UN DIALOG DESPRE O CARIERĂ DE PROCUROR ABANDONATĂ PENTRU LIBERTATEA JURNALISTICĂ DE DUPĂ REVOLUȚIE. AMINTIRI DIN ANII TIRAJELOR URIAȘE: CUM E POSIBIL ECHILIBRUL IDEOLOGIC AL AUTORILOR PRO ȘI ANTI PUTERE ȘI DE CE ASTĂZI PRESA ESTE APROAPE INEXISTENTĂ
„Adu-ți aminte să nu uiți”: nu e doar titlul ultimului roman publicat al lui Ștefan Mitroi, dar e și îndemnul pentru publicul podcastului Avangarda, cu Ionuț Vulpescu, de a nu rata dialogul pe care fostul ministru al Culturii l-a avut cu scriitorul teleormănean, în cadrul episodului XXV al acestui sezon. Veți afla de ce Teleormanul a fost confiscat, pe nedrept, de o figură politică, subminând pe un loc cu puternice rădăcini culturale, din care s-a ridicat tradiția unor titani precum Marin Preda, Zaharia Stancu sau Gala Galaction. Ștefan Mitroi povestește în exclusivitate, la microfonul Avangardei, ce înseamnă pentru el Teleormanul literaturii, al tradiției și al obiceiurilor, cum anume locurile sale natale i-au modelat un fel de libertate cu care a slujit, ani mai târziu, presa de calitate din primele decade ale democrației românești și care sunt poveștile reale de viață din spatele ficțiunilor care aduc, în paginile romanului recent publicat la RAO, o lume care n-are voie să dispară. În exclusivitate, scriitorul Ștefan Mitroi explică de ce crede că e „un pierzător de meserie”, și care sunt momentele în care, în ciuda acestei autobiografii, rămâne un răsfățat al lui Dumnezeu.
Interviul integral poate fi ascultat accesând linkul: https://www.youtube.com/watch?v=PtZXUfW6Cmc
Jurnalismul cultural, specie pe cale de dispariție
Ionuț Vulpescu: Bună ziua, la Avangarda, cu Ionuț Vulpescu! Am astăzi deosebita bucurie să stau de vorbă cu jurnalistul și scriitorul Ștefan Mitroi. Domnule Mitroi, mulțumesc mult că ați acceptat invitația mea!
Ștefan Mitroi: Și eu mulțumesc pentru invitație și, bineînțeles, bună ziua și din partea mea, dvs. și celor care ne vor privi și ne vor asculta.
I.V.: Am zis jurnalistul și scriitorul pentru că sunt cele două dimensiuni ale activității dvs. publice, literare. La care țineți mai mult?
Ș.M.: Zic unii oameni, mulți, puțini, unii dintre comentatorii textelor pe care le public, că de fapt, aș fi scriitor și când încerc să fac jurnalism. Cel puțin de niște ani fac doar jurnalism cultural, care e vecin cu literatura, dacă nu cumva face un pas chiar în teritoriul ei.
I.V.: E și o specie pe cale de dispariție.
Ș.M.: Poate, dar nu mă așteptam să existe un public atât de interesat. Or el există, și asta mă bucură. Sincer să fiu, când scriam articole social-politice, acum 10-15 ani…
I.V.: O să vorbim despre asta, mai ales despre perioada de dinainte de Revoluție…
Hate speech în online. Ștefan Mitroi: „Chiar și când am scris despre colinde, despre Crăciun, m-au înjurat unii de mamă”
Ș.M.: Asta e în Antichitate, la scara vieții mele… Dar acum 10-15 ani, colaboram la Jurnalul Național, publicam un articol în fiecare săptămână. Primeam înjurături cu ghiotura… Chiar și când am scris despre colinde, despre Crăciun, m-au înjurat unii de mamă. Era în copilăria lui timpurie Facebook-ul, și nu înțelegeam de ce sunt înjurat. Am fost atât de amărât că m-am îndepărtat de zona asta și am spus că merg spre jurnalismul cultural. Adevărat, a plecat și Marius Tucă de acolo, am plecat și eu, am făcut o scurtă pauză, și acum sunt jurnalist în ziarul Lumina, unde public în fiecare vineri, la o rubrică numită „Îngândurările sufletului”. Nu fac politică aici sau fac politica sufletului, politica gândurilor.
I.V.: V-ați născut la Siliștea, în județul Teleorman, dar ați făcut facultatea la Iași. Ați absolvit Facultatea de Drept, la Universitatea „Al. I. Cuza” la Iași, pe care ați absolvit-o în 1980. Cum ați ajuns de la Siliștea la Iași și cum de opțiunea dvs. a fost Dreptul?
Ș.M.: Aș putea să răspund jumătate în glumă, jumătate în serios, ca să existe o continuitate de nume în privința instituției în care urma să activez ca student. Liceul din Alexandria pe care l-am absolvit se numea și încă se numește „Al. I. Cuza” și firește că nu puteam să merg decât la Universitatea „Al. I. Cuza”. Asta în glumă…
I.V.: E ceva cale…
Ș.M.: Nu a fost însă chiar așa. Un coleg de-al meu de liceu, cu doi ani mai mare, o vedetă a liceului, scria și el, era membru al cenaclului liceului, era un fel de filosof al liceului, a ajuns student la Iași. Și sigur că în prima vacanță a venit la liceu. Știa că scriu, m-am întâlnit cu el. Zice: „Vino la Iași, că nu o să îți pară rău”. Și cumva l-am urmat pe el, deși, săracul, s-a îndepărtat și de profesia pe care o alesese, și de literatură. Din păcate, după ce a absolvit facultatea, și de viață… a căzut într-un alcoolism crunt, a pus mâinile pe piept și a plecat în altă parte… Dar așa am ajuns eu la Iași. Nu doar din cauza asta, sau nu doar din pricina asta. Mă gândeam că e un privilegiu să pășești peste pietrele pe care au călcat și Eminescu și Creangă… Eram un băiat de la țară, ca și Ion Creangă, Eminescu și alți mari scriitori, și credeam că trecerea peste urmele acestora o să mă ajute să devin și eu un pic de scriitor mai târziu. Și cred că m-a ajutat.
Procurorul-scriitor. Cine a încălcat legea pentru Ștefan Mitroi ca să evite cei doi ani de stagiatură și să își schimbe cariera? „Băiatule, tu ești întreg la minte?”
I.V.: Dar ați mers la Facultatea de Drept, nu ați urmat Literele.
Ș.M.: Am mers la Facultatea de Drept, fiindcă era un calcul pragmatic. Știam unde ajung absolvenții de Filologie… în sate, departe… Dreptul – poate nu e chiar etic sau moral ce spun – îți asigură o poziție socială legată de oraș. Puteai fi procuror, judecător, avocat, foarte puțini ajungeau în mediul rural și numai aceia de la coada mediilor absolvenților, juriștii, în general. Codașii alegeau posturile de juriști și de notari…Acestea erau la coada repartițiilor! Nu se înghesuia mai nimeni să fie notar!
I.V.: Nu erau atâtea tranzacții ca astăzi!
Ș.M.: Nu! Nu se înghesuia nimeni să devină notar. Să fi știut ce căutare o să aibă după 1990, probabil toți s-ar fi făcut notari…
I.V.: Și ei sunt, în felul lor, niște scriitori…
Ș.M.: E adevărat!
I.V.: Au formule succinte, remarcabile… Dar de ce nu ați profesat? De ce nu ați devenit nu notar, ci avocat, judecător sau procuror?
Ș.M.: Am fost puțin procuror la Alexandria, că acolo am primit repartiție…
I.V.: V-ați întors acasă!
Ș.M.: Aproape! Timp de două luni… La 14 km de părinții mei, spre încântarea lor și spre bucuria, mai ales, a tatălui meu, un fel de Moromete, care zicea: „am băiatul procuror la Alexandria!”, așa, glumind, cum glumește Moromete în cartea lui Marin Preda. Zicea: „acum o să îți fac o listă cu ăia pe care trebuie să îi arestezi…” Sigur că el nu voia să arestez pe nimeni. A avut relații bune cu oamenii. Tatăl meu era un om hâtru, a avut relații bune cu mai toți oamenii din sat. Numai că am văzut că nu mi se potrivește, deși nu am făcut mare lucru ca procuror… eram băgător de seamă, pentru că eram procuror stagiar. Nu aveam voie să semnez acte, mandate de percheziție, de arestare… eram pe lângă procurorii cu vechime și mă uitam ce fac ei și îmi spuneam: „Nu cred că e de mine! Nu e pentru sufletul meu!” Mai ales că într-o zi s-a întâmplat ceva. Erau mulți oameni, pe vremea aceea, pe holurile procuraturii, înțeleg că acum nu poți să mai intri, stai în fața procuraturii, când ești chemat.
I.V.: Cât timp ați fost procuror?
Ș.M.: Numai două luni! Și s-a repezit o femeie să îmi pupe mâna. Nu știu ce i-a venit, poate că știa, a văzut că sunt procuror, că am ieșit dintr-un birou pe care scria „Procurori”. Mi s-a părut că seamănă cu mama și mi-a fost greu să accept…
I.V.: O vreme ați lucrat la Casa de Cultură a Studenților?
Ș.M.: Numai puțin! Ar fi trebuit, după lege, să îmi fac stagiatura, nu puteam pleca până nu făceam doi ani de stagiatură, urmați de un examen sumar, pentru a deveni procuror titular. Procurorii erau chemați după facultate la Procuratura generală. Era Procuror General al României un… nu îi zic tovarăș, ci domn, pentru că a fost un domn cu mine, Popovici! Am depus toți jurământul… Și a întrebat dacă cineva are vreo problemă. Eu purtasem niște discuții prealabile cu șeful cadrelor din Procuratura Generală… și îi spusesem de intenția mea de a pleca din Procuratură, zic: „vreau să fiu jurnalist, scriitor”. Se uita la mine ca la un infractor. „Băiatule, tu ești întreg la minte? Părinții tăi știu?! Așa, te duci după cai verzi pe pereți?!” Nici nu voia să audă. „Nu vreau să mai stau de vorbă cu tine!” Aproape că băgase frica în mine. Și sigur, cu frica aceasta a mea, am stat mult până să ridic două degete și să răspund că aș avea o problemă, când a întrebat Procurorul General. Colegii mei din stânga și din dreapta, cu care făcusem armata și facultatea îmi șopteau: „Spune acum, că e momentul!” Am ridicat mâna. „Ia spune, tinere!” Cred că m-a ajutat Dumnezeu. Am spus niște vorbe frumoase, despre cât de mult prețuiesc profesia de procuror și tocmai de aceea nu vreau să o înșel, că vreau să fiu jurnalist, scriitor…. A început să râdă, din ce în ce mai tare. „Uite ce e, o să încalc legea pentru tine, și o să îți semnez transferul, înainte de a face cei doi ani de stagiatură.” După asta m-am dus cu alt curaj la directorul cadrelor. Ce era să mai zică?. Mi-a spus doar atât: „O să îți pară rău că nu ți-ai făcut măcar stagiatura!” Mi-a semnat. M-am dus la Casa de Cultură a Studenților, găsisem un post acolo…
I.V.: „Grigore Preoteasa”.
Ș.M.: Acolo am găsit un post, mai prost plătit! Nici procurorii nu aveau lefuri de speriat pe vremea aceea.
Casa de Cultură a Studenților „Grigore Preoteasa”, o insulă de libertate în inima comunismului
I.V.: Ceea ce spuneți face parte din decada anilor ’80. Se mai păstra ceva din atmosfera unor întâlniri, dezbateri? Acela este un loc care a fost consacrat dezbaterilor.
Ș.M.: Vorbiți de Casa de Cultură a Studenților? Absolut!
I.V.: Pentru că era un spațiu destul de liber. Era în comunism, e adevărat, în perioada de liberalizare a comunismului românesc…
Ș.M.: Vă dau un exemplu. Erau cele mai bune filme din oraș. Puteai să le vezi la Casa de Cultură a Studenților, care era un fel de cinematecă și unde venea și făcea un preambul al filmului respectiv nimeni altul decât I.D. Suchianu.
I.V.: Marele critic! Am avut-o invitată și pe dna. prof. Manuela Cernat săptămâna trecută și mi-a povestit despre Casa de Cultură a Studenților.
S.M.: Am văzut! Era „Grupul Song” cu Ioan Luchian Mihalea, cu care eram coleg, era un cineclub condus de un cineast amator și un fotograf profesionist, Emilian Urse, înțeleg că încă trăiește, îi doresc multă sănătate!
I.V.: Deci aveți amintiri frumoase din perioada aceea!
Ș.M.: Absolut! Era Teatrul Podul – care cred că era insula de libertate cea mai puternică din tot Bucureștiul…
I.V.: Asta e important, pentru că erau deja anii grei ai dictaturii lui Ceaușescu.
Ștefan Mitroi: „Da, dacă mi s-ar da ocazia să mă nasc din nou, sigur că aș alege aceeași mamă și același loc”
I.V.: Spuneți că v-ați născut la țară, acesta este adevărul istoric, și eu m-am născut la țară!
Ș.M.: Așa spune certificatul meu de naștere! Îmi mai spunea și mama, din când în când…
I.V.: Considerați că asta a fost un avantaj sau un dezavantaj în viața dvs.?
Ș.M.: Da, dacă mi s-ar da ocazia să mă nasc din nou, sigur că aș alege aceeași mamă și același loc.
I.V.: Faptul că v-ați născut la țară nu v-a creat niciun fel de complex și v-a ajutat în ceea ce ați scris…
Ș.M.: Nu! Dimpotrivă, asta îi enervează pe cei mai apropiați cititori ai mei, adică fiul meu cel mic și soția mea: „Dar tu nu te poți desprinde deloc de lumea aceea? Mai caută și alte teme! Tot de lumea copilăriei tale scrii, tot despre oamenii care nu mai sunt, tot despre întâmplări de demult…” Sigur că eu nu povestesc amintiri din copilărie, cum greșit au înțeles unii. Eu mă folosesc de ele, încercând să torn în poveste niște stropi, niște picături de magie, nu știu dacă mulți sau puțini, dar s-ar părea că unora le place ceea ce spun.
I.V.: O să vorbim despre ultima dvs. carte…
Ș.M.: Ultima apărută, sper să mai apuc să mai scriu…
I.V.: Ultima apărută, am și vorbit la lansarea de la Târgul Bookfest, și vom discuta separat de această carte apărută la Editura RAO, Adu-ți aminte să nu uiți, care are un succes important. După Revoluție ați făcut presă, ați condus vreo doi ani, dacă nu mă înșel, unul dintre titlurile importante ale României democrate…
Politizarea elitelor: în comunism, intelectualii erau cu greu unși membri de partid. Ștefan Mitroi: „am fost făcut membru de partid cu mari pile. Dacă mai aveam răbdare, mă scăpam dizident”
Ș.M.: De la Casa de Cultură a Studenților am plecat la Scânteia tineretului, și după trei zile era să fiu returnat, să plec înapoi, pentru că au descoperit că nu sunt membru de partid. Ceea ce era adevărat.
I.V.: Nu ați fost membru de partid.
Ș.M.: Ba am fost, dar făcut atunci, cu mari pile. Intelectualii erau făcuți destul de greu membri de partid. În studenție nu am fost membru de partid. Puțintel, așa, vreo doi-trei ani, dacă mai aveam răbdare, și eram dizident. Nu am fost, și nu aș putea să mă împăunez cu asta.
I.V.: Ați lucrat la Scânteia tineretului la finalul anilor ’80, ziar pe care l-ați condus după Revoluție. Ați fost doi ani redactor-șef la Tineretul liber.
Ș.M.: Da, atunci s-au făcut alegeri, au votat toți colegii, și chiar în unanimitate m-au ales redactor-șef al ziarului.
I.V.: Ați fost singura opțiune atunci a colegilor?
Ș.M.: Singura opțiune, da!
I.V.: Într-o echipă formidabilă de gazetari. După Revoluție, trebuie să spunem, tirajele erau de ordinul sutelor de mii… ce tiraj avea?
Ș.M.: Tirajul maxim a fost de 700000 sau 800000. Dar cererea era mai mare. Nu se putea mai mult pentru că nu existau tipografii, depășeau capacitatea combinatului Casa Presei Libere, căci așa se numea mai nou, și în altă parte nu aveam unde să tipărim, pentru că s-a păstrat, gradual, ordinea tirajelor de dinainte… cel mai mare tiraj îl avea Scânteia, transformată în Adevărul, urma România liberă și apoi Scânteia tineretului, adică noi, Tineretul liber. Și a trebuit să rămână cu tirajul cel mai mare Adevărul, al doilea ziar ca tiraj a fost România liberă și apoi noi… care n-am putut trece de 800000 de exemplare. Nu aveam unde tipări mai mult.
Testul radicalismului politic în presa liberă din primii ani ai democrației românești. Ștefan Mitroi, amintiri din timpul mandatului de redactor-șef la Tineretul liber: cât de greu a fost de obținut echilibrul dintre articolele radical anti-, respectiv pro-Iliescu, imediat după Revoluție?
I.V.: Ce ați simțit nevoia să schimbați, după Revoluție, în profilul gazetei, prin comparație cu celelalte două mari cotidiane, România liberă și Adevărul?
Ș.M.: Tineretul liber era un ziar cu adevărat tineresc, păstra un echilibru. Scriam și despre cei din stânga, și despre cei din dreapta. Ba chiar am supărat unii colegi. Erau colegi care scriau articole vehement anti-Iliescu, dar erau și alții mult prea pro-Iliescu, dacă pot spune așa. Încercam să le pun alături, ziarul să își păstreze un echilibru. Și asta a contat foarte mult. Relația cu cititorii: am și făcut sondaje de opinie atunci și, deși nu eram ziarul cu tirajul cel mai mare, eram cel mai simpatizat cotidian din România. Noi ne bucuram de simpatia cea mai mare.
I.V.: Aveați respectul publicului și aveați o relație diferită cu el: modul în care apăreai atunci în tipar era distinct, conta să ajungă ziarul la tine acasă.
Ș.M.: Am făcut greșeli. Nu mă învățase nimeni să fiu redactor-șef. Să îi conduc pe cine? Pe foștii mei colegi de ieri sau de alaltăieri. Era foarte greu să-mi impun autoritatea în fața lor.
Caz atipic în istoria presei românești. O redacție formată dintr-o echipă de treizeci de autori de cărți: „Puteam fonda o filială, după toate regulile de mai târziu ale Uniunii Scriitorilor”
I.V.: Dacă ar fi să dați câteva nume din echipa aceea, cu cine ați lucrat atunci?
Ș.M.: Dumnezeu să îl ierte, pentru că și el a plecat dintre noi, Lucian Avramescu.
I.V.: Poetul Lucian Avramescu, cel care a și fondat apoi A.M. Press.
Ș.M.: Constantin Sorescu nu mai există nici el, era critic literar… apoi a intrat puțin în politică… A fost deputat…
I.V.: Horia Alexandrescu, cel care a fost secretat general de redacție… Aurel Perva? Un condei interesant, de scriitor, și el.
Ș.M.: Din păcate, și el s-a dus. Nu știu, mai puțin scriitor. El era externist, avea un stil… nu avea legături cu literatura, nu, nu, era comentator de politică externă. Doina Fruntelată, soția regretatului Nicolae Dan Fruntelată, Mircea Florin Șandru, un poet redutabil; Cornel Ostahie, și el, săracul, a murit, poet foarte bun, Laurențiu Olan; poet foarte bun; Sorin Ovidiu Bălan, Eugen Mihăiescu; Constantin Stan. De fapt, eram, făcuserăm noi un calcul, vreo 30 de oameni cu cărți, în 1989. Puteam să înființăm oricând o filială după regulile de mai târziu ale Uniunii Scriitorilor.
I.V.: Care ar fi cel mai important succes din perioada în care ați condus Tineretul liber? Vă amintiți vreo campanie pe care ziarul a ținut-o?
Ș.M.: Am făcut multe campanii…
I.V.: Dacă ar fi să numiți una care a contat atunci?
Ș.M.: O să vă spun chiar două năstrușnicii jurnalistice. Chiar eram niște oameni liberi. Și înainte de a răspunde la întrebarea asta, trebuie să spun din nou… că am făcut destule greșeli…
I.V.: Asta voiam să vă întreb. Ați dat-o în bară vreodată?
Ș.M.: Nu să o dăm în bară… dar acum, retrospectiv privind lucrurile, sigur că gândesc altfel. Atunci am apreciat cumva, nu cum trebuie, îmi dau eu seama acum, poate unii au zis domnule, ăsta e prea de stânga, sau prea de dreapta, deși noi nu voiam să fim nici așa, nici așa. Dar m-aș întoarce la campanii. Odată am cerut cititorilor să vină fiecare cu un lucru mai puțin obișnuit la redacție.. Dădeam și un premiu. A fost o vânzoleală! Au venit oameni cu documente ale familiei lui Ceaușescu, erau printre primii care intraseră în casa din Primăverii, inclusiv cu carnetul de sindicat al lui Ceaușescu… au venit personaje care aveau 70-80-90 de ani cu documente veritabile din România interbelică, și în funcție de importanța lor, noi am stabilit niște câștigători. Asta a fost una dintre campanii. Pe partea de joacă jurnalistică. Altă dată am încropit noi o scrisoare convingătoare și am spus că un milionar american – și am dat și date, că e infirm, e în cărucior cu rotile, caută o fată din România, bună la suflet, frumoasă… – nu vă mai spun ce înghesuială a fost și câte scrisori am primit… deși sigur, a fost o glumă! Altă dată a fost o gafă care era să ne coste…
I.V.: Și nu era 1 aprilie…
Ș.M.: Urma să vină Margaret Thatcher într-o vizită în România sau cineva important din Marea Britanie, nu mai știu cine, și noi am zis că cei ce sunt înscriși la Dacia, că încă se păstraseră înscrierile de până în 1989, vor fi mutați pe altă listă, pentru nu știu ce marcă englezească, expresie a prieteniei româno-britanice, doar că numărul de mașini este limitat și rugăm să sune la… și am dat telefonul Circului!
I.V.: Și au sunat?
Ș.M.: Ooo, au blocat linia!
I.V.: Aici a fost o exagerare!
Ș.M.: Din joacă, eram totuși niște oameni care aveau 30 de ani și un pic, nu eram chiar copți la minte, ne jucam. Dar ne-au iertat cei de la Circ!
I.V.: Asta spune ceva și despre încrederea publicului.
„Astăzi nu mai există presă”. Semnat, cu durere, Ștefan Mitroi
I.V.: Nu pot să nu vă întreb: cum vi se pare presa de astăzi?
Ș.M.: Astăzi nu mai există presă. Cu durere o spun, presa de azi este inexistentă. Astăzi contează numai televizorul. Dacă nu apari la televizor nu exiști. Ziarele pe hârtie, alea câte mai există…
I.V.: Puține, oricum…
Ș.M.: Au un tiraj derizoriu, 5000-7000 de exemplare.
I.V.: E un paradox, au un tiraj mai mic decât ce avea presa culturală înainte, care avea și ea tiraje consistente. Eu am promovat în 2015 și acum aș face la fel, o lege de susținere de la bugetul de stat a presei culturale. Altfel, dacă lași la mâna pieței marile noastre publicații culturale sucombă, așa cum s-a întâmplat cu publicațiile mai vechi, de dinainte de Revoluție, sau chiar mai noi. Acum, 1250000 de euro de la bugetul de stat merg către susținerea publicațiilor de cultură. Cele care sunt ale Uniunilor de creatori – Uniunea Scriitorilor are 9 astfel de publicații, dar și cele ale creatorilor independenți. Problema e și a publicului. Vânzările sunt tot mai puține, publicul e tot mai restrâns.
Ș.M.: E adevărat, vina e și a publicului. Dar publicul a fost educat cumva chiar de presă, de ziariști, în direcția aceasta. Mă întorc la televiziune. Am vorbit cu oameni din televiziune, că mai cunosc câțiva. Am întrebat: „domnule, de ce nu invitați și un scriitor, de ce nu prezentați la televiziunile de știri, de nișă, o carte, că până la urmă și aceasta este o informație!” „Pentru cine, domnule, nu gustă publicul asta…”. „Publicul gustă ce l-ați învățat voi să guste”. Vorbeam cu un prieten venind încoace, pe drum: a murit nu știu ce guru de la Brad. Au fost toate televiziunile, au transmis de acolo, de la înmormântarea lui. Dar scriitori importanți, academicieni, profesori importanți, doctori, nici măcar pe burtieră nu apar atunci când mor. Nu se scrie nimic. Mi se pare foarte, foarte trist.
Renașterea României trebuie să înceapă dinspre cultură
I.V.: Recent, nu eram în țară, a murit Peter Brook. Specialist în Shakespeare, omul-teatru, cum i s-a spus. Și vreau să spun că toată presa scria. Am luat Libération, în ziua aceea. Era pe prima pagină. Plus alte pagini din interior erau dedicate lui Peter Brook. Marile ziare franceze scriau despre asta. Deci argumentul pe care îl dăm că și la alții e la fel e un argument fals, e un alibi, de multe ori, pentru niște decizii proaste pe care le luăm.
Ș.M.: Plus că ține cumva de tradiție faptul că mai sunt ziare. „Domnule, e concurența calculatorului, a venit internetul! Nu mai poate să supraviețuiască presa scrisă”. Dar în Anglia, în SUA, în Germania, în țări cu tradiție îndelungată, mai mare decât a noastră, de ce există ziare care încă se vând? Sunt abonamente! Ține cumva de felul lor, mai aristocratic, în sens cultural, decât al nostru. Felul lor de a fi! Dimineața, nu poți să te gândești că îți începi dimineața bine dacă nu îți așezi lângă o cafea un ziar, să auzi foșnetul hârtiei, să simți mirosul de cerneală. E altfel decât atunci când deschizi calculatorul și citești ziarul pe internet. Citești, dar e o citire rece. Nu are căldura literei așezate pe hârtie.
I.V.: Marile ziare în occident continuă să aibă suplimente culturale.
Ș.M.: Ce spuneați de Peter Brook, care totuși a murit la o vârstă respectabilă, la 97 de ani, sigur că și nemuritorii sunt muritori, încă o dovadă în plus…. Eram în Franța, chiar la Paris, în urmă cu cinci sau șase ani, cu Dinu Săraru, era Hollande președinte, și urmau să ducă în Panteon, parcă, patru figuri marcante: doi sau trei eroi ai rezistenței anti-fasciste, unul murise chiar în timpul războiului; două – că erau două doamne – muriseră mai încoace, în anii noștri, pe la vreo 90 de ani, și mai era încă cineva. Toată presa a dezbătut cu vreo două-trei zile înainte asta. Nu au mai fost nici de stânga, nici de dreapta. S-a făcut o mare ceremonie cu scaune, în fața Panteonului, cu Președintele.
I.V.: O formă de a-ți arăta recunoștința față de niște oameni extraordinari.
Ș.M.: O țară care se respectă. Ce înseamnă cultura acolo, ce înseamnă respectul față de înaintași!.
I.V.: Memoria!
Ș.M.: Identitatea! Venind cu o mașină închiriată, că eram patru sau cinci, din sudul Franței până la Paris, aproape că n-am văzut sat în care să intrăm și să nu scrie „Franța eternă și rurală!”
I.V.: E o formă de a-ți arăta recunoștința. Din păcate, noi avem un elan distructiv. Pare că nimeni nu rămâne neatacat, ceea ce nu e chiar în regulă.
Ș.M.: Nu pentru că vorbesc cu un fost ministru al Culturii, chiar de două ori, dar progresul sau renașterea României dinspre cultură trebuie să înceapă.
I.V.: Oricum, e locul din care putem să ne afirmăm cu adevărat.
Ș.M.: O reformă spirituală care să își dea mâna cu o reformă morală, și vom asista și la revigorarea României. Noi trebuie să ne însănătoșim spiritual și moral în primul rând.
I.V.: Sunteți mai degrabă pesimist sau optimist în privința viitorului României?
Ș.M.: Sunt mai degrabă bătrân și aproape indiferent, pentru că este un orizont de timp pe care cei de vârsta mea nu or să îl mai prindă, dar pentru ceea ce înseamnă viitorul din timpul vieții mele sunt mai degrabă pesimist. Îmi pare rău că spun asta, dar nu pot, n-am cum să fiu optimist.
TVR trăiește prea mult din „conserve”
I.V.: Rămânem puțin în zona presei, pentru că ați lucrat și în televiziunea publică, în Televiziunea Română…
Ș.M.: Trei ani!
I.V.: Credeți că postul public de televiziune își îndeplinește rolul în ceea ce înseamnă instrucția și educația?
Ș.M.: Nu mă uit atât de des la emisiunile postului public de televiziune, deși aș putea să o fac, măcar din solidaritate, că am trecut și eu pe acolo. Dar într-o oarecare măsură, nu în totalitate, postul public de televiziune nu cred că trebuie să cadă în capcana de a intra în concurență cu posturile comerciale, pentru că menirea lui este cu totul alta. Trăiește de prea multe ori din conserve. Sigur că sunt bune și ele. Are o mare avere de care dispune, arhiva. Și din când în când mai trebuie aduse și momente strălucitoare din trecut, dar nu atât de des pe cât o face ea. Nu mai avem oameni care scriu umor, nu mai avem actori care rostesc umor. Este bine pentru memoria inimii noastre că Dem Rădulescu e viu, Marin Moraru e viu, dar parcă am vrea să vedem și un nou Dem Rădulescu, și un nou Marin Moraru, și o nouă Stela Popescu… Nu prea îi vedem, ne întâlnim tot cu cei din trecut.
I.V.: Aici e mai dificil. E o chestiune care ține nu numai de televiziune.
Adu-ți aminte să nu uiți: viața bate literatura. Când hoții de cai și personajele temute la Bucureștiului își iau viața de la capăt, în ultimul roman al lui Ștefan Mitroi
După ce ați scris mai multe cărți – ați și primit Premiul Academiei, dacă nu greșesc, pentru un roman, Dulce ca pelinul, scris în 2008-2009.
Ș.M.: Da, Premiul Academiei se dă la doi ani după apariția cărții. Deci în 2010.
I.V.: Și ultima carte apărută este aceasta: Adu-ți aminte să nu uiți. Am fost și eu la lansare.
Ș.M.: Ați și vorbit. Sunteți, ca să zic așa, primul meu critic literar.
I.V.: O carte foarte bună, sunt sigur că o să aibă succes. Este o carte despre Câmpia Bărăganului, despre Teleorman, este, după cum scrie pe coperta interioară, o carte despre istorie. Istoria cu I mare, despre acest trecut care se prelungește în noi, în locurile în care trăim, prin ceea ce ni se întâmplă, în întâmplările miraculoase ale vieții, și istoriile unor personaje formidabile. Am spus și la lansare: Dumitru Bălăureanu e unul dintre cele mai interesante personaje care există în literatura română.
Ș.M.: Ceea ce nu ați spus la lansare, nici nu aveați de unde să știți, e că a existat cu adevărat Dumitru Bălăureanu. Era văr al bunicii mele paterne. Sigur că l-am dus cu mult în trecut Era încă în viață când m-am născut eu. Aveam vreo 5-6 ani când a murit. Era un fel personaj de temut în lumea Bucureștiului, în lumea de la marginea legii din București. Îmi povestea un frate mai mare al tatei, Marin, că atunci când intra Bălăureanu într-o cârciumă, orice cârciumă din București, amuțea toată lumea dinăuntru. Nu-i sufla nimeni în ciorbă, cum se zice.
I.V.: Seamănă Dumitru Bălăureanu despre care vorbiți și care a existat cu adevărat cu Dumitru Bălăureanu din roman? V-a folosit el ca sursă pentru roman?
Ș.M.: Cred că i-am folosit numai numele. Deși și Dumitru Bălăureanu din realitate a fost puțin hoț de cai. Dumitru Bălăureanu din carte a fost chiar hoț de cai. Cu asta s-a îndeletnicit toată viața lui din roman. Cel din carte a avut mai multă poezie decât cel din viață.
I.V.: E multă poezie în carte. Personajul principal se naște în același an cu Alexandria însăși, cu una dintre cele zece Alexandrii din lume. Și George Washington e născut într-una dintre ele, cel care a devenit Președintele SUA.
Ș.M.: E adevărat.
I.V.: Deci este o poveste, un centenar al Alexandriei și al personajului. Se nasc în 1834.
Ș.M.: Am descoperit recent că există o Alexandria și-n în Italia și că acolo s-a născut Umberto Eco. Nu știu, poate greșesc, dar cred că nu greșesc, am citit recent. Nu mai vorbesc de Alexandria din Egipt, cu celebra ei bibliotecă. Toate Alexandriile sunt celebre! Trebuia să fac ceva și pentru Alexandria mea, orașul unde am făcut liceul, nu?
Bagatelizarea Teleormanului, revolta lui Ștefan Mitroi
I.V.: Cum simțeați în anii din urmă când Alexandria și Teleormanul erau privite cu ironie, ca să zic așa, de foarte mulți din țară, prin prisma unui singur om?
Ș.M.: Un fel de revoltă. Îmi povestea teleormăneanca Floarea Calotă, mai cunoscută decât mine, mult…
I.V.: Și nu pentru că a avut un rol politic, ci pentru că este o mare artistă…
Ș.M.: Într-adevăr e o mare artistă și scrie, multe dintre textele cântecelor sale sunt scrise de ea. Ea coase, are o colecție impresionantă de costume populare, peste 250, și suferă pentru că, sar de la una la alta…
I.V.: În anii ’90 a făcut politică social-democrată.
Ș.M.: Nu găsește un loc care să devină muzeu unde să fie expuse costumele acestea. Nu a găsit încă pe cineva dispus să le primească. Nu știu unde, nu știu cu cine a vorbit. Dar nu e timpul trecut. Îmi spunea, și eu m-aș bucura dacă una dintre instituțiile de profil din Teleorman s-ar grăbi să intre în posesia acestor costume și să deschidă, bunăoară la Alexandria, un muzeu al acestor costume. Un muzeu al costumului popular autentic, căruia să i să dea numele chiar Floarea Calotă. Înțeleg că peste puțin timp va fi repusă în funcțiune vechea Casă de Cultură a Sindicatelor, acum este a orașului, a municipiului, se lucrează acum la renovarea ei, și va purta numele lui Liviu Vasilică.
I.V.: Alt mare artist! Deci simțeați revoltă atunci!
Ș.M.: Da, să ne întoarcem la revolta de care vorbeam. Știți, stați de vorbă cu un om aproape bătrân. Există riscul să pierdem din idei pe parcursul discuției noastre.
I.V.: Nu, nu exagerați.
Copii huiduiți la Festivalul folcloric din Cișmigiu, doar pentru că sunt din Teleorman
Ș.M.: Îmi spunea Floarea Calotă că există un Festival în Cișmigiu unde vin grupuri folclorice de copii A venit într-unul din anii trecuți și un grup din Alexandria. Copii frumoși, talentați, în costume populare. Și când au fost anunțați, câțiva spectatori, nu tot publicul, au huiduit! Mi s-a părut inadmisibil!
I.V.: Absolut!
Ș.M.: Mă bucur că nu am fost acolo, că aș fi sărit la gâtul lor, zău!
I.V.: Să reduci un oraș sau un județ la un singur om…
Ș.M.: Dar erau niște copii! Mi s-a întâmplat și mie să mi se strige: „Uite-l, e de-al lui Dragnea” Eu nu sunt din Teleormanul lui Dragnea, deși e din Teleorman și el. Eu sunt din Teleormanul lui Constantin Noica, și nu pentru că e născut în aceeași comună cu mine. Mai bine zis, eu sunt născut în aceeași comună cu el.
I.V.: La Siliștea!
Ș.M.: Vitănești! Comuna Vitănești!
I.V.: Satul Siliștea.
Ș.M.: Din comuna Vitănești, da! Sunt trei Siliști în Teleorman. Cea a lui Marin Preda, Siliștea mea, din sudul județului, și încă una, aproape de Videle, Siliștea Nouă.
Sunt, în ce mă privește, și din Teleormanul lui Zaharia Stancu, pe care îl chema, după acte, Mitroi. Pe toți frații lui i-a chemat Mitroi, Pe unul chiar Ștefan Mitroi!
I.V.: Scriitor important, Președinte al Uniunii Scriitorilor.
Ștefan Mitroi: „M-am găsit înmormântat acolo. M-am înfrigurat puțin”
Ș.M.: E plin cimitirul din Salcia, am fost acolo să văd, de cruci pe care scrie Mitroi, pe vreo două-trei era trecut chiar numele meu. Era ca și cum aș fi fost înmormântat acolo! M-am înfrigurat puțin. Sigur că erau alți Ștefani Mitroi, nu eu. A fost un neam mai mare decât era la mine în sat, neamul Mitroi, la Salcia.
Mai sunt, ca să enumăr mai departe, din Teleormanul lui Gala Galaction, lui Dimitrie Stelaru, și chiar din Teleormanul lui Miron Radu Paraschivescu, care nu a stat mult în Teleorman, dar s-a născut totuși la Zimnicea.
I.V.: Este acest roman, Adu-ți aminte să nu uiți, un răspuns, un elogiu pe care îl aduceți Teleormanului și Alexandriei?
Ș.M.: L-am scris fără intenția de a mă revanșa față de cei care au a
înjurat și înjură Teleormanul. Dacă ar ști toți aceștia ce suflet adânc poate să aibă județul nostru! Au dovedit-o marii scriitorii născuți aici, precum și marile voci ale muzicii populare românești. Poate că economic nu suntem între primele județe ale țării…
I.V.: În general sudul și județele din sud nu sunt…
Ș.M.: Dar din perspectiva marilor creatori, e un județ care se ține pe urmele Moldovei. Fără a avea curțile domnești și universitățile de acolo!
O carte-ficțiune scrisă de pe urma unor documente-reale
I.V.: V-am întrebat asta fără a intra în amănunte din roman, pentru a-i lăsa pe oameni să citească această carte, dar cred că sunt câteva lucruri care ar trebui punctate. E și o miză, hai să zic, istorică. Nu întâmplător este vorba despre Alexandria și despre Teleorman, în roman. Personajele reale și fantastice din roman… obiceiurile, tradițiile… ați făcut o documentare serioasă pentru roman….
Ș.M.: Exact!
I.V.: Sunt obiceiuri și tradiții care s-au pierdut. Nu mai sunt astăzi!
Ș.M.: Nu m-aș fi descurcat singur. Mă aștept să îmi reproșeze cineva citind: „domnule, nu s-au petrecut chiar așa lucrurile în istoria orașului Alexandria”. S-au petrecut cum am vrut eu, este o carte de ficțiune! Am strecurat și nume reale, și evenimente istorice reale, dar repet, rămâne o carte de ficțiune. Și ca să nu greșesc în privința numelor și a evenimentelor, sigur că am citit eu însumi niște cărți. În primul rând, Calendarul țăranului român, enciclopedia lui Ion Ghinoiu, o carte formidabilă, de unde am înțeles, deși văzusem și acasă, ce e cu Zărăzeanul, cu Tontoroiul femeilor, ce e cu Ropotinul sau Ropotina. Nu știam. Chiar eu, din Teleorman, nu știam, că e ziua în care femeile fac țestele. În Teleorman încă se mai fac țeste. Mi-a completat documentarea, ca să zic așa, Floarea Calotă. Ea e de la Beuca și acolo încă mai sunt oameni care fac țeste. Nu are voie oricine. Doar femeile curate trupește și în a treia marți după sărbătoarea Paștelui. Exista o singură zi din an! Se adunau câteva femei asupra cărora nu plana nicio suspiciune de necurăție sau necurățenie, în sensul direct al cuvântului – și își alegeau locul, pământul, îl frământau cu picioarele, plămădeau țestele întocmai cum ai face o pâine pe care ai băga-o în cuptor, și apoi făceau un chef al lor, numai ele între ele. Nu avea voie niciun bărbat să participe la petrecerea aceasta, a femeilor.
I.V.: Și meniurile de la ospețele domnești formidabile, pantagruelice.
Ș.M.: Am mai citit niște cărți, am recitit scrisorile lui Ghica, despre hoții de cai m-am documentat din proza scurtă a lui Vasile Voiculescu, am citit niște monografii, din păcate nu am putut citi monografia satului sau a comunei mele, pentru că nu există, dar ale satelor din jur, da. Chiar satul alăturat, de unde este mama mea, se cheamă Teleorman acum, altădată se numea Pielea. Multe lucruri coincideau. Am aflat dintr-o astfel de monografie că la Atârnați, numit Cernetu, azi, un sat la 9 kilometri de mine, s-a născut D. Teleor, un poet aflat în anturajul lui Eminescu. O întâmplare din viața lui m-a și inspirat în creionarea destinului unui personaj frumos din carte. E vorba de Letiția, care moare înecată, la fel ca sora lui D. Teleor, tragedie despre care a scris un poem însuși Vasile Cârlova.
I.V.: Târgovișteanul! Să revenim la județul vecin, din care sunt eu!
Ș.M.: Iată o legătură între Teleorman și Dâmbovița!
I.V.: Și mai e ceva! Eu am scris o monografie a comunei mele, Dobra, din județul Dâmbovița, locul unde m-am născut și unde am făcut școala generală. Mă bucur că acum, la Evaluarea Națională, singurul copil care a luat 10 la Limba și Literatura Română este din Dobra.
Ș.M.: Am citit despre asta, am citit!
I.V.: E singurul copil! I-am dat eu o bursă, nu de aia a luat ea 10, dar am susținut-o, am văzut că e foarte talentată! Mai e ceva. Apare un personaj la dvs., Dobrița, la mine e Dobra!
Ș.M.: Încă o legătură! Pentru că și eu, chiar să îmi fie iertată lipsa de modestie, dar și eu dau de aproape zece ani o bursă unei fete de la mine din sat, nu vreau să se scrie despre asta, nu vreau să se dea la televizor!
I.V.: E un lucru foarte bun!
Ș.M.: Da, da, chiar de când era la grădiniță, și acum a terminat anul I de liceu, și am zis că până la încheierea liceului, dacă mă ține sănătatea și dacă mă țin posibilitățile, o să continui să îi acord bursa aceasta lunară. Apropo de Dobra, pe străbunica mea maternă – nu am cunoscut-o, dar știu asta din poveștile mamei – o chema Dobra.
I.V.: Iată! Mai este un element, îl discutam înainte să facem acest podcast, un element literar, că nu am cum să îl explic, semn că literatura bate viața, cum se zice, am locuit amândoi pe aceeași stradă, treizeci de ani mai devreme, ați stat pe strada pe care stau eu astăzi!
Ș.M.: Nu literatura bate viața, ci viața bate literatura!
I.V.: Aici e foarte greu să spui cât e literatură și cât e viață.
Ș.M.: Eu zic că viața are mai multă fantezie decât creatorii. Se întâmplă uneori lucruri în realitate ce par neverosimile. Așa ar spune cititorii dacă le-ar descoperi într-o carte. Cum să crezi așa ceva? Dar s-au întâmplat în realitate. Se întâmplă tot timpul!.
Cartea căreia Ștefan Mitroi i-a dedicat cel mai mult timp din viață
I.V.: Ne-ați ascultat pe noi la lansare, veți vedea cronicile care vor descrie această carte, care o vor analiza… dar care este totuși miza, pentru Ștefan Mitroi, care este cronicarul propriei cărți, care e miza acestui roman? Ce are el față de celelalte romane?
Ș.M.: Este cartea la care am avut mai multă răbdare decât la oricare din cele dinainte. Este singura pentru care, așa cum am spus mai devreme, a trebuit să mă documentez. Scrierea ei mi-a luat aproape un an și jumătate din viață. E cumva și un răspuns față de orașul în care, deși nu m-am născut, mereu l-am socotit al meu… am simțit nevoia să am un oraș al meu, și s-a întâmplat să fie Alexandria. Când am ajuns să fac liceul, era orașul-miraj, eu trăind într-un sat la 14 kilometri de Alexandria… Nu i se spunea Alexandria, i se spunea „orașul”. Mergem la oraș. A fost cutare la oraș. Bâlciul, care era întotdeauna de Sărbătoarea de Rusalii, la noi nu se spunea că sunt Rusaliile, se știa că e Bâlciul! Chiar uitându-mă pe calendarul religios de pe perete, care nu lipsea niciodată din nicio casă de la mine din sat, mă întrebam de ce scrie Rusalii acolo și nu scrie Bâlci? Era Bâlciul de Rusalii și așa a fost și anul acesta! Era marea călătorie a vieții mele. Mergeam cu mama, la Bâlci, să văd Zidul Morții, Omul-cu-cap-de-porc, Femeia-șarpe, să trag la tir, să îmi cumpere alviță, să îmi cumpere o minge, să beau un sirop, să o trag de fustă, că mai vreau aia și aia, și ea zicea de regulă „mi s-au terminat banii”. Pleca de acasă cam cu 25 de lei în buzunar. Ne duceam cu căruța, ne întorceam cu căruța. Era Alexandria, nu? Ajunsesem la oraș. Dar de fapt ajunsesem într-o margine și din marginea aceea ne întorceam acasă. Cu adevărat în Alexandria am ajuns când am terminat școala generală, dus de mama de mână, deși ea era analfabetă. Ea mergea cu mine peste tot! Și am fost împreună să mă înscrie la examen la liceu. Și am petrecut patru ani acolo și încă două luni după ce am terminat facultatea, ca procuror. Asta este viața mea comună cu Alexandria. Dar a rămas pentru mine orașul acela pe care mi l-am dorit. Nu, orice aș face, nu îl mai pot scoate din cămăruțele inimii mele.
I.V.: Sunt foarte multe paradoxuri și metafore în carte. Râul, pârâul, care apare în carte, se cheamă Vedea.
Ș.M.: Ăsta nu e inventat, chiar există.
I.V.: Da, există. Multe dintre acțiuni sunt pe Strada Viitorului.
Ș.M.: Există și străzile respective. Toate străzile din Alexandria sunt drepte, de la un capăt la altul, rectangulare, formează un unghi drept atunci când se intersectează. Chiar există numele respective. Era împărțită Alexandria în două, pe vremea aceea, Delenii și Velenii. Se făcea. la distanță egală de linia mediană a orașului, o piață și în partea aceasta, și în partea cealaltă. S-a făcut școala colo, s-a făcut și dincolo, la aceeași distanță. Asta până în nu știu ce an, că după aceea s-a pierdut tradiția aceasta. Acum nu se mai împart alexandrienii între deleni și veleni. Asta era până acum o sută de ani.
Clopotul Catedralei Sf. Alexandru din Alexandria: furat de sovietici ca să fie topit pentru obuze, returnat în Alexandria Italiei, crezând că e de origine latină, întors în România din bunăvoința italienilor
I.V.: Care este povestea clopotului din Catedrala Sf. Alexandru?
Ș.M.: Și povestea aceasta este adevărată. Când au plecat nemții – Alexandria a avut acolo, în timpul Primului Război Mondial, un fel de comenduire a lor – au luat cu ei tot ce s-a putut. În primul rând, cam toate cerealele. Vitele nu au apucat să le ia pe toate, pentru că au sosit francezii. Ei au fost salvatorii. La plecare nemții au luat și clopotul Catedralei, Sf. Alexandru, pentru a-l transforma în obuze, dar n-au mai apucat. După război, autoritățile locale au făcut demersuri să îl recupereze. Se semnase tratatul de pace.
I.V.: După Trianon.
Ș.M.: Cu obligația Germaniei să restituie tot. Au dat înapoi, știți la fel de bine, ba poate chiar mai bine decât mine, lucrări de artă, au dus mult acolo, zeci, sute de vagoane, între acestea, și clopotul. Dar nu îl luaseră ca artefact, ca obiect de artă, ci să îl topească, să facă obuze din el. Nu au mai apucat. Au văzut că scria cu litere latine pe el Alexandria, și au crezut că e din Italia. Așa că, după ce au primit scrisoarea pentru returnare, l-au trimis la Alexandria din Italia. S-au trimis însă și acolo scrisori de la Alexandria mea, și cei de acolo și-au dat seama de unde e clopotul. L-au trimis înapoi. Așa s-a întors clopotul în Catedrala din care plecase.
I.V.: Un traseu miraculos!
Ș.M.: El însuși merită o carte separată.
Marea iubire a lui Ștefan Luchian, o tânără din Alexandria
I.V.: De altfel volumul se încheie cu capitolul dedicat. „Clopotul”, așa se încheie cartea, când introduceți și figura lui Ștefan Luchian. Care a pictat, puțină lume știe, Catedrala.
Ș.M.: Era îndrăgostit de fata primarului de la vremea respectivă, din Alexandria, chiar am citit, m-am gândit – să o introduc, să nu o introduc – o scrisoare de dragoste trimisă de Luchian, acestei fete. Era prea lungă și cum nu am folosit niciun fel de document, am zis că nu vreau să stric echilibrul romanului. N-am folosit nici scrisoare lui Luchian.
I.V.: Se face referire la ea în roman.
Ș.M.: Ea nu este o invenție. Nu numai Catedrala a pictat-o Luchian. Când eram eu elev de liceu, exista o casă, a unui avocat, unde Luchian șezuse în gazdă. Pictase, făcuse câteva picturi murale înăuntrul ei, dar, din păcate, cei din conducerea de atunci a orașului n-au știut să aprecieze asta și au demolat casa respectivă. Mare pierdere!.
I.V.: Din păcate, nici la centenarul Luchian nu s-au făcut lucruri extraordinare care să aducă în prim plan această figură extraordinară.
Ș.M.: Alexandria nu are mari valori de patrimoniu imobiliar. Sunt puține case vechi pe străzile orașului. Nu mai vechi de 1834, nici măcar de atunci, mai dincoace, de pe la sfârșitul secolului XIX. Case boierești, vreau să spun.
I.V.: Deci cam atât. 1834.
Ș.M.: S-a înființat în vara lui 1834, s-au bătut atunci primii pari, atunci au fost întemeietorii. În 1837 a fost un incendiu, s-a distrus aproape tot orașul. Pesemne că se folosise mult lemn, pentru că au ars foarte multe case. Au trebuit să refacă tot, inclusiv Catedrala de care vorbim, Sf. Alexandru, a fost zeci de ani din lemn, până a fost făcută din cărămidă. Și din ce fel de cărămidă: italiană! Eu am spus în carte, nu tocmai fantasmagoric, că au dat și ele o mână de ajutor în găsirea clopotului.
„Sunt un pierzător de meserie”: autobiografia lui Ștefan Mitroi
I.V.: Îi spuneți într-un dialog lui Marian Nazat – l-am citit, un dialog de acum câțiva ani – și spuneți că sunteți invidios sau că, în orice caz, regretați că sunt scriitori care au scris înaintea dvs. cărțile pe care voiați să le scrieți. Care ar fi acelea? Care e scriitorul român pe care aveți această invidie, în sensul bun?
Ș.M.: Inclusiv Moromeții, ca să rămânem la Teleorman. Și vreo două din cărțile lui Zaharia Stancu, Ce mult te-am iubit… deși, într-un fel, am scris și eu despre moartea mamei, chiar în Dulce ca pelinul… sunt, de fapt, trei romane acolo. Cât despre poezie, mi-ar fi plăcut să scriu o parte din poeziile lui Labiș. Chiar din poeziile detestatului Beniuc, pentru că are poezii de dragoste formidabile. Mi-ar fi plăcut să scriu proza scurtă a lui Nicolae Velea, mi-ar fi plăcut să fi scris Îngerul a strigat…
I.V.: Fănuș Neagu.
Ș.M.: Mi-ar fi plăcut să scriu Cartea Milionarului.
I.V.: Ștefan Bănulescu. Scriitor extraordinari, uitați unii dintre ei. S-au împlinit 90 de ani de la nașterea lui Fănuș Neagu în acest an, dar e și centenarul nașterii lui Marin Preda. În august.
Ș.M.: În august, dar teleormănenii îl vor serba prin octombrie, se gândesc la organizarea unui simpozion.
I.V.: E un lucru bun. Aveți sentimentul că este sărbătorit Marin Preda la 100 de ani de la naștere așa cum merită un scriitor de nivelul lui?
Ș.M.. Anticipez că vor fi niște manifestări decente, dar totuși sărăcăcioase față de cât merită Marin Preda, și asta se înscrie în tendința generală pe care o au, cum zice Ion Cristoiu, „stăpânii vremelnici”ai zilelor noastre. Nu își găsesc niciodată timp să fie atenți, ca să nu zic recunoscători, cu cei de dinaintea noastră. Au sentimentul că lumea începe cu ei. Chiar și generațiile tinere de creatori cred asta. E un fel de război între generații. Ce am fi fost fără scriitori ca Marin Preda, fără istorici ca Nicolae Iorga, și putem să luăm exemple din fiecare domeniu…Văd la alții ce respect extraordinar au față de înaintași. Aminteam mai devreme de Franța, povestea cu Panteonul. Îi duc acolo pe marii lor scriitori. Sigur, numai dacă acceptă familia, pentru că sunt scriitori care meritau să fie în Panteon, dar s-a opus familia. Camus, de exemplu care e înmormântat într-un sătuc din sudul Franței. Încă mai trăiește fata lui, care s-a opus mutării tatălui său în Panteon.
I.V.: La Lourmarin, undeva în Provence.
Ș.M.: Am fost de două ori la mormântul lui. E un mormânt ca oricare altul. Sunt 100 de morminte în cimitirul acela mic, dar acolo a vrut familia, acolo rămâne. Franța a fost și este pregătită să îi acorde respectul cuvenit, și nu numai lui. România îi cam uită pe oamenii ei mari.
Întreprinderile de profit din Teleorman: Marin Preda, Zaharia Stancu, Gala Galaction. Au produs mai mult decât orice
I.V.: De ce? Spunem asta, și eu am văzut. Am văzut și la bicentenarul Alecsandri, și am avut și o reacție publică atunci. Și la Mircești, casa, conacul lui arată destul de rău. De ce credeți că se întâmplă asta?
Ș.M.: M-am și certat odată cu autoritățile, acum nu știu câți ani, chiar la Alexandria, la o zi a cărții, la Biblioteca Județeană, care îi poartă numele lui Marin Preda. Erau prezenți acolo Președintele Consiliului Județean, altul decât cel de acum, Viceprimarul, Șeful Culturii. Până la urmă, am și plecat la jumătate, m-am supărat, am zis „nu mai calc în viața mea pe aici”. Când veți învăța să înțelegeți că nu am fi nimic fără întreprinderile care produc cel mai mult în acest județ? Știți care sunt? Marin Preda, Zaharia Stancu, Gala Galaction. Sunt întreprinderile cu care noi ne-am mândrit și ne vom mândri. Nu vă mai cer nicio investiție, doar de suflet. Ei nu au nevoie de noi. Noi avem în continuare nevoie de ei. Marin Preda nu are nevoie să se facă o casă memorială Preda la Siliștea Gumești, dar noi avem nevoie și toți cititorii lui au nevoie de o casă memorială acolo. Casă care nu există, pare incredibil. Există un fel de casă a lui Zaharia Stancu la Salcia, nu am mai fost de câțiva ani acolo, dar ultima oară era o casă uitată, numai memorială nu părea.
I.V.: Apare și în carte o referire la Salcia. Spuneați undeva că sunteți un pierzător de meserie. Care sunt meciurile importante pe care le-a pierdut Ștefan Mitroi? De ce spuneți asta?
Ș.M.: Uite, meciuri de felul acesta. De regulă, mă ia gura pe dinainte.
I.V.: Asta nu înseamnă că pierdeți.
Ș.M.: Ba câteodată da. Nu mari meciuri, dar pierd sufletește. Nu încerc să fiu diplomat. Pun mult suflet în oameni, în acțiuni, iar asta se soldează uneori cu eșecuri și eu sunt cel care are de suferit. Chiar la Alexandria, bunăoară, pentru că am spus niște lucruri în fața conducerii județului, atunci, mai ales despre fostul director al Bibliotecii, că nu mai e director – „domnule, omul acesta nu are ce să caute aici, a fost contabil!”. Nu aveam nimic cu el, era un om cumsecade, dar totuși existau și există zece-unsprezece membri ai Uniunii Scriitorilor în județul acesta, existau și există destui profesori de Limba Română, chiar nu găsiți unul să cunoască scriitorii, să iubească scriitorii? Adică, omul acela, contabilicește, poate conducea corect Biblioteca, dar lipsea ceea ce dă strălucire unui asemenea loc. Priceperea la cărți și scriitori! Cum e posibil ca în alte județe, și am dat ca exemplu Bistrița, un poet și un preot totodată, e directorul Bibliotecii Județene, e vorba de Ioan Pintea, la Baia Mare…
I.V.: Îl cunosc foarte bine, Bistrița e un exemplu.
Ș.M.: La Baia Mare e Teodor Ardelean, care a fost senator, vice-președinte al Senatului, a construit una dintre marile biblioteci din România. M-am lăudat și și mă laud și acum: au un raft Ștefan Mitroi, el m-a dus și mi-a arătat toate cărțile mele așezate la loc de cinste acolo.
I.V.: Bun, dar a fi pierzător e altceva.
Ș.M.: Teodora Ardelean trebuia să iasă la pensie, dar i-au dat prelungire. Nu mai contează culoarea politică, nu trebuie să aibă culoare politică cel care conduce o bibliotecă județeană, mai ales una care poartă numele lui Marin Preda.
I.V.: Trebuie oameni care să se priceapă la asta și să nu se califice la locul de muncă, evident.
Ș.M.: Și pierd, pentru că îmbrățișez cauze de felul acesta, care nu sunt ale mele, sunt puțintel și ale mele. Și pierd, sigur.
I.V.: Aici se vede și jurnalistul, cumva.
Ș.M.: Ia să îl ținem departe pe Mitroi, că ne supără, nu e un om care… dar da, acum ne-am mai împăcat puțin. Am fost chemat recent, și m-am simțit onorat, pentru a fi întrebat întrebat dacă accept să fiu făcut, acum, în august, când sunt Zilele Orașului Alexandria, cetățean de onoare al municipiului. Am acceptat, firește. Chiar cu vădită emoție.
I.V.: Numai cartea asta și vă recomandă, ca să nu mai vorbesc de alte lucruri.
Ș.M.: Da, da, cumva suntem într-o relație bună, și până la urmă, eu nu mă pot supăra. E ca și cum m-aș certa cu copiii mei în familie. Chiar dacă le spun niște lucruri, o fac cu dragoste. Așa am făcut întotdeauna și le-am spus celor de acasă, care conduc județul, niște lucruri. Am făcut-o, poate că ei nu au observat, cu dragoste. Încă nu este târziu să observe.
Ierarhia afectivă a lui Ștefan Mitroi: Literatura, pe primul loc; familia pe locul doi; prietenii pe locul trei
I.V.: Care sunt lucrurile cele mai importante pentru Ștefan Mitroi, lucrurile în care crede cel mai tare?
Ș.M.: Literatura, scrisul meu este pe primul loc. Pe locul doi este familia. Pe locul trei sunt prietenii. Și sigur că deasupra tuturor este Dumnezeu. Nu sunt bisericos, nu merg la biserică, dar cred că zilnic stau mult de vorbă cu Dumnezeu și chiar primesc semnale de acolo. Mă repet a nu știu câta oară, faptul că am devenit scriitor și am un oarecare succes, că au fost premiate unele dintre cărțile mele, recent chiar cu Premiul Uniunii Scriitorilor, constituie pentru mine dovada că există Dumneze Sunt un copil născut într-o familie de țărani, unde nu exista nicio la venirea mea pe lume, tata avea patru clase, mama era neștiutoare de carte… și m-am născut cu dorința asta! De unde a venit ea? Eu cred că mi-a pus-o cineva de sus în gânduri și din gânduri a coborât în suflet. A făcut-o punându-mi mâna pe creștet, așa cum a face și acum. Cred că datorită acestui fapt unele dintre cuvintele pe care le scriu par încărcate cu lumină, iar asta duce la succesul mai mare sau mai mic, de care mă bucur.
I.V.: Adu-ți aminte să nu uiți e un titlu foarte interesant. Trimite la memorie, la amintire, la identitate. Are Nabokov o carte, niște memorii… Vorbește, memorie. Așa sunt și personajele de aici. Iar Dumitru Bălăureanu e vocea Alexandriei. Cel puțin acest centenar comun pe care îl au, cel puțin 1834, finalul cărții.
Ș.M.: Acum mă aștept să îmi spună cineva: „domnule, bun, chiar ai împletit biografia Alexandriei cu biografia unui hoț de cai? Noi, cei de acolo chiar asta suntem? Deși Alexandria are în stemă un cal, încă de la înființare, cal ce s-a păstrat până în ziua de azi, nici vorbă ca alexăndrenii să fie hoți de cai. Să nu confundăm realitatea cu ficțiunea!
I.V.: Și pădurea aceea din roman există?
Ș.M.: Pădurea e o pădure călătoare. Ea dispare la sfârșit. E crângul călător. Chiar așa am vrut să îi spun inițial cărții. Dar am zis că nu e un titlu suficient de impunător.
I.V.: Adu-ți aminte să nu uiți e un titlu puternic, care va rămâne.
Ș.M.: Bănuiesc că discuția noastră de acum e doar primul episod din cele douăzeci-treizeci în care am putea sta de vorbă.
I.V.: Aș vrea în final un gând, o urare, pentru cei care urmăresc acest podcast.
Ș.M.: În primul rând, un gând pentru dvs. Să vă dea Dumnezeu putere să duceți mai departe ce ați început, pornit din dragostea față de cultură, față de creatori, indiferent de natura lor. Nu urmăriți un câștig, nu sunteți plătit pentru asta. Puțini oameni cu credibilitatea pe care o aveți mai sunt dispuși astăzi să facă astfel de lucruri și, legat de dragoste, celor care ne urmăresc, ne-au urmărit, ne vor urmări, să se întoarcă ori de câte ori se simt în impas la dragoste. De la un strop de dragoste pornește orice naștere, și orice renaștere, Toți suntem născuți din mai multă sau mai puțină dragoste. Stropul acela dacă e pus unde trebuie, cum e pus bobul de grâu, crește din el o dragoste mare, dragostea aceea se face mai mare, și mai mare. Însăși Ortodoxia este o religie care pune în centrul ei dragostea.. E nevoie între oameni, în vremurile acestea de ură cumplită, de ceva mai multă dragoste. Numai dragostea mai poate salva lumea. Nu frumusețea, cum spunea Dostoievski.
I.V.: Mulțumesc mult pentru această discuție și vă mai aștept.
Ș.M.: Mulțumesc mult. O să mai vin!
