Cât de sincer îl iubim pe Dumnezeu?

Este iubit Dumnezeu? Și dacă da, cât de sincer? M-am găsit în fața acestor întrebări după lectura unui eseu semnat de Ion Hirghiduș în revista lui Dumitru Velea de la Petroșani, ”Banchetul”. Eseul pleacă de la cartea polonezului Kolakowski -”Este Dumnezeu fericit?” și dezvoltă tema iubirii. De ce iubim Uniunea Sovietică? – e tema școlară a unei copile care nu cunoaște decât ura părinților față de respectiva superputere. Copilul nu învățase încă ura, iar chimia detestării din rărunchi o ocolise. Drept pentru care răspunsul, în tema pentru la școală, ține, conform lui Hirghiduș, de esența creștinismului: ”Iubesc Uniunea Sovietică pentru că nimeni nu o iubește”.

De ce m-am trezit eu cu o altă întrebare, mai ațoasă și cu un răspuns aproape imposibil, nu mi-e limpede. Dumnezeu nu-i o superputere ci e Atotputernicul însuși. Nu prea iubim ce ne domină. Îi știm doar de frică. Bisericile catolice arată un Dumnezeu dominant. Nici cu scara nu ajungi în turlele unde l-a așezat ziditorul catedralei. Cel ordodox e mai accesibil, se lasă, în bisericuța-chivot, mângîiat pe barbă și pare mereu dispus să te ierte, iar tu mereu dispus să spui că nu mai faci, chiar dacă știi că a doua zi vei păcătui la fel. E Dumnezeu ca în picturi, originalul copiei umane care suntem? Mi-e greu să-l închipui un moș cu barbă, milos când are chef, răpciugos și nedrept cînd îl apucă și pedepsește în dreapta și stânga, nimerind adesea nevinovați sau vinovați relativ. Are la poartă și un fel de bodyguard abulic și caraghios, pe Sfântul Petru. În aste condiții este el iubit cu încredere, fiindcă iubirea înseamnă deplină abandonare în mâinile celuilalt? E sincer iubit Dumnezeu, chiar de habotnici, cei care-l închipuie ca-n icoane? Eu îl cred mai degrabă  spirit al pietrei și ierbii, duh al dragostei,  esență a cuvântului plămădit să articuleze vocea iubirii. El poate fi în mine și-n tine și atunci, da, ia chip uman, așa cum noi, zice-se, i-am împrumutat articulațiile și fizionomia. Maria, cu care a ales să împlinească marea căsătorie cerească, e din țărână pământeană. Trec peste păcatul lumesc de a-și produce copilul și a-l lăsa să crească în bătătura tâmplarului Iosif. Adulterul acceptat de meșterul lemnar din Nazaret îl făcea pe Cioran să scrie că esența creștinismului e de găsit în lipsa de orgoliu masculin a lui Iosif. În atari împrejurări lumești și cerești, cât de sincer e iubit Dumnezeu? Eu îl iubesc pe cel găsibil în iarbă și adierea vântului, în fructele lui august și-n pașii femeii care abia atinge, ca într-o poezie a lui Eminescu, covorul moale, în rugăciunea pustnicului care află puterea singurătății în peșteră și-n lumea plămădită nu de el, ci chiar din El.
Cealaltă întrebare, ”Este Dumnezeu fericit?”, își află probabil dezlegare în cartea polonezului Kolakowski. Presupun că, făcându-ne după chipul și asemănarea sa, are la rându-i motive destule de îndoială și chiar tristețe.