Marea ridică valuri asimetrice. Ne-am instalat aproape de pirostria înaltă a salvamarilor, terminată sus cu o cutie fără capac în care stau doi oameni bronzați. Unul, cu părul cărunt, fluieră insistent, privind undeva în larg. Fluieră iar și înjură. Înjură pentru el, dar eu îl aud fiindcă vântul aduce vorbele spre mine. Caut linia privirii celor doi. Număr la fiecare patru valuri mai mici, unul care vine uriaș, iar în spatele lui nu se mai văd trupurile înotătorilor. Câteva capete se zăreau dincolo de geamandură. Apoi dispar. Acolo privesc cei doi din nacela caraghioasă de deasupra. Cel cărunt fluieră iar de parcă și-ar da duhul. Se văd din nou capetele înotătorilor îndrăzneți. Cei din apă se adună pe mal și toți arată în aceeași direcție. Eu am înotat aproape de țărm o jumătate de oră. Apa e caldă, mai caldă decât o știam. Fiica și soția au înotat și ele, alături. N-am pierdut-o din ochi nicio clipă pe Luciana. Privim toți, fără cuvinte, largul învolburat al mării, prea învolburat.

Salvamarul cu părul cărunt coboară agil din observatorul lui, face salturi rapide în apă, cărând cu el un fel de stinghie legată de braț. Mișcări  iuți și precise. Celălalt a rămas sus să-l ghideze. Nu e nevoie. Ajunge undeva unde valurile nu mai îngăduie luxul vederii.  Trece o clipă sau o veșnicie? Se văd două corpuri, îmbrățișate parcă. Vin împreună spre țărm. Recunosc trupul atletic al bărbatului cărunt. Alături e o fată. Ajung lângă oamenii care își țin răsuflarea. Fata își acoperă cu un braț sânii. Sutienul a rămas ca amintire valurilor. Nu cred că are 18 ani. E o copilă. Face sforțări să vomite apa înghițită. E în regulă, spune salvamarul cu părul cărunt. Lăsați-o în pace. Își va reveni repede. Fața copilei e vânătă, ochii bulbucați. Spaima morții, care a privit-o în ochi, de foarte aproape, i-a confecționat un chip care nu e al ei. N-o știu, dar sunt convins că nimeni n-ar recunoaște-o. Când moartea privește un om de aproape, foarte de aproape, ea rămâne o vreme în ochii victimei. Ochii copilei caută în jur și întâlnesc oameni care îi surâd. Surâsul lor nu alungă imaginea văzută a morții. Moartea încă stă aici, ca un uliu care și-a ratat prada.

Cum te cheamă? L-am întrebat pe salvamarul care se suie liniștit pe scară, spre punctul lui de observație. Sunt ziarist, zic. Nu avem voie să vorbim cu ziariștii, îmi răspunde. Cum așa? Doar prin reprezentanți. Bine, sunt scriitor. Eu scriu cărți despre oameni. Spun cum mă cheamă, iar el surâde. Mă știe și asta ne bucură pe amândoi. Vorbim despre satul lui de lângă Calafat și despre cei 75 de lei pe care-i primește pe zi pentru munca de salvamar.

Marea e caldă și tulbure la Mamaia, amestecând fulgi de pescăruși și scame ciudate aduse din larg. Soarele se odihnește blând pe trupurile care n-au căpătat încă bronzul râvnit.

Lucian Avramescu