• Home
  • De la prieteni
  • AVANGARDA, CU IONUȚ VULPESCU. INVITATĂ: SCRIITOAREA NORA IUGA/ UN PODCAST DE EXCEPȚIE, DESPRE EROTISM, SEDUCȚIE, POEZIE ȘI VIAȚĂ

AVANGARDA, CU IONUȚ VULPESCU. INVITATĂ: SCRIITOAREA NORA IUGA/ UN PODCAST DE EXCEPȚIE, DESPRE EROTISM, SEDUCȚIE, POEZIE ȘI VIAȚĂ

nora si ionut

Are aproape 92 de ani, dar nu își arată deloc vârsta. A fost un copil crescut în prima parte a vârstei într-o Germanie nazistă, unde a cunoscut pentru prima dată frica. Apoi, ajunsă în România, copilăria ei a devenit o poveste de aspirații: visa să fie balerină, violonistă, actriță. Un prim-balerin a devenit fiul ei, vioara tatălui s-a dovedit a fi departe de priceperea ei, iar actriță nu a ajuns din vina lui Radu Beligan. Totuși, e una dintre cele mai cunoscute poete și traducătoare ale țării noastre: Nora Iuga povestește, la microfonul Avangardei, ce înseamnă să trăiești între gândurile inimii tale și povestea celorlalți, cât de mare e altruismul traducătorului și cât de nemiloasă e suferința scriitorului atunci când se convertește în operă. Invitată la podcastul fostului ministru al Culturii, Ionuț Vulpescu, Nora Iuga mărturisește costurile avangardei sale: a fost acuzată sub comunism de erotism morbid și 8 ani a avut interdicția de a publica. S-a refugiat în traduceri, și a descoperit că romanul i se potrivește după această îndelungă asceză. Crede că la 90 de ani te poți îndrăgosti nevinovat, dar că marile iubiri se trăiesc toată viața, prin reprezentare, așa cum i-a spus cândva Nina Cassian într-un dialog pe care, pe alocuri, și-l reproșează. E o femeie căreia nu i-a fost frică de iubire, dar care a trăit cu conștiința că niciodată în dragoste nu poți cere prea mult. Soțul ei a fost cel cu care a împărțit patul și poezia și tocmai de aceea, amintirile lor sunt cele mai de preț pentru femeia și scriitoarea Nora Iuga. Acum, scrie la un roman epistolar, o scrisoare fluidă care trece de la un destinatar la altul, dar nu se termină niciodată, o scrisoare dedicată celor pe care Nora Iuga i-a iubit și îi iubește, pentru că dragostea e unul dintre puținele lucruri infinite pe lumea aceasta, alături de secrete. De ce inteligența poate fi mai ispititoare decât seducția, de ce omul renunță la instincte, de ce preludiul e un lux tot mai ratat în relațiile de dragoste și cât de grea e singurătatea, aflăm chiar de la Nora Iuga, într-un podcast filmat cu generozitate în intimitatea casei ei, sanctuarul scrierilor sale. De altfel, un episod fără pudibonderii gratuite.

Interviul integral poate fi urmărit accesând link-ul: https://www.youtube.com/watch?v=ElNZfYm6xqk

 

Acasă, în intimitatea Norei Iuga. Mitul traducătorului: „Lumea spunea: iată, Nora Iuga, cunoaște germană și suedeză. Și eu habar nu am de suedeză!”

 

Ionuț Vulpescu: Bună ziua la un nou episod al podcastului meu, Avangarda, cu Ionuț Vulpescu. Astăzi, un episod cu adevărat special, filmăm – și îi mulțumesc în mod deosebit că m-a primit; suntem în cartierul Titan din București, și discutăm cu un titan al literaturii române contemporane…

N.I.: Ah, nu! Ahaha!

I.V.: Știam, mizam pe această reacție! Scriitoarea Nora Iuga! Vă mulțumesc mult că ați acceptat invitația mea și că m-ați primit la dvs.

N.I.: E rândul meu acum să încep cu temele mele. Sigur că îmi face o mare plăcere că ați venit la mine, într-o primăvară atât de neașteptată! E o explozie de tinerețe afară și de frumusețe, și are o influență teribilă asupra mea această primăvară, și iată, trei bărbați la mine în casă e mare lucru, în această dimineață!

I.V.:  Să știți că am fost în 2015, când Germania v-a răsplătit pentru extraordinarele traduceri pe care le-ați făcut din literatura și filosofia germană, eram în Guvern, eram ministrul Culturii, și am participat când ați primit Crucea de Merit – așa se cheamă distincția pe care ați primit-o din partea Germaniei.

N.I.: Exact!

I.V.: A fost o inițiativă, la vremea aceea, a Președintelui Joachim Gauck.

N.I.: Vai, ce bine v-ați documentat. Eu uitasem cum îl chema.

I.V.: Eram prezent. Cum ați primit momentul acela, din 2015?

N.I.: Oh, dar nici nu eram acolo. Mi-a fost trimisă, și mi-a înmânat această distincție ambasadorul. În țară am rămas. Dar pe urmă, imediat, la scurt timp, s-a gândit și Președintele nostru, Klaus Iohannis, să îmi dea o medalie, pentru merite deosebite și pentru poezie, evident, și mi-a fost înmânată cred că tot la Ambasadă, dacă nu mă înșel. Nu mai știu exact unde am fost invitată să o iau, de înmânat mi-a înmânat-o Iohannis, evident, dar nu mai știu unde eram. Probabil tot la ambasadă, sau la Cotroceni? La Cotroceni mi-au dat, mi-am amintit.

I.V.: La Cotroceni. Episodul la care fac eu referire a fost la Ambasada Germaniei, pentru că era din partea statului german.

N.I.: Exact! E cum ați spus, dar nu îmi mai aminteam unde a fost distincția de la Iohannis, la Cotroceni!

I.V.: Ați tradus Jung, Gunter Grass, Nietzsche. Aveți peste 50 de volume de traducere…

N.I.: Nu am atât de mult, am aproximativ 50 de volume. Pentru că nu le-am numărat exact pe toate.

I.V.: Mă refer la toate.

N.I.: Nu am tradus decât din germană și primul a fost un volum tradus din suedeză, ce volum era, Doamne, August Strindberg! Lumea care a vorbit despre această traducere, spunea întotdeauna, iată, Nora Iuga, bună cunoscătoare de germană și de suedeză! Și eu habar nu am de suedeză!

I.V.: Asta voiam să vă întreb!

N.I.: Eu am tradus cartea respectivă din germană! Dar, de obicei, nu prea se face treaba aceasta, ei nu au specificat că eu nu am tradus-o din suedeză, și lumea a crezut că vai, Nora Iuga mai vorbește și suedeză.

I.V.: Bun, deci ne-am lămurit că nu vorbiți suedeză.

N.I.: Nici vorbă!

nora

Acuzată de regimul comunist de erotism morbid, pedepsită cu interdicție de publicare timp de 8 ani. Nora Iuga: „Eu puteam să mor ca poet, pentru că mi s-a făcut o nedreptate îngrozitoare de care nu prea îmi place să vorbesc”

 

I.V.: Bun, Nora Iuga, poetă, prozatoare, traducătoare. Când traduci, nu e o concesie pe care o face poetul și prozatorul, nu e un altruism nefericit, până la urmă?

N.I.: Altruism din partea cui?

I.V.: Din partea poetului, a prozatorului. Considerați că momentele acestea în care ați tradus au fost fericite în biografia dvs.?

N.I.: Au fost extraordinar de fericite și extrem de necesare. Eu puteam să mor ca poet, pentru că mi s-a făcut o nedreptate îngrozitoare de care nu prea îmi place să vorbesc. Am primit, la un moment dat, când lucram la Editura Enciclopedică, o hârtie de la Consiliul Culturii, pe vremea aceea, Ministerul Culturii, prin care eram înștiințată că nu mai am dreptul să public. Și ulterior am aflat care era motivul. Pentru erotism morbid. Era o prostie cât carul de mare. Sigur că totdeauna am avut în mine o dimensiune erotică destul de accentuată, dar morbidă… nu cred că am fost niciodată. Și vă dați seama că am primit interdicție de publicare 8 ani de zile. Ce puteam eu să fac ca să mă salvez ca scriitor, dacă 8 ani nu aveam voie să public nicio carte de a mea? Atunci am avut norocul uriaș – limba germană m-a salvat din multe situații, că m-am apucat de tradus. Traducerea e, dacă vreți, tot munca scriitorului, și a fost nemaipomenit. Pentru că prin traducerea atâtor romane bune din limba germană, eu am fost atrasă spre proză. Iată că, în timp, după ce mi s-a ridicat interdicția, am început să scriu romane. Și cu Sexagenara și tânărul cred că am avut cel mai mare succes.

I.V.: O răzbunare peste timp, față de acea pudibonderie.

N.I.: Exact!

 

La 13 ani descoperă colecția Femeilor celebre. Nora Iuga: „Eram înnebunită și nu îmi doream altceva decât să devin femeie celebră și să mor decapitată, fiindcă toate mureau decapitate.”

 

I.V.: E adevărat că prima dvs. poezie a plecat din cântecul de vioară al tatălui dvs.?

N.I.: Da, exact, e foarte adevărat! Uite, mă bucur că țin minte ziua aceea minunată de primăvară. Eram la Sibiu. Sibiu, pentru mine, reprezintă aproape toate momentele fericite, neașteptate, care se leagă de tinerețe și de îndrăgostire. Era într-o zi de primăvară, cred că era aprilie, eram în bucătărie, și la o masă, citeam colecția Femeilor celebre. La 13 ani, am descoperit-o pe undeva, într-un colț de bucătărie, era un teanc de colecția Femeilor celebre, eram înnebunită și nu îmi doream altceva decât să devin femeie celebră și să mor decapitată, fiindcă toate mureau decapitate. Da… a fost o perioadă foarte interesantă. Ei, și tata cânta alături, că nu aveam decât o cameră, și în acel dormitor, tata cânta la vioară. Își făcea exercițiile. Era, țin minte, o sonată foarte frumoasă, a unui compozitor maghiar, Jeno Hubay, se numea, iacă-tă, ce bine că țin minte asta, era ceva, Zborul cărăbușului sau Zborul albinei, sau Divine se chema, nu mai țin minte exact numele, și îmi plăcea foarte tare melodia aceea. Eram în bucătărie. La un moment dat, am găsit o foaie de hârtie, ceva, pe acolo, și am început să scriu o poezie, o poezie absolut penibilă pentru un om din ziua de astăzi, dar oricum, era o poezie. Mai țin minte versurile.

I.V.: Vă rog!

N.I.: Ia să vedem dacă nu pot să am un stop. „Lunca iar a înverzit / Și pomii au înflorit./ După multă așteptare/ A venit iar Prințul Soare./ El se plimbă prin poiene/ În caleașca-i aurită,/ Și mângâie peste gene/ O copilă adormită.” Am dat examenul și am reușit!

 

Radu Beligan, vinovat că a oprit drumul Norei Iuga ca actriță? Cum vede Nora Iuga relația dintre actori și scriitori? „Astea două categorii nu știu de ce, se mănâncă atât de tare, în loc să se iubească.”

 

I.V.: Ați reușit! Așa cum nu ați reușit la teatru mai târziu. Am văzut într-o „Scrisoare către publicul meu” – așa scrieți, și am văzut în final, într-o notă, am aflat că ați vrut să deveniți… spuneți așa: „Actorii mă iubesc mai mult decât mă iubesc scriitorii, dar nu s-a întâmplat lucrul acesta când Radu Beligan a fost Președintele Comisiei de admitere la Teatru”. Ați vrut să fiți actriță.

N.I.: Foarte tare. Am visat o viață întreagă, și acum regret că nu am devenit actriță. Cred că aș fi făcut față bine. Dar cred că m-ar fi mâncat și mai tare decât scriitorii. Astea două categorii nu știu de ce, se mănâncă atât de tare, în loc să se iubească. Ar trebui să se iubească. Pentru că sunt altfel decât toată lumea…

 

Prea multă iubire de sine strică pentru artiști și scriitori. Convingerea Norei Iuga: artistul, mai aproape de Dumnezeu decât omul de rând

 

I.V.: De ce sunt altfel? Scriitorii și actorii sunt altfel?

N.I.: Nu între ei. Față de omul normal, ca să zic așa. Totdeauna, artistul și poetul, care și el e un artist, poate superior actorului, nu știu, dar nu cred că există diferențe de genul acesta, dar ei au o dimensiune interioară mai accentuată decât restul oamenilor. Artistul, sunt convinsă, artistul născut și nu făcut are această scânteie în el. Artistul ajunge mai repede la Dumnezeu decât omul de rând. Omul de rând ajunge prin bunătate, prin cinste, mai puțin prin cultură, fiind un om simplu. Dar artistul are un talent în plus, are o dimensiune în plus, sunt sigură de asta.

I.V.: De ce nu se iubesc între ei așa cum sunt?

N.I.: Cine, actorii? Artiștii?

I.V.: Sau scriitorii?

N.I.: Vai, se invidiază de nu mai pot. Tocmai fiindcă se iubesc prea mult și, vorba dvs., nu au cum să se mai iubească și între ei, dacă se iubesc pe ei înșiși. Vă dați seama, se urăsc mai degrabă între ei, dacă se iubesc prea mult pe sine.

I.V.: Dar nu ați vrut să fiți numai actriță, ați vrut să fiți și balerină. Ați vrut să fiți o Maya Plisetskaya a României.

N.I.: Da, mama e de vină, fiindcă mama era balerină la Operă, nu? Tata era violonist. M-am născut dintr-o familie de artiști. Eu am vrut să devin actriță, deci iacă-tă, și a ieșit o poetă, dar poetul ce e, nu e și poetul un artist?

 

Nora Iuga, la 90 de ani: „Eu mă simt foarte tare fetiță”

 

I.V.: Când ați scris Fetița cu o mie de riduri, la ce v-ați gândit?

N.I.: Foarte simplu… Mi-e cam rușine să zic asta, arătându-mi vârsta, dar eu mă simt foarte tare fetiță. Foarte tare! Am rămas așa, ca atunci, pe dinăuntru, știi?! Cum era aia, din spate liceu, din față muzeu!

I.V.: Astea sunt ridurile!

N.I.: Da, da, da, astea sunt ridurile.

 

Visul Norei Iuga de a fi balerină, trăit prin fiul ei, prim balerin la Operă

 

I.V.: Spuneți undeva că ați vrut să vă faceți balerină și ați vrut să fiți o Maya Plisetkaya. Dar ați avut șansa, pentru că în familie, băiatul dvs. a făcut balet.

N.I.: Exact! Băiatul meu era fermecat de poveștile mamei, care îi spunea de spectacolele în care a dansat, și sigur că l-am dus la Operă, la Teatru, tot timpul a păstrat legătura cu scena. Și Tiberiu chiar a ajuns un balerin, mulțumesc cerului că a avut acest talent până la urmă, fiindcă simțea că poate să fie un balerin bun. Și a ajuns prim balerin la Operă și m-am mândrit foarte mult cu asta.

 

Treimea Norei Iuga: iubirea, poezia și copilul. De ce crede scriitoarea că nu ar fi putut fi o violonistă bună?

 

I.V.: Spuneți undeva că esențiale, în viața dvs. au fost iubirea, poezia și copilul. Dar e ceva ce v-a lipsit și ați fi vrut să aveți, pe lângă aceste trei lucruri?

N.I.: Ia uite, m-ați redus la tăcere… am impresia că am primit tot ce mi-am dorit. Nu am dorit lucruri imposibile, am fost foarte modestă, toată viața, deși am fost conștientă că sunt un artist talentat, și puteam să fiu multilateral. Aș fi putut să devin actriță, balerină, dar părinții mei au vrut să devin violonistă, după tata, și asta nu mi-a plăcut, nu că nu îmi place muzica, dar să înveți vioara este îngrozitor de greu. Și m-am chinuit câțiva ani, și tata s-a chinuit și mai rău cu mine. Și până la urmă am câștigat eu, că tata a zis: „Bine, las-o baltă, că nu te mai chinuiesc cu vioara.” Am renunțat eu și el a câștigat partida. Cred că n-aș fi fost o violonistă bună. Nu aș zice viorist, pentru că pe vremea când eram eu copil se spunea viorist, nu violonist. Și Sava, la televizor, într-o emisiune, a remarcat acest lucru, și m-a uns pe inimă, așa, când am auzit viorist, că noi spuneam că tata e viorist. Nu era peiorativ.

I.V.: Vorbiți de Serata muzicală TV, care era un reper pentru generații întregi.

N.I.: Serata lui Sava, da.

 

Fast-love și seducție, pentru Nora Iuga: „Nu am fost o femeie frigidă la viața mea, dar mi se pare că preludiul e mult mai important. Îmi pare foarte rău că atât de repede ajungi în pat astăzi.”

nora si ionut 1

I.V.: Vorbiți mereu despre iubire ca element fundamental. Cum a iubit Nora Iuga?

N.I.: Ei bine, era un fel de a iubi foarte diferit de iubirea de astăzi. Îmi e rușine să spun lucrurile astea, pentru că oamenii vor spune, ia uite, și Nora Iuga, care era atât de revoluționară, a devenit o păpădie conservatoare imposibilă, dar se întâmplă ceva. Adică, cred că societatea pierde o dimensiune esențială. Mi-e foarte frică, așa cum moare poezia, moare și iubirea. Se aleargă îngrozitor de tare, numai după plăcerile trupului, care, evident, sunt esențiale. Că nu am fost o femeie frigidă, feri-te-ar sfântul, la viața mea, dar mie mi se pare că preludiul într-o iubire, este mult mai important. Și legăturile care se fac dinăuntru sunt exact așa cum scrii o poezie. Acelea îți sunt dictate. Nu știu de unde îți vin. E o voce interioară, sau o voce superioară, foarte înaltă, care coboară în tine atunci când te îndrăgostești de un om numai din priviri. E, nu știu, îmi pare foarte rău că atât de repede ajungi în pat. Ar trebui să lași să se adâncească sentimentul înainte de a ajunge la momentul suprem. Asta e. Probabil ține de vârstă această problemă a mea. La mine așa a fost întotdeauna. A durat mult până s-a copt bine pepenele.

 

Veșnic purtătoare de iubire. Nora Iuga:  „Dacă apuc 100 de ani, eu tot îndrăgostită voi muri”

 

I.V.: Spuneți undeva că sentimentul de iubire se naște odată cu sentimentul poeziei.

N.I.: Aș zice invers. Cred că sentimentul poeziei se naște odată cu sentimentul iubirii. Întotdeauna am scris cel mai mult și cei mai bine când eram îndrăgostită. Din cauza asta, probabil, poeziile mele nu sunt foarte tragice sau foarte negre. Sunt, în general, un om cu un temperament vioi, încă, și sinceră să fiu, deși e rușinos la 93 de ani să spui că te simți încă tânăr, dar eu chiar mă simt tânără. Îmi place viața, dar cum să îți placă viața dacă nu îți place iubirea? Eu și acum, amintirile mele de pe vremea când eram îndrăgostită… de ce să zic „de pe vremea”? Că mie mi se pare că eu, pe dinăuntru, sunt îndrăgostită până la moarte. Cred că dacă apuc 100 de ani, eu tot îndrăgostită voi muri.

 

Nora Iuga către Nina Cassian: „Cum reacționezi când vezi că niciun bărbat nu te mai adulmecă?”

 

I.V.: Și redați într-un interviu, am văzut undeva o discuție, pe care ați avut-o cândva cu Nina Cassian.

N.I.: Ah, da!

I.V.: Care era mai în vârstă, avea cu 7-8 ani mai mult ca dvs.

N.I.: Da, cam așa…

I.V.: Dvs. o puneați în încurcătură…

N.I.: Am fost foarte obraznică…

I.V.: Frustă. Vă amintiți discuția…

N.I.: Da, sigur că da, am fost foarte obraznică. Am spus: „Dragă Nina, spune, cum reacționezi când vezi că niciun bărbat nu te mai adulmecă?” Chiar cuvântul acesta, mizerabil, murdar, l-am folosit. Dar eram destul de bune prietene. Și atunci Nina știu că mi-a răspuns, dar uite ce rău îmi pare că nu mai țin minte vorba pe care am folosit-o.

 

Ce înseamnă iubirea prin reprezentare? Explicația Norei Iuga

 

I.V.: V-o spun eu: „Iubirea se trăiește până la moarte, prin reprezentare.”

N.I.: Prin reprezentare! Exact! Uite că nu îmi venea cuvântul reprezentare în minte. Exact! Acum sunt mult mai bătrână decât era Nina Cassian, săraca, când s-a dus, și îmi dau seama ce teribilă dreptate a avut când mi-a zis cuvintele acelea. Pentru că prin reprezentare, se poate, într-adevăr, trăi iubirea, la modul cel mai sensibil, senzitiv, cu putință, stând pur și simplu cu ochii închiși în pat și imaginându-ți acele clipe.

I.V.: Asta e reprezentarea.

N.I.: Da, cred că asta e reprezentarea. Bine, că te poți îndrăgosti de un băiat tânăr, de un adolescent frumos, da, dar te îndrăgostești de el la 90 de ani ca și când te-ai îndrăgosti de un bibelou sau de o păpușă, sau… Asta se poate întâmpla, vine dintr-un simț estetic, o vibrație, exact cum faci poezie. Dar cealaltă, a trupului, e altfel, acolo poți să te gândești să îți amintești acele momente și să le retrăiești.

 

Memoria, singura care te poate smulge din tine. Nora Iuga, despre o viață trăită prin biblioteci

nora 1

I.V.: Cât de importantă e memoria pentru un om?

N.I.: O, Doamne! Nici nu vreau să vorbesc despre asta, că la vârsta aceasta oricând mă pot aștepta, și deja își arată colții. Dar cred că e îngrozitor, nu mai ești tu. Nu mai ești tu! Și mai ales dacă ai stat o viață întreagă prin biblioteci, și ai citit enorm de multe cărți, și la un moment dat îți dai seama că nu îți mai amintești nimic din ce ai înmagazinat de-a lungul a atâția zeci de ani, e îngrozitor! Nu mai ai nimic, nu mai ești tu. Cineva te smulge din tine. E groaznic!

I.V.: Oamenii inteligenți uită mai ușor, mai repede, decât ceilalți, care nu au înmagazinat nimic toată viața lor?

N.I.: Ce bună întrebare, ce interesantă întrebare îmi pui… nu m-am gândit niciodată, dar cred că de fapt așa ar fi, cum spuneți, deoarece, cu cât înmagazinezi mai mult, ceva se umple până la refuz și dă pe afară. Și atunci oala cu supă pusă pe o flacără mare începe să se reverse peste marginile ei. Până când ajunge de se prinde de fundul vasului. E foarte dureros, când știi că o viață întreagă ai tot acumulat, ai tot acumulat, și dintr-o dată vezi că nu mai găsești nimic acolo, pe fundul vasului. E rău. E rău! Cred că e pierderea cea mai mare înainte de pierderea vieții propriu zise.

 

Cea mai mare iubire din viața Norei Iuga: „A murit la 58 de ani. Noi doi am împărțit patul și poezia împreună. Nu îmi amintesc ceva mai minunat!”

 

I.V.: Am vorbit teoretic despre iubire, dar care a fost cea mai mare iubire a vieții dvs?

N.I.: Bine, cu bărbatul meu am avut un noroc extraordinar. Am avut un bărbat căruia nu pot să îi reproșez absolut nimic decât faptul că a plecat la 58 de ani, dar era altfel de iubire, iubirea asta, care a ajuns la o familie. Ne-a legat, evident, și copilul. El era un om absolut deosebit. Eu îi datorez foarte mult, ca poetă, lui Nino, care scria înaintea mea, mai mult decât mine și mult mai bine, și rămân cu ideea aceasta: era cel mai modest om pe care l-am întâlnit vreodată. Nu prea ieșea în societate, nu avea prieteni, eram numai noi între noi. Conviețuirea noastră în doi s-a limitat exact la acest lucru. Ori ne citeam poeziile pe care le scriam, și ne încurajam și ni se păreau teribile, pentru că eu înainte de a-l cunoaște pe Nino nu am scris poezie decât ceea ce am recitat aici și pe urmă am zis, vai, astea sunt poezii tâmpite de tot, lasă-te! De când eram de 12 ani mi-am dat seama că nu e ceva acolo. Și întâlnindu-l pe bărbatul meu, când aveam, de acum, vreo 30 de ani, el, care scria foarte bine, la un cenaclu literar se întâmpla acest lucru, m-a atras foarte tare și prin versurile lui și, mă rog, îmi plăcea că era atât de tăcut, și noi doi am împărțit poezia și patul împreună, nu îmi amintesc de ceva mai minunat, și l-am iubit foarte mult pe Nino, dar era altfel de iubire! Era o iubire bazată pe înțelegere, pe afinități, dar am trăit o întâmplare foarte interesantă, la Sibiu. Era înainte de a mă fi căsătorit. Eu eram profesoară, în primul an de învățământ, la Școala generală nr. 1 de limbă germană. Și acolo, mergând pe strada principală din Sibiu, într-o seară, uitându-mă într-o vitrină cu blănuri, a trecut pe lângă mine un băiat. Eu aveam 23 de ani, primul an de învățământ. Iar băiatul acela, după ce ne-am cunoscut, am aflat că avea și el vreo 20. Pentru că după aceea ne-am revăzut la bibliotecă, pe Șaguna, cred, era biblioteca din Sibiu, și acolo l-am revăzut. Da! Momentul în care ni s-au întâlnit privirile, în seara aceea, eu nu îl uit nici acum, era un băiat înalt, foarte slab, foarte palid, parcă vorbesc de Toma Nour, din Eminescu. Îl aveam în față! Avea trăsături foarte frumoase, dar nu feminine, și nici foarte masculine, era așa, un fel de luceafăr… Pe urmă l-am revăzut la bibliotecă, și la un moment dat, plecând de la bibliotecă, am văzut că și el și-a dus cărțile pe care le avea, și a venit după mine. A ajuns după mine, eu aveam probabil cursuri la școală. Am intrat în vorbă. Știu că m-am oprit în fața unei vitrine cu flori, el a venit în spatele meu și mi-a spus: „Domnișoarei îi plac poeziile și florile?” Și așa a început… Ne vedeam. Bine, am scris mult despre această iubire, care a fost foarte frumoasă, și împlinită, și a durat niște ani. A venit și în București, a făcut Facultatea de Drept, a devenit avocat… S-a stabilit în Brașov. Nu ne-am mai văzut de la un moment dat, și când m-am dus ultima dată în Brașov, acum un an, am cunoscut o brașoveancă, și văzând că nu îl întâlnesc pe Silviu – îl chema Silviu – am zis probabil că îl cunoaște, o fi auzit de ea. Am vrut să mă interesez ce face și am întrebat-o: „îl cunoașteți cumva pe avocatul Silviu Jecu?” Și doamna aceea zice: „Sigur că da, cine nu îl cunoștea pe Silviu Jecu. Parcă îl văd așa, un domn foarte fin și elegant, purta un mantou negru până la gleznă”. Pe urmă îmi spune: „Da, săracul, a murit anul trecut!” Când am auzit chestia asta, am început să plâng, din senin. Da… cred că acesta a fost cel mai interesant partener al meu, ca să zic așa. Pentru că aveam impresia că semănăm și fizic. Aveam impresia că semănăm fizic. Înalt, slab, palid, ochii negri… Era un fel de luceafăr.

 

Nora Iuga, îndrăgostită de mai multe ori în viață. „Eu nu am cerut niciodată prea mult.”

 

I.V.: Cum trebuie să semene? Ce asemănări trebuie să aibă doi oameni împreună ca să reziste în timp? Ce îi ține, ce îi păstrează?

N.I.: Nu are voie nimeni să ceară prea mult de la celălalt. Sunt convinsă de asta. Dacă într-adevăr simte că omul acela i-a fost dăruit, că așa încep marile iubiri, atunci ar trebui să își primească darul așa cum e. Eu nu am cerut niciodată prea mult, nu numai de la bărbatul de care m-am îndrăgostit, să zicem, că m-am îndrăgostit și eu de mai multe ori la viața mea, dar nu am cerut niciodată prea mult. Și bărbații pe care i-am întâlnit în viața mea, toți s-au purtat ireproșabil cu mine. Mult mai bine decât bunele mele prietene, așa că eu iubesc bărbații până la moarte! Îmi plac femeile mult mai puțin.

I.V.: În timpul vieții…

N.I.: Ahahaha!

Relația platonică, epistolară, a Norei Iuga

 

I.V.: Pe femei le iubiți acum. Dar dincolo de Nino, și de Silviu, pe care l-ați evocat acum, știu că ați avut ceea ce se cheamă o relație platonică, una consumată prin scrisori, vreme de 40 de ani, cu cineva. De ce unele iubiri nu se întâmplă, și rămân așa?

N.I.: Ia uite! Dar nu îmi amintesc! Serios, sunt uluită, am avut eu o iubire consumată?

I.V.: Ați scris, un epistolar, da.

N.I.: Dar eu acum scriu asta! Se întâmplă ceva uluitor. M-am hotărât să scriu o carte, o scrisoare continuă, care trece, însă, de la un bărbat la altul, fără să se oprească niciodată…. Dragă Silviu, pa-pa-pam, pa-pa-pam!…. Dragă Liviu, Dragă Nino, Dragă… și merge continuu, așa, eu tot spunând tot felul de minuni. Adică asta e cartea pe care o proiectez, o aveam, chiar pe masă. Dar nu îmi amintesc să fi scris deja acest lucru. Am o parte, dar în orice caz nu am publicat-o!

I.V.: Anticipăm, uite că suntem în laboratorul de creație al Norei Iuga.

N.I.: Foarte interesant! Se întâmplă lucruri neașteptate, care ne vin de undeva, nu știu de unde.

I.V.: Nu știm. Din vis, cine știe, din imaginar, din poezie!

N.I.: E bine zis din vis. Și visul e un teritoriu foarte interesant, care ar trebui sondat. Cine se mai hrănește cu vise în ziua de azi?

I.V.: Unde ne sunt visătorii, nu?

N.I.: Da, exact!

 

De ce crede Nora Iuga că omul se depărtează tot mai mult de instinct?

 

I.V.: Spuneți undeva, și sunt foarte sigur de asta, am citit într-un interviu din urmă cu câțiva ani: „Instinctul sexual e mai inteligent decât inteligența însăși!”

N.I.: Da, e adevărat, asta i-a înnebunit pe nemți când eram acolo, și de fiecare dată când mă invitau să vorbesc publicului puneau această întrebare și mă puneau în încurcătură. E foarte greu de explicat, dar instinctul sexual, mai ales când e vorba de crearea unei relații, acolo, nu știi de unde vine brusc această atracție, care exact de acolo vine. Instinctul sexual este, poate, cel mai puternic, pentru că îți arată un drum, adică te conduce, ca la animale, cum ele se atrag după miros. Instinctul sexual te duce clar la un bărbat care îți poate corespunde. Dar eu nu mă refer acum doar la pat. Ci în general. În toată componența, în toată alcătuirea ta interioară, e foarte interesantă chestia asta, deși se poate termina foarte rău, chiar dacă ești atras. Există ceva care te mână, vine din altă parte atracția asta. De asta mi se pare interesant, tot instinctul lucrează aici foarte tare. Mie îmi pare foarte rău că omul se distanțează tot mai mult de instinct, omul calcă instinctul în picioare cu toate descoperirile astea minunate și cu robotica asta de care îmi e frică îngrozitor.

I.V.: Vă e frică de inteligența artificială?

N.I.: Da, foarte tare!

 

Nora Iuga, despre Inteligența Artificială: „Mi se pare îngrozitor că oamenii vor să fie mai inteligenți decât instinctul, asta e o luptă deschisă între om și Dumnezeu”

 

I.V.: Ce ați întreba-o? Ce întrebare ar pune Nora Iuga inteligenței artificiale?

N.I.: Îmi e foarte greu să pun această întrebare, pentru că vezi, dragul meu, eu întotdeauna mi-am iubit instinctul, și mie mi se pare îngrozitor că oamenii vor să fie mai inteligenți decât instinctul, și asta e o luptă deschisă între om și Dumnezeu. Când spun Dumnezeu, nu spun din punct de vedere religios, doctrinar, că nu le am pe astea, dar există un sentiment foarte ascuns și foarte profund pe care nu ar trebui să îl călcăm în picioare. Asta nu înseamnă că sunt exagerat de credincioasă. Îmi fac cruce noaptea înainte de a mă culca, dar la biserică nu mă prea duc. Sunt anumite valori extraordinare în mine pe care nu mi le pot înăbuși mergând cu mine prin lumea asta, până la 93 de ani, și îmi pare rău când văd că se șterg cu buretele de pe tablă așa de ușor, dar eu nu o renunț niciodată la ele.

 

Rugăciunea și poezia: două dintre lucrurile care nu se învață pe acest pământ

 

I.V.: E o relație, o legătură între poezie și rugăciune?

N.I.: Cred că e o legătură și depinde, rugăciunea aceea, pe care o înveți, e foarte departe de poezie, cum nici poezia nu se poate învăța. Rugăciunea nu se învață, poezia nu se învață, deși catolicii ar fi de altă părere. Dar există în noi, cei care au acest instinct pronunțat, chiar dacă nu îl vezi, dar îl simți. Nu se poate, tot ce există pe lumea asta a pornit de la o sămânță mică, mică, și sămânța aia nu știi de unde vine și nu o să știm niciodată…

 

Cui i-a fost teamă să publice scrisorile de om îndrăgostit ale lui Emil Cioran?

 

I.V.: Pentru că am vorbit de germană și de traducerile dvs. Ați tradus o carte, Pentru nimic în lume, O iubire a lui Cioran. Voiam să vă întreb: e Cioran din aceste scrisori de iubire mai uman decât filosoful Emil Cioran?

N.I.: Cred că da. Da! Cred că da, era în schimbul acela de scrisori care ne-a surprins foarte tare pe toți. Când m-am dus la domnul Liiceanu nu a vrut să publice acea traducere, adică se temeau foarte mult oamenii să nu îl arate pe Cioran într-o lumină proastă, pentru că această Friedgard Thoma, cu care a avut el o relație, ca tot omul, da, e mult mai uman. Fiindcă de aici am pornit, mi-ați pus această întrebare. Categoric. E aproape de nerecunoscut Cioran. Ajungi să îl compătimești. Mie mi-a fost foarte drag Cioran și atunci, și când era rece și rău, și acuza tot ce există în jurul lui. Și pe poeți nu îi privea cu ochi foarte buni, din câte îmi amintesc, vag.

 

Nora Iuga, după pandemie: „Totdeauna m-am ferit de singurătate”

 

I.V.: Cum ați trăit pandemia, ce înseamnă singurătatea pentru dvs.?

N.I.: Oh! Ce frumoasă întrebare mi-ai pus! Totdeauna m-am ferit de singurătate, mi-a plăcut să am oameni în jurul meu. Dar venind pandemia, sigur că da, speriată, m-am zăvorât în casă, și neavând prieteni, pentru că atunci când am ajuns la 90 de ani, toți m-au părăsit, și atunci am stat singurică, mulțumesc lui Dumnezeu că mai am picioare bune și puteam să îmi procur singură tot ce îmi trebuia. Copiii nu sunt în București, sunt în altă parte, și sunt totalmente singură. M-am condamnat la o singurătate totală. Am descoperit calitățile uriașe, virtuțile nemaipomenite ale singurătății. Și mergeam prin casă singură, vorbesc singură prin casă, din cauza asta, mă cert cu televizorul tot timpul, cu politicul șamd, sunt foarte caraghioasă, râd de mine, că am ajuns așa o babă îngrozitoare care vorbește singură pe stradă…

I.V.: Vă alintați așa.

N.I.: Nu, nu, sunt foarte conștientă că nu sunt ca oamenii de vârsta mea, și asta îmi place, dar na, nu se poate trece peste amănuntul ăsta, care e vizibil.

I.V.: Singurătatea, cum o vedeți?

N.I.: Ah, da, am descoperit vraja, farmecul uluitor al singurătății. Caraghios este că am început să mă compar cu Nietzsche și cu toți aceia care au plecat din lume și s-au retras, într-o singurătate absolută și după un timp de ucenicie la porțile singurătății s-au întors printre oameni să le spună tot ce au acumulat în perioada de singurătate. Asta e o chestiune foarte interesantă. Cât de mult te descoperi în singurătatea ta proprie.

I.V.: Când te părăsesc prietenii?

N.I.: Eu am constatat asta așa, de pe la 80 și ceva de ani.

I.V.: Din pricina vârstei?

N.I.: Nu știu, că nu am avut ocazia să îi întreb de ce m-au părăsit. Pentru că vedeți, totuși, cu mine se mai poate discuta cum discuți cu un om normal.

 

Picioare ca ale lui Marlene Dietrich

 

I.V.: Vă țin picioarele, cum spuneți… Cine v-a spus că aveți picioarele ca ale lui Marlene Dietrich?

N.I.: Ei, mi-au zis mai mulți, dar mai mult femeile decât bărbații, nu știu de ce. Eu nu mă rușinez, mă și laud, prin ceea ce scriu, cu picioarele mele, și mă tot rog la Dumnezeu să nu îmi ia picioarele. Sigur că e foarte important când ești singur să poți să te mai și duci la alimentară să îți cumperi ceva de mâncare.

 

Rugăciunea Norei Iuga: „Doamne, nu îmi lua picioarele și creierul!”

 

I.V.: Ce e mai important să ai, mintea întreagă sau picioarele tefere?

N.I.: Ia uite-te, ce minune, spuneți ce am spus eu în ultimele mele scrisori pe care le scriu, „Doamne, nu îmi lua picioarele și creierul”, adică mie mi se pare exact tot ce e mai important pe lumea asta.

I.V.:  Să știți că am avut emoții la începutul discuției noastre, acum, dacă v-am întrebat din viitoarea carte pe care nu am citit-o – ușor, ușor mi-am revenit, nu mai am emoțiile de la început…

N.I.: Cum să aveți emoții? E o plăcere să discute cineva cu dvs… Și noi doi văd că ne înțelegem foarte bine.

 

Seducție și feminitate, prin ochii Norei Iuga: „Pe vremuri, femeile erau mult mai feminine decât astăzi, deși astăzi feminismul e în floare.”

 

I.V.: Spuneți undeva: „Întotdeauna mi-am imaginat că o femeie ar trebui să își însușească ceva din misterul pisicilor. Să fie languroasă, atrăgătoare, seducătoare, inteligentă, rea, când nu te aștepți, să știe să te ducă de nas, ca  să te determine să îi faci pe plac.” Vorbiți despre seducție. Ce înseamnă seducția pentru Nora Iuga?

N.I.: Bine, și asta este tot ceva înnăscut. O ai sau nu o ai. Nu trebuie să fii frumoasă ca să ai seducție. Eu cred că am moștenit-o de undeva, dar am și învățat-o de la mama. Mama avea o seducție nemaipomenită. Știa să zâmbească, să se îmbrace într-un anume fel. Nici cu stridențe, nici ca toată lumea, să fie parșivă. Adică „du-te-ncolo, vino-ncoace, stai frumos și nu-mi da pace.” Sunt foarte multe lucruri. Să aibă o senzualitate accentuată dar să nu și-o arate decât în momentele propice. Să aibă o doză de răceală destul de accentuată și de mândrie. Sunt multe lucruri pe care le-am învățat de la bunicele mele, nici măcar de la mama mea, mult mai departe. Pe vremuri, femeile erau mult mai feminine decât astăzi, deși astăzi feminismul e în floare. Dar femeile din timpul bunicilor mei cred că reușeau să atragă mult mai bine bărbații decât femeile din ziua de azi.

I.V.: E o femeie care v-a inspirat, așa, aveți un model feminin?

N.I.: Am! Îmi plăcea Marlene Dietrich, dar asta din cauza picioarelor. O femeie care m-a inspirat… Nu. Nu m-a inspirat nicio femeie, pentru că nu îmi plac femeile. Probabil că v-ați dat seama… Nici n-am avut, decât două prietene, Adela Greceanu, întotdeauna, fete mult mai tinere decât mine, și Corina Sabău, care locuiește tot aici, în Titan. Nu o să înțeleg niciodată pentru ce, de câțiva ani buni, mi-au întors spatele, fără niciun fel de ceartă, de motiv. Și nu mai am nicio legătură cu ele.

 

Mândria Norei Iuga: „Nu vreau să le arăt că îmi pasă”

 

I.V.: Sunt momente care vă dor, acestea, când vă întoarce cineva spatele?

N.I.: Da, mă dor. Pentru că nu pot să ripostez, nu pot să întreb de ce se întâmplă acest lucru, pentru că sunt teribil de mândră, și atunci nu vreau să le arăt că îmi pasă.

 

De ce femeile pot seduce prin inteligență numai o anumită categorie de bărbat? Nora Iuga, despre „inteligența care poate fi mai irezistibilă decât sexul”

 

I.V.: Vreau să mai comentăm o credință a dvs. „Un bărbat poate să fie de o seducție irezistibilă, numai prin inteligență ieșită din comun.  Femeile, la rândul lor, pot să seducă prin inteligență foarte tare, dar numai o anume categorie de bărbat.”

N.I.: Ce să mai adaug la chestia asta? Nu, inteligența, cel puțin, în ceea ce caut eu în general la un bărbat, ca să pot ajunge să mă îndrăgostesc foarte tare de el, este precis, în primul rând, inteligența, totdeauna a fost așa. Totdeauna a fost așa. Cred foarte tare în inteligență, deși marile inteligențe câteodată s-au dovedit pe parcursul istoriei foarte malefice. Adică de un bărbat foarte inteligent poate ar trebui să te și ferești, cum ei, mai ales, săracii, ar trebui să se ferească de femeile foarte inteligente.

I.V.: Deci de oamenii inteligenți… trebuie prudență, trebuie precauție.

N.I.: Da, da, da, da! Dar în orice caz inteligența, la o anumită categorie de oameni, este mult mai irezistibilă decât sexul. Mi se pare.

I.V.: De cine vă este cel mai dor?

N.I.: Totuși, de bărbatul meu. E aici, pe o carte de-a lui.

I.V.: De Nino…

N.I.: De Nino…

I.V.: Poate și pentru că a murit tânăr…

N.I.: Și pentru asta, dar era atât de cuminte! Da…

 

Cuvintele încrucișate, secretul Norei Iuga pentru a uita de durere. „Toată viața mea a fost o fericire perpetuă”

 

I.V.: Nu faceți rabat în a vă spune vârsta și oricum, aveți o vitalitate extraordinară. Sunteți foarte prezentă și în publicistica literară, și în cărțile pe care le publicați. Călătoriți încă foarte mult. Aveți un secret? Cum ajungi să fii întreg la 90 de ani? E un secret al longevității?

N.I.: Am fost foarte modestă o viață întreagă și în același timp și foarte orgolioasă. Nu se bat cap în cap acestea două. Modestă în sensul că am fost mulțumită cu tot ce am primit de la viață, și în perioada aceea cumplită când scriam la birou, la Casa Scânteii, îmi scriam articolele, că am lucrat acolo, cu mănușile în mână, cu căciula pe cap, cu paltonul pe noi, tremuram în casă de nu se mai putea, am ajuns să mâncăm beregăți. Adică, când mă gândesc în urmă, am trăit în întregime epoca aceea de mari suferințe și mari privațiuni pentru un om. Vă rog să mă credeți că am fost foarte fericită. Din cauza asta eu nici nu am scris nimic împotriva regimului comunist, pentru că eu trăiam ca un om liber, tânăr, foarte fericit și îndrăgostit. Cu succese, mult mai mari decât acum, în ceea ce publicam. Acum pe cine să mai intereseze ce scrie cineva de 90 de ani? Cam așa a fost viața mea, o perpetuă fericire! Pentru că vieții nu poți să îi dai altă definiție, decât aceea de a spune că viața e bucurie. Pentru mine, viața a fost o permanentă bucurie. Sigur, bărbatul meu a murit, a fost o durere îngrozitoare. Și atunci am încercat să mă feresc de durere. Ce credeți că făceam? Chiar la o săptămână după moartea lui, văzând că e greu de suportat singurătatea aceea, mi-am cumpărat teancuri de cuvinte încrucișate, să dezleg toate chestiile astea, ca să nu mă mai gândesc. Așa am scăpat eu de suferința atroce pe care mi-a pricinuit-o dispariția lui Nino. Am dezlegat luni de zile cuvinte încrucișate.

I.V.: Asta e viața, nu? E o definiție a vieții noastre.

N.I.: Viața noastră e nemaipomenită!

I.V.: Dezlegăm cuvinte încrucișate până la sfârșitul vieții.

N.I.: Vai, ce frumos ați spus! Cred că o să scriu chestia asta!

 

Copila Nora Iuga, în Germania nazistă

 

I.V.: E ceva ce regretați din ceea ce ați făcut, ceva ce putea să fie altfel, la un moment dat?

N.I.: Nu, nu regret nimic. Nici măcar nu regret că în copilărie am avut o viață nemaipomenită cu părinții călătorind tot  timpul prin Germania, prin Austria, prin Belgia, prin Olanda, și acum, de multă vreme nu mai aveam această ocazie. Ei, având turnee, noi acolo locuiam cu lunile. Și da, am avut mult noroc în viață. Am avut ceea ce majoritatea copiilor din România nu au avut în vremurile acelea. Am fost și în timpul lui Hitler în Germania. Atunci ne-a fost frică.

I.V.: Ați fost în Germania atunci?

N.I.: Da, am fost în Germania în perioada aceea.

I.V.: Cât timp, cum s-a întâmplat?

N.I.: Hitler a venit la putere în 33, după câte îmi amintesc, și eu aveam atunci 2-3 ani, și am stat în Germania în perioada lui Hitler, totuși, cred că, da! Până la 5 ani jumate, că la 6 ani am venit din nou în țară că a trebuit să merg la școală. În perioada aceea am fost în Germania. Părinții nu prea mă lăsau să mă joc în fața casei. Stăteam într-o casă cu două etaje la stradă, și dacă ieșeam puțin din casă, că mama mă trimitea, că viz-aviz era o băcănie, mă trimitea să cumpăr unt sau știu eu ce, aveam de acum vreo trei ani sau patru, și mă cunoșteau aceia. Și țin minte că treceau oameni pe trotuar și mă vedeau. Eram foarte brunețică, așa, și pistruiată, și mă mângâiau așa pe cap, și mă întrebau: „Dar tu ce ești, că nu pari a fi nemțoaică?” De-abia mult mai târziu mi-am dat eu seama de ce m-or fi întrebând ei ce sunt. Eram foarte brunețică, și tata era brun, dar fiind și muzicant bun, că era șef de orchestră, era ceva suspect. Nu cred că s-au gândit la evrei, dar poate s-or fi gândit la țigani. Pentru un german, eram surprinzător de brunetă.

 

Fericită în neajunsuri: „Salariul meu se termina la jumătatea lunii”

 

I.V.: Vorbind despre fericire, aveți undeva o imagine extraordinară, cred că într-un dialog, un interviu de tipul acesta. Spuneți că fericirea înseamnă să bei ceai de frunze de gutui cu firimituri de pâine. Mi se pare extraordinar. Erați fericită împreună cu soțul dvs.

N.I.: Da, da, da! Aveam un lup, pe care l-am găsit pe stradă. Un câine lup care n-avea glas. Și a venit cu lupul fără glas acasă, locuiam în Tei, în fundul curții, în fața ușii de la bucătărie, fiindcă nu aveam bucătărie, dar găteam pe un aragaz care era în holul de la intrare. Și acolo, în față, la intrare, era un gutui. Și când nu găseam ce mânca, pentru că întotdeauna salariul meu se termina la jumătatea lunii, iar Nino era pensionat de boală, atunci noi, sigur că da, seara savuram acest ceai de gutui, care era invenția mea, că nu mi-a zis nimeni că se poate face ceai din frunze de gutui, și asta era o bucurie! Sincer îți spun, toată viața mea eu am știut să îmi găsesc motive de a mă bucura. Cred că asta e o mare filosofie.

 

Regrete, la 93 de ani. Nora Iuga: „Poate aș fi vrut să știu cum arată Dumnezeu. Mai bine o las mai moale”

I.V.: E ceva din tot ce știe Nora Iuga de la viață, survolând epoci, înainte de Revoluție, după Revoluție, prieteni și neprieteni, e ceva ce ar mai vrea să știe și încă nu știe, dar și-ar dori foarte tare? Care ar fi întrebarea la care ați vrea să aveți răspuns?

N.I.: Nu m-am gândit la asta niciodată, am avut impresia că atâta cât îmi trebuie mi s-a dat întotdeauna. Nu am ratat nimic. Doar că nu am devenit actriță, dar nu pot să știu. Poate sunt mai fericită fiind poetă. Dar ce aș vrea, poate că nu ar fi bine, știe altcineva mai bine ce e bine. Poate că aș fi vrut să știu cum arată Dumnezeu. Da! Mai bine să o las mai moale. Dar cred pe undeva că nu se termină nimic aici.

 

Sensul veșniciei pentru Nora Iuga: „Infinite sunt secretele”

 

I.V.: Cum arată oamenii, din ceea ce vă arată oamenii, și nu Dumnezeu, mai e vreun secret?

N.I.: O, da! Infinite sunt secretele, infinite. Și nici nu știu dacă vreodată căpătăm răspunsurile esențiale după ce nu mai suntem aici. Dar sunt absolut convinsă că după ce nu mai suntem aici ne transformăm în altceva. Viața nu se sfârșește.

I.V.: Mulțumesc mult! A fost un privilegiu să discutăm. Aș vrea să vă rog, pe finalul discuției noastre, să adresați un gând, o urare, un îndemn, celor care urmăresc acest podcast. Se cheamă Avangarda, cu Ionuț Vulpescu.

N.I.: Nu aș vrea să credeți că vreau să vă imit entuziasmul, dar m-am simțit uluitor de bine în această discuție, probabil că s-a și văzut, și am fost atât de degajată, de naturală, chiar vă mulțumesc foarte mult. Am avut impresia că am stat de vorbă cu un prieten și că am reușit, în sfârșit, spre marele meu noroc, la vârsta asta, să mă situez pe aceeași lungime de undă cu dvs.

I.V.: Mulțumesc foarte mult!

Parteneri