te ridici. Ca să te ridici, ai nevoie de credință în primul rând, în tine și în Cel de Sus. Atât timp cât știm că nu suntem singuri, e motorul pentru orice luptă, pentru orice luptă. Eu știu că e cu mine. E în mine. Mama mea e în mine acum. Ea îmi dă putere în continuare. Dumnezeu m-a ridicat de atâtea ori.

I.V.: A fost prima aniversare fără mama.

I.T.: Da. Și am ales să stau acasă. Este primul an în care nu am dorit să fac nimic. Absolut nimic. Am stat cu tatăl meu, cu familia mea și să știți că e un exercițiu la care îndemn, a te rupe și mai ales pentru mine, ca persoană publică. Să te rupi un pic de tot ce înseamnă malaxorul zilnic. Care e rutina? Birou, emisiune, documentare, vizionare, montaj, contact cu toată lumea.

I.V.: Ce rating ai avut, câtă lume s-a uitat.

I.T.: Exact. Întâlniri cu oameni și așa mai departe. Este o viață socială foarte activă și are o dinamică câteodată greu de dus. Și când mă rup, îmi dau seama ce bine e. Ce bine e! Pentru corp, pentru minte. E ca o resetare.

 

 

Fuga de adevăr și social-media. Iuliana Tudor: „Nu mă uit peste gard.” Despre relația cu fiul ei: „I-am dat telefon la 11 ani și nu regret că am făcut lucrul ăsta”

 

I.V.: Spui în carte că cel mai bine, cel mai important este să întorci spre tine însuți. Că asta-i calea.

I.T.: Dar ne e frică.

I.V.: De ce?

I.T.: De ceea ce putem găsi. Pentru că fugim de foarte multe ori de oglinzile aducătoare de adevăr.

I.V.: Adică ne mințim noi pe noi.

I.T.:  E mai comod să stau să privesc zidul virtual și să văd vieți frumos, cosmetizate, din efecte și așa mai departe, că parcă mă încălzește și pe mine, cel care nu am o astfel de viață. Când, de fapt, e doar despre tine. Nu mă uit peste gard.

I.V.: Viața ca Instagram.

I.T.: Da, da, da. Uite, un titlu.

I.V.: Viața pe Instagram.

I.T.: Da, da, da. Da, nu e de dorit o viață ca un Instagram. Din punctul meu de vedere, e doar opinia mea. Și l-am învățat și pe Tudor asta. În general, am mai declarat, i-am dat telefon la 11 ani și nu regret că am făcut lucrul ăsta pentru că acum știe că orice gadget trebuie accesat cu măsură. Cu măsură.

I.V.: Câți ani are?

I.T.: Face 14 ani în decembrie.

I.V.: Păi și cum evaluezi acești 3 ani de când are telefon mobil?

I.T.: Mă uit la ceea ce consumă de acolo. Și îmi spune că nu are răbdare să stea să scrolleze foarte mult. Stă un timp, dar nu-l ține. Pentru că are deja formate niște criterii. Vedeți, și aici este rolul formator al părintelui. Și aici îndemn orice părinte care are copii mici, mari. Nu contează. Fiți acolo. Luați-i de lângă telefoane, vorbiți cu ei. Conectați-vă cu ei. Să vă cunoașteți. Și doar așa se pot regla lucruri. Ce ai făcut azi? Întrebarea simplă. Ce ai făcut azi? Dar tu ce ai făcut? Și deja se creează un schimb emoțional acolo. Și copilul capătă încredere.

 

 

Pedagogia parentală a Iulianei Tudor, dialogul și schimbul emoțional. „Așa se educă un copil”

 

I.V.: Adică să stai de vorbă.

I.T.: Absolut. Și să-i spui.

I.V.: Să îl asculți pe celălalt.

I.T.: Când el îți pune o secvență de la școală, îți dă posibilitatea de a corecta. Dar cum? Uite, data viitoare când vei trăi povestea asta, să știi că nu e bine. Uite, poți să faci așa. Poți să faci așa. Poți să faci așa. Dar în niciun caz așa. Și atunci copilul reține. Așa se educă un copil. Adică asta au făcut părinții noștri cu noi.

I.V.: E mai important să asculti decât să vorbești?

I.T.: Nu cred că sunt persoana în măsură să spun asta și o spun cu jenă, oarecum. Încă învăț să ascult mai mult. Este o lecție la care pot să spun că, mă rog, am trecut corigența numai chiar acolo. Dar încă învăț să ascult.

I.V.: Nu iei zece încă.

I.T.: Da, da, da.

I.V.: Nu ai coronița din copilărie!

I.T.: Nu, nu nu! Și asta! Prietenii mei mă cunosc. Mai ales când e vorba de subiecte în care cred foarte tare, devin foarte pătimașă și nu mai aud nimic. Deci în momentul ăla. Și asta, da, îmi spun. E dovadă de foarte puțină inteligență. Dar ce să fac? Mă educ. Deci încă sunt într-un proces de educare.

I.V.: Ca moderator, trebuie să te echilibrezi în permanență.

I.T.: Niciodată, niciodată în cadrul emisiunilor mele, nu se întâmplă asta. Asta se întâmplă doar așa, în discuțiile cu prietenii, cu familia și așa mai departe. Acolo mă dezlănțui eu când e un subiect.

 

 

Concertul Coldplay a declanșat o secvență nervoasă Iulianei Tudor. „Poporul român nu e rasist. Nu a fost niciodată. Dați-mi voie să mă disociez de ceva care nu e pe gustul meu. Atât.”

 

I.V.: Cine te-a enervat ultima oară? Când te-ai dezlănțuit ultima oară și ai fost pătimașă în argumente?

I.T.: Concertul Coldplay.

I.V.: Ai fost la concert?

I.T.: Da.

I.V.: Așa. Ne pregătim și să notăm un punct de vedere.

I.T.: Pentru mine lucrurile sunt mult mai simple decât… S-a iscat. Sunt deja și conotații rasiale, politice, sociale. Deci de toate. Pe fond e bine că se dezbate. Repet, e foarte bine. Și e sănătos pentru un popor să dezbată. Însă, în opinia mea, lucrurile nu trebuiau alăturate. Atât. Deci nu avea ce să caute acolo. Judecățile de valoare pe care le face fiecare vin din perspectiva culturală. Poporul român nu e rasist. Nu a fost niciodată. Nu este nici pe aproape, nici pe departe despre rasism acolo. Mesajul „să ne iubim” în contextul acela nu e relevant. Îl iubesc pe acel tânăr ca ființă umană, cum mă raportez la dumneavoastră, la orice persoană cu care mă întâlnesc. Nu e relevant. Însă, diferențele culturale care au legătură cu școala, cu nivelul de înțelegere, cu lecturile, cu câtă poezie am citit și așa mai departe, mă fac să judec. O muzică și un text. Dați-mi voie să mă disociez de ceva care nu e pe gustul meu. Atât. Am spus-o în toate interviurile mele. Fiecare gen muzical îți are publicul său. La fel este și cu manelele. Avem un public consistent, asta e realitatea, care consumă acel gen de muzică. Putem discuta și putem teoretiza despre asta la infinit.

 

 

Iuliana Tudor despre scandalul Coldplay în România: „Am fost invitați de Chris Martin să privim cu îngăduință și să acceptăm. Atunci acceptă și tu că mie, personal, mie, Iuliana, nu mi-a plăcut alegerea ta. Acolo. Din punctul meu de vedere, aceea este o scenă cu reprezentativitate.”

 

I.V.: Nu o să ascultăm numai Beethoven și Bach la infinit.

I.T.: Absolut. Absolut. Dar de ce să nu privim și din perspectiva celui căruia nu îi place? Adică libera exprimare nu este doar dintr-o direcție. Am fost invitați de Chris Martin să privim cu îngăduință și să acceptăm. Atunci acceptă și tu că mie, personal, mie, Iuliana, nu mi-a plăcut alegerea ta. Acolo. Din punctul meu de vedere, aceea este o scenă cu reprezentativitate. El, trupa, da, ea, Coldplay, venise într-o țară. Pe scena aceea alegi, conform gândului turneului, pe cineva care să nu fie foarte cunoscut. A spus, e la început de drum, reprezintă o minoritate sau nu știu. Au ales după criterii diferite, oricum, în țările în care au fost. În Italia l-au ales pe Zucchero. Nici o legătură. Iată, deci nu înțeleg. A fost Gypsy Kings, iar. Adică, lucruri diferite au fost în țările astea. Cred că pentru România trebuia un pic mai multă documentare, la nivel cultural. Atât.

 

 

Manele și Coldplay. Iuliana Tudor: „Eu nu pot să creditez valori ca femeia-un obiect, viața, reușita în viață pe bază de noroc, banul care primează în orice, conflictul, dușmanii, ca să vă dau doar câteva exemple.”

 

I.V.: Amestecul ți se pare ție nepotrivit.

I.T.: Nu, nu, nu. Alăturarea de valori. De-aia spun. În general, comunitățile, da, își aleg lucrurile care le plac după nivelul cultural pe care îl are fiecare. Ce vreau să spun este că valorile pe care le-a promovat Coldplay ca trupă, din 1997 de când s-au înființat până acum, nu se regăsesc în tipul de muzică cu care s-au alăturat. Sunt lumi total diferite.

I.V.: Tu te-ai dus la concert pentru că îi asculți, pentru că îți place această trupă.

I.T.: Absolut, da. Adică această alăturare de valori a fost la o distanță probabil foarte mare. Și de aici reacția, da. Eu nu pot să creditez valori ca femeia-un obiect, viața, reușita în viață pe bază de noroc, banul care primează în orice, conflictul, dușmanii, ca să vă dau doar câteva exemple.

 

 

Iuliana Tudor către Chris Martin: „Și atunci l-aș întreba pe Chris Martin. Dragoste cu gust de Coca-Cola. Este un vers care cadrează cu mesajul, cu valorile trupei Coldplay, transmise prin textele lor de-a lungul întregii cariere? Dacă da, I rest my case.”

 

 

I.V. Registru.

I.T.: Și un vers. Aici spun, n-am auzit, cel puțin în dezbaterea publică, să pună pe masă analiza textului. Adică eu asta spun. Hai să analizăm cultural. Cultural, pur și simplu. Valoarea literară a textului. Și atunci l-aș întreba, exact, pe Coldplay, pe Chris Martin. Dragoste cu gust de Coca-Cola. Este un vers care cadrează cu mesajul, cu valorile trupei Coldplay, transmise prin textele lor de-a lungul întregii cariere? Dacă da, I rest my case.

I.V.: Și eu cred că nu manelele în sine sunt problema.

I.T.: Nu!

I.V.: Nu toată lumea trebuie să ascultă muzică clasică sau să fie pasionată de jazz.

I.T.: Absolut. E vorba de un respect reciproc. Și eu respect publicul care ascultă, da, genul acela, dar am pretenția că atunci când mă duc la un concert să ascult altă muzică, cea care-mi place mie, să nu mă întâlnesc cu altceva. Și atunci am fost surprinsă și dezamăgită.

 

 

Manelizarea de acasă și cea de pe stadion. Iuliana Tudor: „Punem ce vrem noi, da, pentru că e evenimentul meu de acasă. Dar pe o scenă cu reprezentativitate, la nivel național, nu poți să pui orice. Pentru că aia te reprezintă pe tine.”

 

I.V.: E un tip de manelizare a societății.

I.T.: E vorba de un comportament. Aici.

I.V.: Mai general.

I.T.: Exact. Aici e un concept mai larg. Și despre asta, da, cred că ar trebui să se discute. Nu sunt eu în măsură să o fac. Dar eu pot să judec strict muzical și la nivel de text. Și asta chiar nu pot să spun că îmi place neapărat. Că nu-mi place. Și atunci, hai să ne respectăm. Ai ales să asculți muzica aceea, n-am nicio problemă. N-am nicio problemă pentru că, repet, fiecare om este liber să asculte ce dorește. Și se mai face iarăși paralela. Se spunea că e o formă de ipocrizie, că se dansează pe manele la evenimente, nu știu ce, și acum pe scena aceea nu ne-a plăcut ce s-a întâmplat. Păi nu putem pune pe aceeași poziție un eveniment privat, în care tu cu familia, cu prietenii, da, puneți ce muzică vreți voi. Și asta a fost și pe vremea comunismului, a fost și înainte se cântau și texte deochiate la evenimentul privat. Punem ce vrem noi, da, pentru că e evenimentul meu de acasă. Dar pe o scenă cu reprezentativitate, la nivel național, nu poți să pui orice. Pentru că aia te reprezintă pe tine.

I.V.: Cum îți explici că s-a consumat totuși ceva pasiune în jurul acestui subiect?

I.T.: Ceea ce e foarte bine.

I.V.: Și s-a riscat o polemică. Bun, dar nu e o temă derizorie, secundară față de alte teme care, să zicem, nu preocupă societatea românească și ar trebui să o preocupe?

I.T.: Știți de ce?

 

 

Pro sau contra huiduială? Iuliana Tudor: „Păi, dacă promovezi libera exprimare, atunci trebuie să ai îngăduință și să accepți și faptul că mie nu mi-a plăcut alegerea ta, nu de tine, nu mi-a plăcut alegerea ta, n-am și eu dreptul să spun asta? Nu sunt de acord, da, cu huiduitul, cu fluieratul, nu, da, era pe stadion, acum sincer. Nu eram la Ateneu.”

 

I.V.:  Din ce a venit această pasiune? De ce acest subiect și nu altele?

I.T.: Pentru că a fost, cum să spun, la vedere, a fost o surpriză, a fost ceva șocant pentru publicul de acolo. Public care, exact cum am spus, aștepta altceva. Atât. Nu trebuiau alăturate lucrurile. Puteam aduce Damian Drăghici, dau un exemplu. Bogdan Mihai Simion, alt exemplu. Oricine. Cred că și un artist din muzica populară. Dacă se punea folclor acolo, nu cred că era această reacție. Dar e vorba de discrepanța între valori. Publicul de acolo are alte valori și nu trebuie condamnat. Dacă Chris Martin putea să gândească un pic, pentru că el, de fapt, a fost șocat, a spus și a fost uimit, de faptul că noi nu am agreat… Păi, dacă promovezi libera exprimare, atunci trebuie să ai îngăduință și să accepți și faptul că mie nu mi-a plăcut alegerea ta, nu de tine, nu mi-a plăcut alegerea ta, n-am și eu dreptul să spun asta? Nu sunt de acord, da, cu huiduitul, cu fluieratul, nu, da, era pe stadion, acu sincer. Nu eram în Ateneu, adică, totuși. Și chiar dacă… am fost la concerte, cred că la un, nu era la George Enescu, nu mai știu unde, sau în Europa, nu mai știu unde am nimerit, unde în momentul în care performanța a fost mediocră, oamenii au reacționat chiar și acolo.

I.V.: Pavarotti a fost huiduit la Scala.

I.T.: Despre ce vorbim? Este forma de sancțiune a publicului pentru o performanță care nu îi place, pur și simplu.

I.V.: Un tip de public exigent.

I.T.: Și iată, și iată, da, despre ce vorbim. Și atunci, de-aia zic, totuși, era pe stadion. Dar nu e frumos. Asta nu e frumos. Pentru că, într-adevăr, copiii noștri trebuie să știe că nu e un comportament frumos acesta.

 

 

Iuliana Tudor acuză lipsa de interes în privința muzicii populare: „Muzica populară are valoare mai degrabă de entertainment. Ca și textele. Trebuie un pic de rigoare în legătură cu ceea ce înseamnă, ca organizator, alegerile făcute. Și mai ales când sunt pe bani publici. Aș fi foarte atentă ce așezăm pe scenele acelea.”

 

 

I.V.: Care e diferența între folclor și muzica populară? Care sunt pericolele în relația asta și ce ar putea să facă statul? Ministerul Culturii, de pildă.

I.T.: Diferența este una majoră. Folclorul este ceea ce reprezintă rădăcina structurală la nivel melodic și de versificație a cântecelor care vin și sunt numite așa de strat vechi. Acolo vorbim de o simplitate, dacă vreți, și de o calitate a versului în care nu poți interveni, ci care, da, are valoare culturală. Nu că o spun eu, o spun specialiștii. Muzica populară este ceea în care s-a intervenit la nivel de orchestrații, la nivel de versuri, la nivel de… Și este, într-adevăr, după cum știm, folclorul este într-o permanentă mișcare. Nu zice nimeni să rămână așa. Ca orice fenomen cultural, el se schimbă, capătă transformări și așa mai departe. Dar dacă este să aleg ce e valoros de ce e mai puțin valoros, tot la un text valoros, cu semnificație mă duc. Și atunci același păstrează valoarea culturală indiferent de timpuri. Muzica populară are valoare mai degrabă de entertainment. Ca și textele. Ele sunt pentru ceea ce înseamnă adunări private, chiar și spectacole de piață și așa mai departe, care se fac în țară. Dar și acolo trebuie un pic de rigoare în legătură cu ceea ce înseamnă, ca organizator, alegerile făcute. Și mai ales când sunt pe bani publici. Aș fi foarte atentă ce așezăm pe scenele acelea.

 

 

Credibilitatea Iulianei Tudor: „Acolo unde mă duc, se știe că lucrurile sunt curat prezentate.”

I.T.: Nu mi s-a întâmplat niciodată să am derapaje în legătură cu o distribuție sau cu ceea ce s-a cântat acolo, pentru că am avut această grijă încă de la începutul carierei mele. Acolo unde mă duc, se știe că lucrurile sunt curat prezentate. Este și motivul pentru care, da, probabil că am creat o oază care este un reper din acest punct de vedere. Și mă străduiesc ca și comunicator să transmit în continuare, și după acești 25 de ani, aceleași valori. Ce poate să facă statul este să revină puțin la ceea ce se întâmpla cu un timp în urmă, și anume niște comisii formate din specialiști, care cumva să creeze, dacă vreți, o cernere a ceea ce înseamnă cântece bune, curate, un repertoriu valoros, da, care și peste secole își păstrează calitatea, și ceea ce înseamnă muzica de entertainment. Este simplu.

 

 

„Acompaniamentul, din punctul meu de vedere, trebuie păstrat cu instrumente reci.” Iuliana Tudor îi dă dreptate lui Johnny Răducanu: „Oricum, folclorul românesc nu o să-l miște nimeni și nimic. Ăștia mutilează tot. Unde s-a pomenit manele? Cu chitară bas și cu baterii.”

 

I.V.: Care e cel mai mare interpret de folclor?

I.T.: Nu există mari sau mici. Există interpreți talentați, mai puțin talentați. Există muzică valoroasă, mai puțin valoroasă. Ce pot să spun este că avem o galerie importantă de oameni, de nume, care, vedeți, și-au dedicat viața promovării folclorului adevărat, la nivel cultural. Tânăra generație e însă furată de zidul virtual, unde se vede frumos când e cu sclipici, când e cu pene, când e cu tot felul de alte accesorii și fac această paralelă și cu muzica. Pentru că și ea este împopoțonată ca orchestrație și ca, pur și simplu, ca și acompaniament. Deci, aici mă disociez cumva. Acompaniamentul, din punctul meu de vedere, trebuie păstrat cu instrumente reci. Și mi-aduc aminte acum, chiar în vâltoarea acestei discuții, nu știu dacă îl am la îndemână, dar mi-ar plăcea să vă citesc, să văd dacă l-am. Am găsit un interviu foarte vechi, nu foarte vechi, de câțiva ani, la TVR Cultural, un interviu al lui Johnny Răducanu. Și Johnny Răducanu face o definiție absolut extraordinară legată de manele, de folclor și așa mai departe. Dar nu știu dacă o am eu la îndemână acum, să mă uit puțin. Ar fi frumos să o găsesc. Da, zice așa. „Ăștia de acum habar n-au să cânte manele, iar romancele alea care dau din buric sunt mai rău ca să nu mai zic. Nici măcar nu dansează în ritmul muzicii. Textele le fac vulgare. Cei cu oftatul ăla de doi bani gen aoleu, mamă! Sunt mediocri. Și dacă se cred grozavi, le dau eu, Johnny Reducanu, lecții despre manele. Nu pe vorbe. Eu mă trag de la Dunăre, unde s-a vorbit turcește și știu foarte bine ce sunt alea. Manele adevărate am cântat și eu. Merită să fie înjurați pentru mutilarea folclorului românesc.” Ei, aici nu sunt de acord. „Oricum, folclorul românesc nu o să-l miște nimeni și nimic. Ăștia mutilează tot. Unde s-a pomenit manele? Cu chitară bas și cu baterii. Nu au curajul să se lege de mine, pentru că eu știu. Și eu sunt țigan. Manelele sunt foarte frumoase, cu condiția să le dai valoare artistică și pe texte bune. Ele sunt o specie înrudită cu hora noastră românească. Și Romica Puceanu a cântat manele, dar o făcea ca lumea, să fim serioși. Deținea arta sunetelor, avea feeling, spunea ceva, avea un mesaj frumos. Ăștia nu spun nimic. Sunt de vulgaritate rară. Asta e o molimă, iar poporul român e contaminat.” E părerea lui Johnny Răducanu.

I.V.: Un mare artist și nu a văzut evoluția din ultimii ani.

I.T.: Și el da, la momentul în care a spus asta, da, sunt niște ani în urmă.

I.V.: Oare ce ar gândi astăzi? E în sensul exact a ceea ce spunea.

I.T.: Da, de-aia spun. Nu judec alegerile nimănui, dar dă-mi voie să nu fiu de acord.

 

 

Viața de dinainte de 2004 și după 2004 pentru Iuliana Tudor. De ce a fost un prag dureros în urmă cu 20 de ani? „Pentru că m-a lovit fix în zona vitală. Când ești lovit în zona vitală și lupți pentru viața ta, dacă vrei să o faci, dacă ai puterea să o faci sau să o mai faci, se schimbă niște lucruri acolo”

 

 

I.V.: Tot din carte am înțeles că sunt două momente în cei 47 de ani împliniți recent. Primul, până în 2004 și apoi din 2004 încoace. Ce s-a întâmplat în 2004 și care e perspectiva de după 2004 pentru Iuliana Tudor?

I.T.: Am înțeles ce-i viața.

I.V.: Acum douăzeci de ani!

I.T.: Pentru că m-a lovit fix în zona vitală. Când ești lovit în zona vitală și lupți pentru viața ta, dacă vrei să o faci, dacă ai puterea să o faci sau să o mai faci, se schimbă niște lucruri acolo. Și dacă e și un pic de educație în spate, atunci cauți niște răspunsuri. Pui niște întrebări către tine. În jur, dacă ai norocul unor sfătuitori înțelepți, Biserica, iarăși, este un reper important atunci când ești prăbușit, din punctul meu de vedere. Pe mine m-a ajutat foarte mult. Și din 2004, da, cred că am reconstruit un alt om. Pentru că până atunci era o zonă extrem de superficială a traiului meu zilnic. Și cred că am ajuns să înțeleg că doar în echilibru ești cu adevărat fericit. Măsură în toate.

 

 

Cum a învățat Iuliana Tudor să pună frână la ritmul de viață trepidant?

 

I.V.: Nu e ușor. Cum realizezi echilibrul ăsta?

I.T.: Să pui frâne. E simplu. Nu te mai avânți cu aceiași viteză, cu aceeași patimă.

I.V.: Fără viteză.

I.T.: Exact. Și un pic mai cu privire în jur. Dar cu privire însemnând cu totul.

I.V.: Cu ce? De viteză automată? Cum e mai ușor? Să pui frână la ce e mai ușor?

I.T.: Din punctul meu de vedere, doar cu cutie de viteze pentru că știi, la automată nu prea simți. Lași pe altul să decidă. Lași motorul să decidă. Mie îmi place cutia de viteză manuală pentru că pe fiecare treaptă alegi. Cât? La 2? La 3? Mă întorc la 2. Și e un control mai riguros. Se face pas cu pas. Nu se face peste noapte. O reconstrucție de sine înseamnă timp. Înseamnă răbdare. Înseamnă tăcere. Multă. Multă. Ascultare. Și când spun ascultare, însemnând să asculți de niște oameni care trăiesc mai înțelept decât tine. Și să iei de la ei ce trebuie.

 

 

Ce crede Iuliana Tudor despre traume transgeneraționale?

 

I.V.: Putem vorbi și de un aspect, hai să zicem benefic sau pozitiv, al bolilor care vin în viața noastră?

I.T.: Sigur. Orice astfel de experiență are un rost. E cauzată de o neatenție a ta. După cum e cauzată de lucruri care vin și de la alte generații, din urmă. Pentru că spunem de foarte multe ori: ce vină are un copil de cinci ani care face cancer? Ori lucrurile astea probabil că sunt descărcări ale multor greșeli sau știu eu ce experiențe trăite înainte, în familie, pe linie de patru generații, spune la carte.

I.V.: Care era vulnerabilitatea ta, slăbiciunea ta până atunci, până la 26-27 de ani?

I.T.: Munca. Munceam mult prea mult. Exagerat, însemnând somn câteva ore pe noapte și un ritm draconic. Adică îmi doream atât de mult să asimilez, să știu, să fac, să devin, să acced.

 

 

„Să mă vadă lumea la tv și să mă recunoască lumea pe stradă”, un gând pe care Iuliana Tudor nu l-a avut. Un test vital: „Am stat la pat niște luni de zile. Un tratament foarte dur”

 

I.V.: Să mă vadă lumea la televiziune.

I.T.: Nu neapărat.

I.V.: Să mă recunoască pe stradă.

I.T.: Nu, n-am avut asta. Miza pentru mine era să fiu cea mai bună. Și, în general, am avut acest motor de foarte mică. Adică, pentru mine, coronița aceea pe cap nu însemna doar că am luat zece. Era un triumf în fața celorlalți. Adică era o treabă acolo, undeva în mințișoara mea. Și, în privința televiziunii, am exagerat enorm. Și asta e o meserie care te…

I.V.: Sigur. Consumă energie…

I.T.: Da. Cere tot.

I.V.: Și ai înțeles atunci, în 2004, că trebuie să…

I.T.: Păi n-am înțeles. M-am obligat să înțeleg. Că a trebuit să mă opresc din tot. Nu mai puteam să fac absolut nimic. Nimic. Și am stat la pat niște luni de zile. Un tratament foarte dur. Am trecut prin foarte multe stări atunci. Dar n-am avut… Și pentru asta iar sunt recunoscătoare, mamei mele. Nu m-am revoltat.

 

 

Iuliana Tudor suferă de o boală autoimună: „Medical vorbind, în acest moment, când noi vorbim, eu sunt exact în stadiul în care eram înainte de 2004”

 

 

I.V.: Ai o boală autoimună?

I.T.: Da. Pe care o am și astăzi. Adică, medical vorbind, în acest moment, când noi vorbim, eu sunt exact în stadiul în care eram înainte de 2004. Strict medical. Dar vedeți ce a făcut experiența în sine la nivel sufletesc și spiritual și de înțelegere? S-au schimbat niște lucruri. Și probabil că trebuia să trec prin experiența aceea ca să înțeleg. Se putea să nu înțeleg. Să treacă și eu să-mi văd în continuare de zona mea fină de înțelegere.

I.V.: Accelerația…

I.T.: Da.

 

Iuliana Tudor, dialog cu Dumnezeu: „Eu nu am plecat niciodată. Tu ai uitat de mine, nu?”

 

I.V.: Și atunci te-ai apropiat și de Biserică, de credință?

I.T.: Nu. Eu am avut întotdeauna asta pentru că așa a fost în familie. Așa am crescut. Nu m-am simțit singură niciodată. Asta spun. Pentru mine, a fost așa în permanență. A fost tatăl de acolo. Adică nu exista altă raportare. Și faptul că mi-era greu, că mi-era rău, înseamnă că dacă el îngăduie, înseamnă că e un rost. Și trebuie să-l găsesc.

I.V.: „Eu nu am plecat niciodată. Tu ai uitat de mine, nu?”

I.T.: Da.

 

 

Rolul bolii în viața noastră, după Iuliana Tudor: „Te scutură un pic de tot balastul de vanitate, mândrie, superficialitate, neatenție, lipsă de grijă față de propria persoană, corp, trup și suflet. Sunt multe care se schimbă atunci când ești căzut, fizic, când te doare.”

 

I.V.: Asta a fost dialogul pe care l-ai avut atunci în 2004.

I.T.: Da. Și așa se întâmplă, cred, cu mulți dintre noi. Și de aceea am și vrut să scriu pentru că e o experiență comună până la urmă. Nu sunt cu nimic diferită. Oamenii poate trăiesc experiențe mult mai grele decât cea pe care am traversat-o eu. Dar cred că suferința e o șansă pentru a deveni un pic mai bun. Te scutură un pic de tot balastul de vanitate, mândrie, superficialitate, neatenție, lipsă de grijă față de propria persoană, corp, trup și suflet. Sunt multe care se schimbă atunci când ești căzut, fizic, când te doare.

 

 

Optimismul de după durere. Iuliana Tudor: „Când mă-ntorc cu mine acolo, nu mai simt nici greutate, nici durere, nici că a fost un chin, nici că tratamentele m-au pur și simplu distrus fizic, nici că nu găseam remedii, nici că a fost o luptă, că a fost o luptă”

 

I.V.: Ziua cea mai grea din viață, care a fost?

I.T.: Acum sunt într-un moment atât de fast, să spun, pentru că pot să spun că am reușit să găsesc un oarecare echilibru, încât nici nu mai văd greutatea acelor momente. Eu vorbesc despre acea experiență doar gândindu-mă la cei care se află acum în suferința. Când mă-ntorc cu mine acolo, nu mai simt nici greutate, nici durere, nici că a fost un chin, nici că tratamentele m-au pur și simplu distrus fizic, nici că nu găseam remedii, nici că a fost o luptă, că a fost o luptă. Acum privesc cu seninătate și aproape la granița recunoștinței pentru experiența aceea. Am câștigat asta. De aia spun, zile grele vin în viețile noastre fără măsură. Le avem. Important e cum trecem de ele și ce rămâne după ele. Nu sunt genul de om care să rămână ancorat într-o durere foarte mult, pentru că știu că nu mă ajută cu nimic. Și asta m-a învățat mama mea. Nu există probleme, există doar soluții.

 

 

 

Iuliana Tudor, drumuri făcute în țară cu un Trabant

 

I.V.: Și mama ta, când erai mică, a avut o boală pe care a tratat-o. Mergeai la mare, la sanatoriu, unde făcea recuperare. Te-ai gândit atunci, poate nu atunci, atunci erai mică… Înainte să vă plimbați cu Trabantul și să vedeți toată țara, că am citit aici cum mergeați cu trabantul…

I.T.: Asta e o experiență, am povestit în carte.

I.V.: Poate în timpul bolii tale sau atunci când nu era foarte clar cum e cu diagnosticul. Ai avut un moment de revoltă?

I.T.: Niciodată.

I.V.: De ce ți s-a întâmplat lucrurile astea?

I.T.: Pentru că știam că lângă mine este cineva care îngăduie. Și dacă a îngăduit, hai să vedem de ce îngăduie. Și cât va îngădui până înțeleg. Și am făcut acest demers de căutare interioară și mi-am răspuns la foarte multe întrebări legate de ceea ce nu făceam bine.

I.V.: Dacă fericirea nu costă nimic, oare cât costă nefericirea? Cât ne costă nefericirea?

I.T.: Totul. Viața în sine. Nefericirea te costă viață.

 

 

Ce înseamnă să trăiești nefericit, în viziunea Iulianei Tudor: „Să fii nefericit, să nu găsești împlinire în nimic, să nu găsești bucurie în nimeni și în nimic, înseamnă că nu ai înțeles despre ce este viața.”

 

I.V.: Ediția a doua.

I.T.: Din punctul meu de vedere, o existență seacă. Să fii nefericit, să nu găsești împlinire în nimic, să nu găsești bucurie în nimeni și în nimic, înseamnă că nu ai înțeles despre ce este viața. Sau nu ți-a fost dat. Nu ai avut șansa să te îndrume părinți, prieteni, mentori și așa mai departe. Acesta e un dar și am spus-o de fiecare dată. Primul cadou pe care îl faceți copiilor dumneavoastră este Dumnezeu. Dacă o mamă și tatăl reușesc să sădească în inima copilului, Divinul va avea cea mai fericită inimă. Pentru că acolo e secretul. Așa gândesc eu. Este doar părerea mea.

 

 

Iuliana Tudor, o femeie autentică. „Mi se pare trist că atunci când apare un microfon și se aprinde un reflector, să mă străduiesc să fiu altcineva. Nu, n-am de ce să fac asta. Și publicul meu, probabil că de aceea m-a și urmat.”

 

I.V.: Tu îi spui băiatului tău să nu urmeze neapărat trendurile, să nu fie în trenduri și dacă vede că toată lumea, că foarte mulți, se duc într-un sens, într-un drum anume, aia poate fi o turmă și să găsească o cale de a fi în afara turmei.

I.T.: De a-și face drumul lui, de ceea ce crede el. Eu nu am fost, din acest punct de vedere, nu m-am încadrat niciodată în tiparele timpului. Când am intrat în televiziune mi s-a spus că n-am nicio legătură cu ceea ce se numește o vedetă de televiziune. Și am zis atunci, e bine că nu semăn cu ceea ce înseamnă trendul. Ideea de a fi divă, de toate aceste chestii de marketing, înseamnă un anume comportament, o anume atitudine. Eu mă urc pe scenă exact cum sunt și cum m-ați văzut și înainte de înregistrare, cum sunt aici, așa sunt și acasă, așa sunt și la emisiune, așa sunt peste tot. Și nu fac niciun efort în legătură cu asta. Mi se pare trist că atunci când apare un microfon și se aprinde un reflector, să mă străduiesc să fiu altcineva. Nu, n-am de ce să fac asta. Și publicul meu, probabil că de aceea m-a și urmat. Și le mulțumesc în fiecare zi pentru asta, e un real privilegiu să fii iubit de oameni pe care nu-i cunoști. Și e o formă prin care atunci când intru în casele tuturor românilor, îmi încarc sufletul exact cu privirile pe care mi le imaginez, că se uită la micul ecran și se bucură. Pur și simplu se bucură.

 

 

Iuliana Tudor, o vedetă populară? „Cum să-mi sărute mâinile o bătrână mie?”

 

I.V.: Care a fost semnul cel mai expresiv, cel mai generos, cel mai frumos de care îți amintești venind din partea unui telespectator, unui fan să zicem, cuiva care ți-a urmărit emisiunile?

I.T.: Am scris în carte, este întâlnirea cu o bătrână care a venit, mi-a strâns mâinile, mi le-a pupat, deși am încercat să-o îndepărtez. Cum să-mi sărute mâinile o bătrână mie? Și a spus, acum pot să mor liniștită. Dumneata mi-ai adus bucurie. Când ți se spune asta, nu mai e doar despre a face emisiuni frumoase. Nu mai e doar despre asta. E vorba de alt tip de raportare la comunitatea cu care vorbești prin intermediul micului ecran. Bucuria, fericirea, emoțiile bune, pozitive, pe care le poți aduce printr-un program, prin propria prezență, au legătură cu o misiune, cu o formă de misiune. Cred că-i ajut și reușesc să-i ajut pe oameni și asta o să fac în continuare, să mai uite de problemele de peste zi.

 

 

Legătura cu oamenii, singurul indicator de popularitate: „E o Românie în care îmi place să trăiesc și în care cred că nu și-a pierdut busola.”

 

I.V.: Ce mai înseamnă azi să fii o vedetă populară?

I.T.: Și e greu de definit. Cred că să fii populară înseamnă să ai o plajă foarte largă de oameni care să te placă. Despre asta cred că-i vorba. Pur și simplu, să te placă și să te urmeze atunci când ai un proiect sau altul și să creadă în aceleași valori pe care le promovezi tu. Exact cum spuneam și mai devreme. E o chestiune de valori. Atât. Și comunitatea mea este aceea aoamenilor, cum să spun eu, îmi place mie să spun, e o Românie frumoasă. E o Românie în care îmi place să trăiesc și care cred că nu și-a pierdut busola.

I.V.: Valoarea ta esențială, lucrul la care ții cel mai mult în viață, care e?

I.T.: Familia. Copilul meu în primul rând.

 

 

A fi normal înseamnă a fi exotic. Iuliana Tudor: „Au mai fost și oameni în care am investit la modul greșit.”

 

I.V.: Ai schimba ceva din ce ai făcut? E un moment când ai ales greșit?

I.T.: Au mai fost și alegeri greșite. Au mai fost și oameni în care am investit la modul greșit. Dar și asta e parte din ceea ce înseamnă forța interioară, pe care o câștigi doar, cum spune părintele meu duhovnic, trebuie să vezi răul, să te confrunți cu el ca să valorizezi binele. Că doar așa se poate merge mai departe. Și despre cumințenia aceasta, despre lumea aceasta a firescului, când vorbesc și mă uit la ce este în jur, a devenit deja un pic exotic. Normalitatea acum este exotică.

I.V.: Este excentrică.

I.T.: Da…

I.V.: Unul din artiștii pe care îi apreciezi este Angela Similea.

I.T.: Da, am crescut cu muzica asta.

 

 

Duetul inimii pentru Iuliana Tudor, cu Angela Similea

 

 

I.V.: Am văzut un duet cu Angela Similea, melodie… ale cărei versuri nu le înțeleg. Nu le-am înțeles niciodată, nici când era mic, nici acum. Și aș vrea două lucruri, O dată în viață, ca să te citez.

I.T.: Da.

I.V.: Nu o să te pun acum să cânți. Te-am văzut la Horia Brenciu, cântând câteva melodii.

I.T.: Am cântat acolo câte am spus. Doi ani nu mai cânt după ce am cântat la Brenciu. Absolut, absolut.

I.V.: Absolut formidabil. Și mai multe melodii diverse, mai multe registre.

I.T.: Da, la el e un spectacol.

I.V.: Absolut. Foarte bine că ai cântat. Așa am văzut și eu asta.

I.T.: Da, da.

I.V.: Întâi, ce e aia? Noapte, fată cu cercei de smoală? 

I.T.: În ideea în care, așa mă gândesc eu, nu știu ce a vrut să zic autorul, dar probabil că noaptea, fiind întuneric, întunericul poate că e cu tenebre, cu lucruri, știu eu, habar n-am. Poate că în zona aceasta, a vrut să spună că porți cercei de smoală noaptea. Ești o fată mai tenebroasă, așa.

I.V.: Am înțeles.

I.T.: E o chestiune de tipologie, probabil, care fură visele și dragostea și toate.

I.V.: Și ai rugat-o și ți-ai împlinit această dorință să cântați…

I.T.: A fost invitată la O dată în viață și m-am bucurat că a acceptat. Rămâne o ediție de colecție pentru noi ca echipă. Și am întrebat-o înainte. „Ați vrea să cântăm împreună?” „Vai, vai cum să nu?” Și îi mulțumesc și eu acum pentru asta.

 

 

Un cântec pe care în urmă cu mulți ani, Iuliana Tudor l-a cântat cu rușine: Cui nu-i place Dragostea?

 

I.V.: Dacă îți vine să cânti așa ceva spontan, un refrene, ce ar fi?

I.T.: Întotdeauna, spontan, îmi vine să cânt primul cântec pe care l-am cântat vreodată, din folclorul românesc. Cui nu-i place Dragostea? Maria Butaciu, din repertoriul său. Și mi-aduc aminte de fiecare dată emoția pe care am avut-o în contextul în care am refuzat să cânt acest cântec, pentru că mi-era rușine, adolescentă fiind, să mă îmbracă în ie și și să cânt așa ceva. Țin minte și acum, emoția pe care am avut-o, transformată din revolta, că îmi scade nota la purtare dacă nu cânt, că eram solista corului și așa mai departe, în secundele acelea când am început să cânt. Și am văzut și reacția oamenilor, că le-a plăcut. S-a schimbat, cum să spun, totul s-a schimbat. A fost o emoție cu totul și cu totul specială, pentru că mi-am dat seama, vedeți, cântecele acestea s-au născut din emoția unui anonim, pe o scară, pe o prispă, pe unde vreți, la câmp și așa mai departe, într-o pădure. Ele au în ele, cred eu, un tip de duh care vine de acolo, din rădăcina poporului român. Și aceasta e explicația pe care eu am găsit-o când am fost în străinătate și am prezentat spectacole în Germania, în Franța, chiar și pentru America. Și oamenii rezonează. Cum să-ți explici că la un cântec din Maramureș, sau un cântec din Oaș, sau din Moldova, sau din Oltenia, sau din Banat, sau din Dobrogea, rezonează un american, un chinez, un australian? Pentru că ele au duh! Așa mă gândesc eu.

I.V.: Fără ie și fără spectrul scăderii notei la purtare, poți să spui câteva versuri?

I.T.: Cui nu-i place dragostea, Hei, hai, ta-ra-ra-ra-ra Cui nu-i place dragostea, Hei, hai, ta-ra-ra-ra-ra Dumnezeu să nu-i o dea, La-la-la-la-la-la, Dumnezeu să nu-i-o dea, La-la-la-la-la-la Să-mi-o deie numai mie!

I.V.: Iuliana Tudor, mulțumesc mult pentru această pledoarie pentru normalitate și pentru folclor, ca formă de avangardă. În final aș vrea să te rog să adresezi un gând, o urare, un îndemn celor care urmăresc podcastul meu, Avangarda, cu Ionuț Vulpescu.

I.T.: Mulțumesc pentru invitație!  Fiți buni, fiți îngăduitori, fiți unii pentru alții, și… să ne străduim cu toții, să facem din România un loc și mai frumos decât este. Asta depinde de fiecare dintre noi, acolo, în pătrățica în care trăim. Vă mulțumesc! Mulțumesc mult!