Cât stă pe cer, soarele  e dominant. Relieful de Toscana sângereană, cum îl caracteriza generos o ziaristă din Israel, primește pe fruntea dealurilor mângâierea celui mai puternic astru vizibil, steaua nemuritoare a zilei. Soarele toamnei bucură, dăruiește, iar lumina lui de miere estompează rigidități, pătrunde oblic în scorbura veveriței, cotrobăie prin încruntări și le îndreaptă.

Seara, la apus, soarele ne învață cum se poate muri demn, cum poți spune adio cu putere unei revederi, niciodată sperate, în zori.

Soția mea are obiceiul să colecționeze, fotografic, imagini  cu apusul  de soare. Pândește cu telefonul în mână, fascinată, clipa când soarele coboară sub orizontul curb al dealurilor. Din el rămâne flacăra  unei despărțiri. Nori orizontali îi fură ultima respirație, iar când banul de aur coboară de tot,  soarele scrie cu  sânge testamentul lui de iubire. Pentru tine, pentru noi, pentru mine care uit uneori apusul, concentrat pe zorii care vor veni negreșit.

Noapte bună, soare, fiindcă te-ai culcat învelit cu plapuma cealaltă a pământului și n-ai murit, așa cum cred unii!

Ultima poză, din această seară, te arată măreț în suferință, nobil în asumarea apusului, optimist, chiar dacă pare că te scufunzi în pământul care e și el un cimitir stelar.

Dimineață, promit, te voi saluta cu buni zori, iar inima mea  va face fotografia primei îmbrățișări cu lumina.

L. A.

Fotografie – Giorgiana Radu

Disclaimer: Informațiile prezentate în acest articol sunt preluate din surse publice iar la redactarea textului s-a utilizat inteligența artificială. În cazul în care sesizați erori sau neconcordanțe, vă rugăm să ne scrieți la [email protected]