Muzeul țăranului orologer – Le Boéchet
Muzeul Spațiului Ceasornicăriei Țărănești din Le Boéchet (Elveția) permite vizitatorilor să descopere perioada cuprinsă între anii 1750 și 1970. În timpul acestor două secole, majoritatea țăranilor de la munte, liberi, au fost și ceasornicari, pentru a ocupa lunile lungi de iarnă.
Contrar a ceea ce s-ar putea crede, muzeul nu expune ceasuri, ci aspectele sociale ale timpului. Prezentarea este atractivă cu ecrane tactile, jocuri și filme. Cei interesați își pot încerca mâna la ceasornicărie.

În plus față de expoziție, vizitatorii vor putea porni pe un traseu de aproximativ douăzeci de kilometri spre Les Bois și Noirmont., descoperind fermele care au găzduit cândva țăranii ceasornicari, precum și alte puncte de interes.

Muzeul fierului – Vallorbe
Săpăturile efectuate de profesorul Paul-Louis Pelet și colaboratorii săi, în regiunea Bellaires, lângă Sarraz, dovedesc că fierarii exploatau deja minereul de fier de la poalele Jura cu 350 de ani î.Hr. Au construit, cu pietrele pe care le colectau cuptoare căptușite interior cu lut, înalte de aproximativ 1,50 m; o duză permitea trecerea gurii unui burduf, acționat manual, care aprinde focul în vatră. Această exploatare a continuat până în jurul secolului al 6-lea d.Hr. Apoi i se pierde urma.
Încă din secolul al 12-lea, unele documente dovedesc că industria fierului a renăscut în Jura. În Vallorbe, primele fabrici, strămoșii industriilor de astăzi, datează din ultimul sfert al secolului al 13-lea.
Fabricile metalurgice mențin reputația Orașului de Fier – Vallorbe, în întreaga lume.

Toate acestea, și multe alte informații și exponate, mărturii ale fierăritului, legate inclusiv de dezvoltarea căilor ferate în Elveția sunt prezente în Muzeul Fierului. Acesta oferă, prin fierarii-artizani, “transmițători de memorie a timpului”, cursuri de fierărie în care prezintă tradițiile vii ale meșteșugului și cunoștințe pe cale de dispariție. Ei contribuie prin profesia lor, datorită cursurilor, la menținerea patrimoniului material și imaterial al locului.

Muzeul Pietrei – Sângeru
Dintr-un hrisov dat de Matei Basarab mănăstirii Apostolache, la 25 iul. 1652, reiese că vechiul nume al localității Sângeru era: Fundeni.
Denumirea Sângeru apare în documente abia după 1750 și se pare că se trage de la dejugătoarea din preajma unui arbust de sânger, care depășea proporțiile normale ale unei plante de acest soi (din familia cornaceelor), înalt până la 4 m, cu ramuri purpurii (uneori pe o parte verzui), frunze opuse, ovale sau eliptice, flori albe în cime umbeliforme și cu fructe drupe sferice negricioase – Cornus sanguine. (Nota bene: Wikipedia)
Se știe de asemeni că în satul component Tisa (înspre Mârlogea – Apostolache) a existat, în sec. IV a.H. – I p.H., o cetate dacică, unică în zonă

În satul Sângeru există ca monument istoric Biserica cu hramul Sf. Andrei, construită în secolul al XVIII-lea (1793) si restaurată în anii ’90, precum și un muzeu de istorie. Acesta se găsește în conacul ridicat în a doua jumătate a secolului secolul al XVIII-lea (1793) de boierul Andrei Bozianu, vistiernic și apoi stolnic în sfatul domnesc. Materialele arheologice atestă locuirea zonei începând din epoca bronzului și în epoca geto-dacică “clasică” (secolele al III-lea–I î.e.n.) și mileniul I e.n. (secolele al II-lea–al III-lea și al V-lea–al VII-lea e.n.). O serie de documente, obiecte și fotografii încearcă să reconstituie viața economico-socială și culturală a comunei de la prima atestare documentară (secolul al XVIII-lea) și până în secolul al XX-lea.

Dar ceea ce a pus Sângeru pe harta, deocamdată doar a României – pentru că este la aceeași înălțime culturală cu muzeele, de asemeni sătești din Le Boéchet și Vallorbe, este Muzeul Pietrei, creat de un fiu al satului Sângeru, pe numele lui, Lucian Avramescu – denumit de unii poetul rebel, jurnalist independent și prozator pamfletar, care și-a dijmuit întreaga agoniseala într-un loc unic în Europa (în Belgia există un „Le Musée de la Pierre” de Maffle, dar mai mult cu impact al reperelor socio-economice ale meșteșugului și industrializării lui, nici pe departe găzduind o colecție atât de bogată ca cea de la Sângeru – mii de lucrări ale meșterilor cioplitori în piatră din regiuni diverse ale țării, precum și opere ale unor sculptori consacrați )

Ce face deosebirea între cele trei sate? Faptul că primele două sunt în Elveția, iar cel de-al treilea în România. Elvețienii, care în Evul Mediu erau cei mai săraci locuitori ai Europei, știu să-și aprecieze, să susțină, cultive, promova, istoria, oricum mai searbădă decât a românilor.

Aplaudat de mulți, admirat de alți mulți pe rețelele de socializare, vizitat constant nu de suficient de mulți pentru a asigura întreținerea lui – la care până de curând intrarea era liberă, muzeul, pentru a avea „viața” pietrelor, trebuie sprijinit, pentru că devotamentul „păstrătoarei” lui – am numit-o aici pe doamna Giorgiana Radu-Avramescu, nu este suficient.

Din comoditatea fotoliului celor care o felicită pe rețelele de socializare pentru munca depusă, nu se văd necesitățile cotidiene ale Muzeului. Întins pe o suprafață de 7.000 mp, cu o mini fermă de animale, pentru care trebuie zilnic furaje, porumb, grâu…etc, cu o livadă generoasă de meri, cireși…., cu Biserica de piatră din livadă, cu costurile pentru utilități, locul, pentru a nu fi sortit pierii, necesită sprijin din partea oficialităților județene locale, altfel prietenoase.

Trei sate, cu istorii palpabile și fabuloase toate trei, cu nimic mai prejos cultural una față de cealaltă, în două regiuni diferite ale Europei, care au în comun mai mult decât cunoaște mentalul colectiv – și m-aș referi numai la romanșii din Elveția, despre care, ultimul care „a vorbit” a fost Nicolae Iorga, iar de curând, acum câțiva ani „Formula As”, își trăiesc diferit sorțile, pecetluite de proprii cetățeni și autorități.

În România, din păcate nu există cultul aprecierii valorilor noastre, nici de către stat, nici de către cetățenii comunităților locale, și pentru că Muzeul Pietrei îl are „naș” spiritual pe Brâncuși, să ne amintim că acesta a fost refuzat în a-și dona operele, cu toate că l-au dezamăgit, românilor.

Metalul, la care intră și meșteșugul orologer – de altfel ultimele încăperi ale Muzeului Fierului din Vallorbe sunt dedicate acestuia, ca dezvoltare supremă a fierăritului, și Piatra, alături de Lemn, sunt dovezile dezvoltării și evoluției istorice a societății umane.

„Identitatea poporului român este asociată mai mult cu vremelnicele porți din lemn maramureșene și „jenant de puțin” prin faptul că l-a dat lumii pe gigantul cioplitor în piatră, Constantin Brâncuși” – spune Lucian Avramescu. Timp de 20 de ani, cât a trudit la acest muzeu, scriitorul s-a încăpățânat să demonstreze că românii au și o durabilă civilizație a pietrei.

Sub motto-ul „E loc să se mai nască Brâncuși”, a adunat mii de pietre cioplite de țărani, din toată țara, într-o impresionantă și unică colecție, ducând-o, cu nimic mai prejos, la valoarea culturală a mitului orologeriei elvețiene, pentru că piatra, este dovadă perenității timpului imposibil de învins, precum Dali a sugerat-o în inestimabilele sale tablouri: Persistența memoriei, Dezintegrarea persistenței memoriei și Pima explozie a memoriei.

Lucian Avramescu ne-a lăsat prin Muzeul Pietrei, o istorie a poporului român, pe care s-o memorăm generațiilor viitoare.

„ Ai memorie, dacă ai istorie: fără memorie nu ai viitor” – A.V.H

Autor: Val

Disclaimer: Informațiile prezentate în acest articol sunt preluate din surse publice iar la redactarea textului s-a utilizat inteligența artificială. În cazul în care sesizați erori sau neconcordanțe, vă rugăm să ne scrieți la [email protected]