Lucian Avramescu: Buni zori! Cum am fost eu prieten cu Patriarhul Teoctist sau a doua scrisoare către Patriarhul Daniel

Sunt întrebat, pe căile accesibile dialogului cu un mut, dacă Preafericitul Daniel a răspuns cererii mele de a fi înhumat, când mă voi isprăvi, în Muzeul Pietrei, clădit de mine cu osârdie și donat poporului roman. Nu, nu mi-a răspuns și e posibil să nu-mi răspundă niciodată. Motivul credibil ar fi acela că lanțul de sutane care protejează pretorian liniștea Patriarhului, nu-i dă spre lectură epistole și cereri care ar produce tulburarea dialogului îngăduit doar cu cerul. Ca atare Preafericitul, care nu cred că e chiar mereu fericit, pe partea sa lumească, nu are de unde afla păsul meu.

Ca atare îi trimit o a doua scrisoare în care îi voi povesti cum am devenit eu prieten cu predecesorul său în dialogul cu Dumnezeu, Patriarhul Teoctist.

Erau primii ani de după Revoluție. Realizasem primul ziar, Tineretul liber, în acele zile de foc, ajutat de un mănunchi de voluntari, apoi prima agenție de știri cu capital privat, AMPress, care contrazicea mereu informațiile pudrate ale agenției controlate de stat. Rupsesem lista deschisă de numele meu pe care urma s-o semneze Ion Iliescu, ungându-mă erou al revoluției cu magazine în centru și scutire de impozit pe viață.

Distribuie prietenilor

Era prânzul unei liniștite zile de iunie. Pilotam Dacia mea pe bulevardul Victoriei și, ca mereu, în dreptul Ateneului, am micșorat viteza spre a saluta statura de Crist în bronz a Conului Mihai din Ipotești. Nu mică mi-a fost mirarea văzând că acolo, la picioarele statuii geniului tutelar al literaturii române, se petrecea ceva insolit. Un mănunchi de oameni, vreo cinci, trebăluiau ceva pentru sufletul nemuritorului ce pierise pe 15 iunie, ziua în care ne găseam, în Sanatoriul Șuțu. Ziaristul din mine nu putea rata știrea, așa că m-am apropiat cu precauție, să nu tulbur, mai ales că n-a fost greu să disting statura dominantă, cu potcap alb a Patriarhului Teoctist. Se mai găseau acolo doi prelați în sutane negre, un scriitor de la Chișinău și președintele Academiei, Eugen Simion, vecin de sat cu mine, pe care-l știam și ne știam foarte bine. L-am întrebat în șoaptă care-i formula de adresare pentru înalta față bisericească și mi-a răspuns că nici el nu știe, dar că mă descurc eu. Evenimentul se petrecuse – era spre sfârșit – fără televiziune, presă, tam-tam, ceea ce m-a impresionat.

Grupul se desfăcea în evantai spre mașinile care așteptau pe aleea cu pomi înverziți de alături, când m-am apropiat de Patriarh. Părinte, am zis, cutez să vă rog ceva. Sunt scriitorul Lucian Avramescu și ziarist mereu.
Te știu și te citesc fiule, a spus cu blândețe Patriarhul.

Azi, am continuat eu încurajat, e și ziua de naștere a tatălui meu, mort fără lumânare. Puteți rosti o rugăciune și pentru sufletul lui?

Patriarhul n-a fost supărat de îndrăzneala mea. Dimpotrivă, dovadă fiind privirea caldă cu care m-a învelit.

Cum l-a chemat?

Maximilian, am răspuns.

Și acolo, doar noi doi, pe o alee din fața Ateneului, la zece pași de statuia lui Eminescu, Patriarhul a spus o rugăciune pentru tatăl meu.

Scriam, pe vremea aceea, și la ”România liberă”, condusă de Petre Băcanu. Era o rubrică pentru scriitori, pe prima pagină. Într-o zi scria Blandiana, în alta eu. Pe ceilalți nu-i mai știu. Fiecare avea ziua lui din săptămână. A mea s-a nimerit să fie chiar a doua zi. Am povestit despre gestul dumnezeesc al Patriarhului care s-a rugat pentru Eminescu, în ziarul care pe patriarh din securist nu-l scotea, dar și pentru bunul meu tată.

Seara a zbârnâit telefonul meu din casă. Voce de bărbat. Sunteți domnul Avramescu? El! – zic eu. Suntem Patriarhia. Vă fac legătura cu Preafericitul sau Prealuminatul sau, că n-am mai avut răgaz să iau seama, și am auzit vocea blândă de pe alee a Patriarhului Teoctist.

Ai scris cel mai frumos text despre mine, mi-a spus, mulțumindu-mi, iar textul acesta va fi în Cartea vieții mele. De atunci am rămas în relații apropiate  cu Patriarhul și mai am multe de povestit.

Acum vreo trei ani au fost în vizită la Muzeul Pietrei, profesorul Dulcan și preotul bucureștean Gelu Bogdan, însoțiți de o ziaristă prietenă, Maria Timuc. Tăifăsuind noi la un pahar de palincă de prună, nu știu cum a venit vorba – Doamne, eu am vorbit cândva! – despre întâmplarea de la Ateneu. Preotul Bogdan, care fusese un fel de secretar personal al Patriarhului, mi-a confirmat bucuria pe care i-am produs-o Preafericitului și existența textului meu în cartea vieții sale.

E și într-o carte a mea, Preafericite Daniel, dar n-am cum să v-o trimit, fiindcă nu poate învinge cortina de sutane care vă apără de cererile mele.

Doamne ajută!

PS. Iertați-mă, prieteni, nu v-am uitat – Buni zori!