În ciuda numelui pe care îl poartă, Raliul Monte Carlo nu a fost creat în scopuri sportive. Nemulțumit de numărul scăzut de turiști care veneau la Monaco, prințul Albert I și-a propus să revitalizeze acest sector și să slăbească prestigiul de care se bucurau în domeniu, stațiunile de coastă vecine, precum Nisa și Saint Tropez.

Luând în calcul expansiunea industriei auto din acea perioadă, Gabriel Vialon, unul dintre apropiații lui Albert I, a venit cu ideea unui eveniment sportiv care să le ofere constructorilor auto posibilitatea de a testa fiabilitatea mașinilor. În 1909 Albert I  decide organizarea  evenimentului auto. Automobile Club de Monaco s-a ocupat de organizare, urmând ca în ianuarie 1911, 23 de echipaje din 11 puncte din Europa – Berlin, Boulogne, Bruxelles, Geneva, Paris sau Viena….. să plece la drum cu destinația finală Monaco, alegându-și  propria rută pentru a ajunge la linia de sosire din Monte Carlo, cu condiția să treacă prin anumite puncte de control.

Timpul total parcurs nu putea reprezenta un criteriu elocvent de departajare,  astfel încât  regulamentul a stipulat că învingătorul va fi desemnat în funcție de mai multe criterii, printre care distanța totală parcursă, starea mașinii și chiar numărul de pasageri. Totuși, aceste criterii au fost în cele din urmă ignorate, iar francezul Henri Rougier a fost desemnat câștigător pentru că, dintre cei 23 de piloți înscriși, a avut cea mai bună viteza medie: 36 km/h pe parcursul celor 1020 km parcurși.

Treptat, competiția s-a rafinat, însă și-a păstrat structura de bază prin care piloții își puteau alege punctul de plecare în diverse orașe europene.

Al doilea raliu Monte Carlo a avut 65 de înscrieri. Cea mai lungă rută a fost de la Sankt Petersburg la Monte Carlo (3.267 km), de acolo pornind o singură mașină. Majoritatea participanților – 22 de mașini – au luat startul la Paris. Timpii de plecare din diferite orașe au fost calculați astfel încât toți participanții să poată ajunge în același timp la Monte Carlo dacă mențin o viteză medie de 25 km / h. Un total de 54 de mașini au ajuns la finiș. Una dintre ele – un mic Peugeot cu doi cilindri  era condusă de o femeie – Mademoiselle Cabien.

Din cauza Primului Război Mondial și a dificultăților economice care au urmat, cel de-al treilea raliu Monte Carlo a avut loc 12 ani mai târziu. Regulamentul cursei a fost schimbat fundamental, adăugându-se un circuit montan de 90 km la viteza medie atinsă pe traseu. Cu toate acestea, această idee a eșuat, deoarece poliția franceză a interzis depășirea vitezei de 30 km / h. Dintre cei 30 de participanți, doar unul nu a reușit să termine concursul. Interesant este că de data aceasta evenimentul nu a fost doar pentru mașini – au existat și motociclete.

Cea de-a patra ediție a Raliului Monte Carlo, din 1925, a văzut primii participanți pornind din afara Europei – organizatorii adăugând orașul Tunis ca unul dintre punctele de plecare. Mașinile care au luat startul acolo au ocupat primele patru locuri în clasamentul general. Cu o lungime directă de 3.566 kilometri, sau 4.467 kilometri prin Casablanca, noua rută a doborât recordul Sankt Petersburgului. Din cele 47 de mașini care au luat startul în raliu, 32 au terminat. Câștigătoarea locului doi a fost Madame Mertens într-o Lancia Lambda.

Ceea ce face ca sintagma: – „ pe femei să nu le iei niciodată în glumă”, să fie permanent valabilă!

Prima participare românească la Raliul Monte Carlo în anul 1928, este menționată în ziarul Temesvàri Hirlap: „Citroen C6 – cea mai mare dovadă pentru performanță, calitate și fiabilitate. La raliul Monte Carlo, a parcurs distanța de 2.939 kilometri: București-Monte Carlo, fără puncte de penalizare. Din 64 de participanți a câștigat locul întâi la fiabilitate”, a titrat ziarul de limbă maghiară din Timișoara.

După patru tentative nereușite în acest celebru raliu (1931, 1933, 1934, 1935), Petre G. Cristea, alături de Ionel Zamfirescu – copilotul său, la volanul Fordului modificat împreună cu mecanicul Gogu Constantinescu, pleacă în cursa din 1936, din Atena spre Monte Carlo, câștigând-o.

Născut pe 31 ianuarie 1909 în București, Petre G. Cristea și-a falsificat la 16 ani certificatul de naștere pentru a putea să dea testul pentru permisul auto, la scurt timp  începând să fie interesat de mecanică.

Cinci ani după debutul său la Monte Carlo, parcurge traseul fără să acumuleze niciun punct de penalizare.

În proba finală, un fel de super specială a vremii, Cristea obține timpul de 1 minut și 5 secunde, securizându-și victoria. După cum a precizat ulterior, s-a antrenat intens pentru acest test, parcurgându-l de aproape 400 de ori.

Al Doilea Război Mondial i-a blocat lui Cristea ascensiunea în lumea automobilismului. Până în 1939, participase la 80 de curse, 35 dintre acestea fiind internaționale, de 56 de ori a reușind să termine pe podium. În 1969 a înființat revista „Autoturism” și a scris cărți de specialitate până la finalul vieții.

De-a lungul timpului, Raliul Monte Carlo a stârnit interesul a mai multor branduri de orologerie, care s-au întrecut în a realiza piese de excepție care să comemoreze evenimentul desfășurat anual – cu întreruperi din cauze obiective, ajuns în 2024 la ediția 92.

Printre cele mai remarcabile se numără Girard Perregaux, și datorită faptului că Luigi (Gino) Macaluso, proprietarul brandului, arhitect, era un fost pilot de curse.

Concurase împotriva lui Luca di Montezemolo, președintele Ferrari din 1991 până în 2014, în anii 1960. Cei doi s-au reîntâlnit  în 1993 printr-un prieten comun, Girard-Perregaux începând să facă ceasuri GP nu numai pentru Ferrari, ci în general pentru evenimentul prilejuit de Raliul Monte Carlo, la care participau o sumedenie de mărci auto, în afară de Ferrari.

Girard-Perregaux, în colaborare cu Monte-Carlo Rally History Review a creat un model dedicat originilor legendarului raliu, cu alte cuvinte primei ediții din 1911.

Ceasul dedicat acestui eveniment este o versiune a colecției VINTAGE, prevăzută cu un mecanism automat ce poarta semnătura producătorului Girard-Perregaux.

Acest model are un cadran comemorativ inscripționat „MONACO 1911”, în timp ce spatele carcasei este gravat cu plăcuța de înmatriculare, numele mașinii și șoferul câștigător.

Ediția din 1965 a fost incredibilă: 89% dintre participanți au abandonat cursa! Condițiile meteorologice teribile i-au chemat la start pe cei mai curajoși dintre cei curajoși. Timo Mäkinen, în vârstă de 28 de ani, însoțit de Paul Easter, a obținut o victorie strălucită cu Mini Cooper S nr.52 – o „ mașină de buzunar”.

Ca omagiu adus acestui rezultat extraordinar, Girard-Perregaux a creat un cronograf automat de inspirație retro, cu butoane rotunde, carcasa din oțel cu cristal  de safir, tipic pentru ceasurile din anii 1960 și 1970,  special conceput pentru a-și păstra forma sferică de cupolă. Pentru a comemora ediția din 1965 a Raliului, cadranul a fost personalizat cu inscripția „Monte-Carlo 1965”. Spatele carcasei este gravat cu plăcuța de înmatriculare, numele mașinii și șoferii săi.

Evident nu sunt singurele ceasuri GP dedicate evenimentului, dar sunt două dintre cele mai semnificative.

Și pentru că Girard-Perregaux  colaborarează cu Monte-Carlo Rally History Review, este de menționat că Raliul Monte Carlo, are, începând de 26 de ani un Rallye Monte-Carlo Historique  despre care se vorbește puțin în afara cercurilor de colecționari auto, dar, de fapt, e unul din cele mai frumoase evenimente auto, dedicate mașinilor clasice, din câte mai au loc în zilele noastre.

Mașinile care vin să participe la acest raliu n-o fac pentru a defila țanțoș și a se lăsa fotografiate. Nu, ele vin să concureze într-un raliu adevărat, cât se poate de intens, care să evoce același spirit de competiție de cândva, pe aceleași mașini fără sisteme ESP, fără electronice care să tempereze motorul sau să-ți ajusteze tracțiunea. Totul depinde de cel de la volan și de măiestria în a jongla cu mecanica, cu derapările controlate și cu virajele din fața sa.

Ca întotdeauna, versiunea istorică a prestigiosului eveniment  este rezervată mașinilor mai vechi, care au participat la edițiile anterioare ale Raliului Monte Carlo, din 1911 până în 1983.

Anul acesta la startul competiției istorice s-a aliniat și un echipaj din România cu un exemplar Morgan din 1981. Adrian Nicolau și Ovidiu Mălăncrăvean , din Sighișoara, au readus spiritul eleganței la volan, uitată de mania bolizilor contemporani. Și nu numai că au participat- pentru prima dată, dar au și terminat cursa, și nu ultimii!!

Bravo lor!

SURSA  A.V.H. The 12th Art

(va urma)